Încep astăzi cel de-al doilea „tur” al „scornelilor Moshului SF” cu o lucrare pe care eu o consider extraordinară în principal din punct de vedere al stilului, dar trebuie să mărturisesc faptul că nici conținutul nu mă lasă indiferent. Sunt extrem de emoționat, pentru că dacă până în acest moment aveam doar bănuiala descoperirii unui mare talent, acum am și confirmarea definitivă a acestei intuiții. Autoarea povestirii ce urmează este NARCISA STOICA, iar istoria întâlnirii noastre pe plan literar am relatat-o pe larg în prezentarea primei părți din ciclul „marțafoilor” – ciclu care s-a bucurat de mare succes la vremea respectivă și care, iată, revine astăzi cu o continuare de zile mari. Deși la prima vedere lucrarea ce urmează pare a nu se încadra în nici un fel în domeniul ficțiunii speculative, trebuie spus că ea face parte intrinsecă din universul amintit, pe care-l completează și în afara căruia nu poate fi înțeleasă pe deplin, univers aflat la limita dintre fantastic și real, post-ceva și  cumva oniric – despre ce este vorba rămânând să stabilească cititorii.

Mă bucur să observ că tânăra generație de autori români de ficțiune speculativă este din ce în ce mai stăpână pe sine, pe propriile mijloace de exprimare, că atacă la modul cel mai curajos teme și mijloace de exprimare literare din ce în ce mai complicate, apropiate de cerințele literaturii mainstream, și sunt convins că roadele acestei evoluții vor putea fi culese într-un timp nu foarte îndelungat.

Până atunci, sper ca Narcisa Stoica să-și vadă apărut romanul Taxidermia, propus editurii Millennium Books anul trecut (și inclus în planul editorial!) și în acest fel să confirme faptul că este una dintre autoarele de mare talent, a căror evoluție trebuie urmărită pas cu pas, pentru că… merită!!!

În rândurile următoare, vă propun să fiți pregătiți pentru întâlnirea cu cele mai tari


Sirena din port anunţa miezul zilei, când gagiu cu cel mai mişto parpalac din piele de malacă din câte văzusem până atunci a intrat în şandramaua lu’ Jimmy Caşalotu. Era înalt, poate şi din cauza cizmelor scumpe de antilopă, cu tocuri de 10, şi-a pălăriei din acelaşi material, care-i umbrea jumătatea de sus a figurii, şi suficient de lat în spate cât să blocheze lumina care-ar fi trebuit să intre de-afară, prin uşa deschisă.

Nu ştiu de ce, dar m-a luat cu fiori când şi-a trecut privirea peste mine, înainte să şi-o fixeze în dreapta mea, pe Lilly, care zdrăngănea fără niciun chef şi fără să-l bage în seamă, la o lăută câştigată de curând, de la nişte smardoi puturoşi, atât de duşi, că scoteau abur şi pe urechi, nu doar pe nas.

Fuseseră patru gagii, nu prea deosebiţi de lumetu care intra în „Lanu’ de Porumb” — şandramaua lu’ Jimmy Caşalotu — zi de zi, aşa că, la început, nici nu ne-am uitat atent la ei. Lilly îi dezbrăca pe unii la Poker, iar eu tocmai câştigasem o partidă de Faraon şi Curvois mă ajuta să-mpart prada: două bile categoria II mie, două pentru Jimmy, una pentru „Lanu’ de Porumb” şi încă una pentru sectorist — taxa ca să nu ne deranjeze nimeni. Problema era că nu câştigasem decât cinci bile şi-o centură din aia cu ţinte de aramă, foarte frumos colorată, dar care făcea pe puţin cinci-şase bile de categoria I sau chiar Super, depinde cui i-o vindeai. Curvois zicea să i-o dau lui s-o schimbe, după program, şi p-ormă să mai facem o dată împărţeala, dar nu prea-mi venea să mă despart de ea, pur şi simplu pen’ că-mi plăcea.

— Cordelia, făi sucito, e centură dă gagiu, îmi tot zicea Curvois, n-ai cum s-o porţi! O să te râdă toată lumea!

„De parcă m-ar fi oprit asta vreodată să fac ce am chef”, îmi venea să-i râd în faţă, da’ nu prea îndrăzneam. Nu în faţa lui. Era cu două capete mai înalt ca mine şi tot pe-atâta de lat, iar ca forţă, ce să zic, făcea flotări în două deşte cu mine suită-n cârcă. În rest, era băiat prea sufletist ca să mă cert cu el, mai ales că avea grijă de mine şi de Lilly. Şi nu doar când eram la lucru (că doar pentru asta îl plăteşte Caşalotu), ci, mai ales, când ne ridicam de la mesele de joc.

Dincolo de uşa „Lanului de Porumb” ne aşteptau marţafoii pe care-i băteam la Poker, Faraon sau Baccarat, ori smardoii care n-aveau destule credite s-o viziteze pe Castillia şi arzoaicele ei, da’ care erau gata să-nghesuie într-o fundătură două dame bine şi să ia de la noi, cu forţa, de preferinţă, ce le lipsea lor cel mai mult în clipa aia.

— Mă, tu n-auzi că n-o dau? Ia toate bilele şi-mparte-le cum vrei tu, da’ centura e a mea, să fie clar!

— Făi, păi tu pă cine crezi că prosteşti aicea? Te zic lu’ Jimmy C. că vrei să-l tragi în piept!

Ştiam prea bine că Jimmy C. nu rata nimic din ce se petrecea sub acoperişu’ lui. De fapt, cred că era la curent cu tot ce se întâmpla şi-n afara şandramalei lui, în general, da’ lu’ Curvois îi plăcea să facă mare caz de cât e el de cinstit şi cât ţine la interesu’ lu’ Jimmy. Să fie sănătos, dacă-şi imaginează că Jimmy Caşalotu nu ştie de bilele pe care le palmează, de două ori pe săptămână sau mai des, ca să le-mpartă cu marţafoii lui din port! Ştie, da’ preferă să închidă ochii, că nu-i face pagubă mare şi-n plus, cred io, îi e şi milă de amărâţii ăia care se visează mari vânători dă malace.

În fine, taman când eram gata să-i cer lu’ Lilly câteva bile cu împrumut, ca să i le dau lu’ Curvois  în schimbul centurii, vine unul din cei patru smardoi lângă masa mea şi-ncepe vrăjeala:

— Auzi, frumoaso, nu vrei mai bine să-mi vinzi mie centura? E bună-rău, la fel ca tine! Uite, îţi dau trei bile şi zău dacă nu te las şi să mi-o pui cu mâna ta! Normal, mai întâi tre’ să mi-o scoţi p-asta de-o am acu’ pă mine!

După ce-a zis asta, a râs gros şi a ridicat cămaşa, până deasupra buricului, ca nu cumva să-nţeleg greşit. Văzusem smardoi şi mai jigăriţi la viaţa mea, dar nu cu mult. Cel puţin, ăsta avea lenjerie pe el, care  părea şi cât de cât curată.

— Văd c-ai venit cu vorbele după tine, i-am răspuns, da’ ai greşit localu’! Arzoaicele Castilliei sunt peste drum, în şandramaua cu poartă roşie. Mergi şi întreabă de Odette–Mână Lungă, numai ea mai primeşte smardoii buni de gură, de când a fugit Alietta, iarna trecută, cu un căpitan din Ulm. Dacă n-ai credite, te ia şi pentru două-trei bile de întăritor, da’ vezi măcar să fie de categoria I.

Tovarăşii smardoiului au început să hohotească şi să strige de răsuna tot „Lanu’ de Porumb”. Unu, care căra după el o lăută babană, vopsită în degrade, cu verde şi albastru, a-nceput chiar să-i ciupească corzile, fără pic de talent:

— Păi dă la Odette venim… Castillia l-a dat afară pă Jukeru cu mâna ei. A zis c-aşa nevolnic n-a-ntâlnit dă când a intrat ea-n câmpu’ muncii! Ha, ha, ha…

— Ha, ha, i-a ţinut altul isonul, Prostu’ a rămas şi pă uscat, şi fără 6 bile dă categoria I, parpalac şi …

— Ia mai tăceţi băi, că acu’ fac rost de-o centură mai mijto dăcât aţi avut voi la un loc, în toate vieţile voastre! le-a răspuns, înciudat, ăsta de lângă masa noastră. Se înnegrise tot la faţă, iar Curvois şi-a dat seama că e cazul să se ridice să-l calmeze.

— Ce-ar fi să-ţi vezi de băutura ta, flăcău, şi să ne laşi pe noi. Centura nu-i de vânzare pentru un amărât ca tine!

— Da’, ce? Bilele mele nu-s dăstul dă bune pen’ tine?

Şi ne-a lăsat pe toţi mască când a deşertat în faţa noastră un săculeţ pe care-l purta atârnat de gât. Masa s-a umplut de un morman de bile negre şi câteva roşii, adică din alea scumpe rău – categoria Extra-lux şi Superior. Nu mi-a fost frică că le amestecă cu ale noastre nicio clipă, că doar alea de categoria II sunt gri, ca jegoşii care au parte de ele.

— Da’ dă unde are un smardoi ca tine aşa o comoară? l-am auzit pe Jimmy strigând nemulţumit din spatele barului. Ia loaţi-vă jucăriile şi plecaţi, că n-avem chef dă scandal p-aici! Haida, repede! Curvois, arată-le drumu’ şi-ai grijă să nu să-mpiedice dă prag, l-a mai îndemnat el pe ăsta, care încremenise cu gura căscată lângă mine. Nici mie nu-mi venea să-mi iau ochii de pe masă, că nu mai văzusem atâtea bile scumpe la un loc, şi, mai ales, atât de aproape de mine.

— Stai băi nene, ce te-agiţi aşa? a sărit smardoiul cu lăuta în picioare, atât de brusc, c-a dărâmat toate halbele de pe masă.

Jukeru, sau cum l-o fi chemat pe gagiu de lângă noi, nu prea ştia ce să facă: să-şi adune bilele la loc sau să ia centura mea. Pusese, pentru orice situaţie, câte o mână şi pe una şi pe alta.

— Chiar aşa, ce sunteţi atât dă opăriţi? a continuat el. S-a oferit omu’ să cumpere, cinstit, o bucată dă piele cu ţinte şi voi…

— N-aţi auzit, mă? Aici e cârciumă, nu târg! Dacă vreţi să vă loaţi dă-mbrăcat, duceţi-vă la Gadjo, la trei străzi d-aici, şi vă vinde el tot ce poftiţi, chiar şi pă voi, dacă nu sunteţi atenţi. Aici doar bem şi ne distrăm!

— Şi care-ar fi distracţia, că pân’ acu’ n-am prea avut parte? a căpătat glas, Jukeru, de lângă noi.

L-am simţit pe Curvois cum se-ncordează. Probabil c-ar fi reuşit să-i dea afară în şuturi pe toţi patru, da’ lui Jimmy nu-i plăcea scandalul şi încerca să evite, pe cât posibil, să-şi scoată clienţii cu forţa din local.

— Cântece, dans, băutură, jocuri de toate felurile şi, din când în când, câte-o  păruială!

Lilly probabil că se plictisea de moarte, dac-a simţit nevoia să intre-n vorbă, aşa, nebăgată-n seamă! Dintre cei şase gagii aşezaţi la masa ei, nu mai rămăseseră decât trei în joc, şi ăia doar în cămăşi. Lângă scaunul ei zăceau parpalace, cizme şi veste făcute morman, iar pe masă, avea în faţă o grămăjoară bună de bile gri. Adversarii ei pariau acum, în disperare de cauză, pe dragele lor cuţite, ba chiar am văzut şi un binoclu. Habar n-aveam de unde făcuseră ei rost de o marfă atât de rară prin părţile noastre şi, ca să fiu sinceră, o miză ca asta m-a cam îngrijorat. Ca să pui aşa ceva pe masă, după ce ai pierdut încontinuu, o oră întreagă, însemna ori că ai o mână nemaipomenit de bună (da’ cum Lilly tocmai plusase, era imposibil), ori că ai de gând să faci orice pentru a câştiga.

Şi noi chiar n-aveam nevoie de două scandaluri în acelaşi timp, în ”Lanu’ de porumb”, nu de alta, da’ cât o fi Curvois de băiat bine-crescut, nici el nu cred c-ar putea să iasă întreg dintr-o bătaie cu zece gagii deodată!

— Ia’ vezi-ţi, făi, de jocul tău! a-ncercat Caşalotu s-o liniştească, de la bar.

Era dreptul lui s-o atenţioneze. Gagiii de la masa ei păreau, în mod clar, ofticaţi că nu-i atentă la ei, de parcă deja câştigase jocul. Ştiam însă, din experienţă, că Lilly făcea aşa la derută. Eram sigură c-o să-i bată, da’ abia după ce decartează înc-o mână. Când o să scoată de la jartieră dama ei de treflă norocoasă! Gagiii nici nu visează ce-i aşteaptă, da’ Curvois, care cunoaşte bine schema, doar el a-nvăţat-o, e mai încordat ca un arc. Ştie el ce ştie, că doar a avut de-a face cu mult prea mulţi cartofori ofticaţi după ce-au pierdut un joc de care erau siguri c-o să-l câştige.

— Poţi să dezvolţi partea cu jocurile? s-a băgat în vorbă gagiu’ cu lăuta.

Lilly a aruncat în doru’ lelii o carte pe masa ei, şi s-a-ntors iarăși către noi:

— Păi, nu vezi? Jocuri cu cărţi, Poker, Yakuza, Baccarat, tot tacâmu’, plus jocuri cu figuri, table …

Începuse să-şi facă viguros vânt cu evantaiul, de parcă mai avea niţel şi se prăvălea pe jos de cald. E drept, şi pe mine şi pe Curvois începuseră să curgă apele, mai ceva ca după o zi de stat în plin soare, fără pic de umbră.

— Auzi, da’ jocuri cu dame nu ştiţi? E mare păcat cu aşa fete frumoase în preajmă! a întrerupt-o Jukeru, de lângă noi. A-nceput să râdă iar şi părea hotărât să-şi adune bilele la loc în săculeţ. Da’ nici centura mea n-o scăpa din ochi…

Lilly, reuşise să schimbe cărţile, fără să bage de seamă nici unul dintre gagiii de la masa ei.

— Curvois, scumpule, îmi aduci şi mie un energizant de la rece, că mă topesc de cald, l-a strigat ea cât a putut de suav.

”Cred şi eu că vrei să-l ai lângă tine, când o să vadă ăia că le-ai luat cuţitele!”

Apoi s-a concentrat spre gagiu cu lăuta:

— Dragul meu, nu există joc în lumea asta pe care să nu-l ştie, la perfecţie chiar, Lilly de… Chintă Royală de Treflă, scumpilor! a zis ea, în timp ce-şi întorcea cărţile. Se pare că şi asta e mâna mea! a completat, după care s-a ridicat de la masă, înainte ca cei trei gagii prostiţi să-şi dea seama ce i-a lovit.

Asta era Lilly a mea — regina loviturilor de efect, expertă în sucirea minţilor de gagii! Dacă ar fi rămas lângă fraieri, sigur s-ar fi lăsat cu scandal dar, aşa, plecând de lângă ei, nu le-a dat nici măcar timp să-şi revină din buimăceala. Pur şi simplu i-a abandonat, ca pe nişte nimicuri ce erau, n-o să conteste nici chiar ei, şi s-a îndreptat spre următoarele ei victime.

— După cum spuneam, sigur că ştiu să joc Dame — aici a început să bată cu unghiile ei lungi, pictate într-un azuriu strălucitor, cu flori argintii deasupra, pe gâtul subţire al lăutei din braţele gagiului topit de fericire —, numai că, din păcate, nu avem nici măcar un set de puluri la îndemână.

Până şi ăia pe care-i escrocase mai devreme, şi care se ridicaseră de la masă, gata să plece, au început să rânjească de-ai fi zis că-i la comandă. S-au aşezat pronto pe scaunele alea înalte de lângă tejgheaua lui Jimmy Caşalotu şi au început să se holbeze ca la panoramă la masa unde făcea show Lilly.

— Păi şi dă câte puluri — a spus-o silabisind greşit, evident, gagiu cu lăuta — e nevoie pentru o partidă ?

— 12 pentru mine, 12 pentru tine…

— Dacă tu vrei 12, treaba ta, da’ eu mă mulţumesc şi cu două! Uite, una ca tine şi prietena ta de lângă Jukeru.

S-a uitat pofticios spre mine şi a dezvoltat ideea:

— Auzi, mă, ce-ar fi să laşi dama aia-n pace, nu vezi că nu te ridici la nivelu’ ei?

— Las’ că te-oi scula tu! i-a zis-o Jukeru acru, în timp ce-şi făcea de lucru cu bilele.

Înţelesesem unde bătea Lilly şi, liniştită că partida ei se încheiase cu bine, am zis să intru şi eu în noul joc:

— De fapt, dacă nu ţi-e cu supărare, cred că, dintre voi toţi, Jukeru e cel mai în măsură să joace Dame.

Jukeru rânjea cu gura până la urechi. Cei trei tovarăşi ai lui au sărit ca arşi.

— Cum aşa? a zis-o, în numele tuturor, ăla cu lăuta.

Cum mă şi aşteptam, în loc să le răspundă, Lilly a pornit spre masa mea. Se legăna uşor, în timp ce mergea, şi-şi flutura evantaiul în aer, a lene, cum văzusem noi odată că fac damele-bune de pe bărcile alea mari, care nu stau niciodată mai mult de câteva ore în portul nostru. Îşi ţuguiase până şi buzele, iar bretonul i se învolbura la fiecare pală de vânt. Mie mi se părea o mişcare caraghioasă, în general, da’ mai făceam şi eu din când în când aşa, pen’ că pe gagii îi înnebunea. Habar n-am de ce, da’ tuturor li se părea o figură de mare efect!

— Mda, acum văd bine că doar Jukeru poate să joace o partidă de Dame, dar — aici a făcut o pauză scurtă, cât să-l întărâte — Numai Dacă Doreşte!

— V-am zis io, băi? nu s-a abţinut ăsta. Ia esplică tu mie, frumoaso, regulile partidei, că abia aştept să te fac la una scurtă!

Lilly nu s-a lăsat rugată prea mult. Ba l-a şi pus pe prost să joace numai cu bilele lui pe post de puluri: 12  Super (negre) şi 12 Extra-lux (roşii).

I-a explicat pronto regulile — pe o tablă ca de şah, pulurile se mişcă doar pe pătratele negre, în diagonală şi numai pe direcţia înainte — şi a început, şi mai repede, să-i captureze bilele una după alta. După ce l-a terminat pe Juker, a venit rândul celorlalţi smardoi, faţă de care n-a avut nicio milă. Până la prânz i-a curăţat pe toţi de bile, plus lăuta şi trei centuri din piele de malacă, niciuna la fel de frumoasă ca a mea.

Mi-a fost milă de ei când au ieşit pe uşă din ”Lanu’ de Porumb”, atât de dărâmaţi cum nu mai văzusem pe nimeni până atunci, dar i-am uitat repede. Am avut clienţi în ziua aia încontinuu, dar nu am reuşit să mă apropii, nici măcar pe sfert, de valoarea bilelor câştigate de Lilly la Dame. Nu c-aş fi invidioasă pe fata mea, că tot ce câştigăm împărţim parte-n-parte, da’ vreau să zic că, uneori, oricât ai munci, dacă n-ai norocu’ să dai peste câţiva proşti, n-ai cum să răzbeşti!

Mă rog, faza cu norocul mi s-a părut cam discutabilă, a doua zi, la prânz, când în şandramaua lui Jimmy Caşalotu a intrat un gagiu bine-închegat, care m-a înfiorat chiar de când a dat cu uşa de perete. Cum l-am văzut, m-am gândit că tre’ să-l aduc pronto la masa mea, da’ el a părut din start mai interesat de Lilly, sau cel puţin de lăuta din braţele ei.

S-a aşezat la tejgheaua lui Jimmy C. şi i-a arătat-o cu capul pe fata mea, după care au început să vorbească amândoi, da’ atât de încet, că nu auzeam nimic, chiar dacă în tot localu’ nu eram decât eu, Lilly, vreo doi sectorişti, prieteni cu Jimmy, care beau în linişte, şi ei doi. Curvois era în pauză, foarte probabil împărţind nişte bile gri cu şobolanii lui din port.

Îmi venea să mor de curiozitate şi chiar m-am ridicat, la un moment dat, cu gândul să-mi fac de lucru pe lângă ei, da’ Jimmy C. mi-a aruncat o privire care-mi spunea clar să stau în banca mea până mă cheamă el. Cum asta era a doua sau a treia oară când se uita aşa la mine, de doi ani de când colaboram, şi-n plus, în dăţile alea când m-a ţinut la distanţă s-a dovedit că fusese spre binele meu, am zis să-l las în plata lui. Nu c-aş da vreodată înapoi, din faţa oricărui gagiu — Curvois nu se pune, că el e marţafoi — da’ Jimmy C. ştie să fie băiat bun, când vrea el, şi-n general ne tratează bine cât lucrăm la mesele lui. E suficient de hârşit prin viaţă ca să ştie că are nevoie de noi să-i distrăm clienţii, la fel de mult cum avem noi de un loc unde să-i jecmănim pe fraieri, fără să ne trezim luate pe sus de sectorişti sau călcate în picioare de gagiii cartelurilor, de marţafoii însetaţi de sânge, ori de smardoii înnebuniţi de abur.

— Lilly, te bagi la un Stravaganzza? l-am auzit c-o strigă pe fata mea, care se scurgea de pe scaun de plictiseală. Noroc cu lăuta, pe care şi-o proptise între picioare, şi-i ţinea contra.

— Mă bag, după ce-mi spui şi ce-i asta!

În clipa aia, străinul îşi dădu pălăria jos şi eu m-am pomenit pironită de cea mai verde privire pe care-o văzusem vreodată. Pe sub pielea aurie de atâta stat în soare, îi vedeam oasele puternice cum se mişcau bărbăteşte — când s-a întors spre Caşalotu să-i mai spună ceva.

— Haideţi încoace, Lilly … şi tu, făi Cordelio!

Am vrut să fac mişcarea de damă-rasată, dar asta însemna s-o iau cu încetinitorul şi n-aveam nervi pentru aşa ceva, fix în clipa aia.

Lilly, în schimb, e sotto c-o să ne bage pe toţi în belea, odată şi-odată, la cât o caută cu lumânarea!

Întâi şi-ntâi a pleoscăit niţel din buze, ca şi cum era foarte deranjată să fie luată de la treaba ei. P-ormă s-a îndreptat în scaun şi şi-a scos lăuta dintre picioare cu o mişcare care i-a ridicat un colţ al fustei până la genunchi. Zău dacă nu mi-a plăcut până şi mie cum arăta din profil piciorul ei stâng, cu cizma aia elegantă, din piele-ntoarsă, albă, cu şireturile legate doar pe jumătate, până deasupra gleznei, din care ieşea un şarpe subţire, cu solzi vişinii şi ochi mari, galbeni, şi care o muşca direct de rotulă! Dac-ar fi avut măcar pe jumătate, hai un sfert, din bun-gustul arătat când era vorba de ţoale, machiaj şi tatuaje, şi la alegerea gagiilor, cu siguranţă că s-ar fi aflat de mult pe vreuna dintre bărcile mari care opreau în port numai pentru câteva ore!

I-am şi zis asta, odată, iar ea a râs şi mi-a explicat că mărimea bărcii e ultimul lucru pe care-ar trebui să-l iei în calcul când îţi alegi un gagiu să-ţi ţină de cald cât e noaptea de luuuungă. După ce-a zis asta, iar a râs, şi-am râs şi eu, că lângă Lilly nu poate să stea nimeni încruntat prea mult timp.

Nici chiar străinul cu buze reci şi-o mână învelită într-o mănuşă  fină, şi mai îngheţată, aşezat la tejgheaua Caşalotului, pe care-am aflat că-l cheamă Căpitanul-Virilio-de-pe-nava-Frisia şi că este un gagiu desăvârşit cu damele. Până acum nimeni nu m-a privit în ochi, în timp ce-mi pupa mâna. În general, gagiii care-şi dădeau osteneala să facă un asemenea gest de mare clasă, recunosc, nu reuşeau să-şi urce privirile mai sus de gât, indiferent cât erau de înalţi. Iar căpitanul Virilio chiar mi s-a părut un gagiu impunător, când s-a dat jos de pe scaun să mă întâmpine. Ba chiar a aşteptat-o, cu bun-simţ, şi pe Lilly, să-şi termine numărul. Jimmy Caşalotu, în schimb, nu purtase mănuşi în viaţa lui, şi era şi sătul până peste cap de figurile noastre, aşa că ne-a luat repede la rost, de parc-ar fi fost Bossu’ nostru, sau cam aşa ceva:

— Uite care-i treaba, bunul căpitan a auzit de marele vostru talent la jocuri distractive şi vrea să vă provoace la o partidă dă Stravaganzza…

— Nu zău? De unde? l-a întrerupt Lilly, mai mult ca să-i arate căpitanului Virilio (ah, ce nume potrivit!) că noi suntem nişte dame-libere-de-contract, pe care nu poate să le comande nimeni, cu atât mai puţin unul precum Caşalotu.

Zău dacă m-a deranjat că fata mea încerca să se afirme în faţa lui, doar era evident că, dintre amândouă, ea îl interesa mai mult, încă de la început, da’ parcă prea îl lua tare, pe nepusă masă. Şi, până la urma-urmei, mă ceruse şi pe mine, deci vrea-nu-vrea, o să fie o partidă în trei. De asta m-am hotărât să aflu cât mai repede ce vrea căpitanul de la noi, înainte ca nebuna de Lilly să ne bage în cine ştie ce schemă suspectă, doar aşa, fiindcă îi place ei să se joace cu minţile gagiilor necunoscuţi.

— Nu ştiu cine ne-a lăudat talentele în faţa bunului căpitan, dar îl asigur că a fost informat greşit, fiindcă noi nici măcar n-am auzit de jocul ăsta, ca să nu mai zic de reguli ori de scopul lui.

Dacă învăţasem ceva din faza cu smardoii de ieri, era că nu trebuie să refuzi niciodată, din start, o situaţie, că nu ştii ce profituri poate ascunde!

— E un joc de noroc, cu reguli foarte asemănătoare celor de la Black-jack!

Vorbea hotărât, ca un om obişnuit să spună doar ceea ce este necesar şi nici un cuvânt în plus. „Un căpitan, să-mi comande de dimineaţă până seara, nu m-ar deranja câtuşi de puţin”, îmi venea să-i explic şi eu, da’ m-am abţinut la timp.

— Se joacă cu cinci pachete de cărţi, iar obiectivul este să ai un total de puncte mai mare decât dealer-ul. Figurile valorează zece puncte, aşii unu, iar celelalte cărţi au valoarea lor numerică, a continuat el. Se pariază progresiv — înainte să se împartă cărţile, precum şi după fiecare rundă. Jocul se încheie după opt decartări.

— Până acum ne-aţi spus doar reguli de Black-jack, i-a atras Lilly atenţia.

Era la fel de interesată ca şi mine, îmi dădeam bine seama.

— Dacă în primele două mâini nu adunaţi decât până la cinci puncte sau chiar mai puţin, puteţi alege să primiţi tot pariul înapoi şi, astfel, să încheiaţi jocul. O altă excepţie, dacă mâna de joc a dealer-ului conţine o damă de negru (inimă/treflă, nu contează), pariul vostru este pierdut, indiferent de valoarea totală a cărţilor voastre.

— Pe ce vrei să pariem?

— Şi cine o să fie dealer-ul? am completat-o eu pe Lilly. Recunosc, Virilio mă făcuse curioasă. Vorbea ca un gagiu adevărat, se purta ca unul, oare va pune în joc bile roşii ori d-alea negre?

— Păi, ne-am înţeles mai dăvreme c-o să fiu io, l-am auzit pe Caşalotu de după tejghea.

Lilly a rămas cu gura căscată de uimire şi cred că nici figura mea nu indica altceva. Caşalotu nu s-a arătat niciodată interesat de vreunul dintre jocurile noastre, ba noi puseserăm pariu cu Curvois că nici regulile nu le ştie la majoritatea. A fost un pariu rămas fără câştigător, că atunci când l-a întrebat Lilly despre asta, i-a zis destul de urât să-şi vadă de treaba ei.

— Da, şi ca să nu existe nicio suspiciune de fraudare a jocului, o să folosim două din pachetele mele de joc şi trei din cele pe care le aveţi voi aici, ne-a luat repede căpitanul Virilio. Ce ziceţi? Sau nu jucaţi decât cu cărţile voastre? ne-a trântit el o şopârlă, ca să ne forţeze mâna.

I-am auzit pe cei doi sectorişti, care se trăseseră, pe nesimţite, la o masă din apropierea noastră, râzând pe înfundate.

Atât i-a trebuit lui Lilly! Eu aş mai fi stat puţin în cumpănă, că prea erau multe ciudăţenii. „Auzi, Caşalotu să vrea să facă pe dealer-ul! Măcar să fi întrebat ce pune Casa la bătaie, înainte să ne avântăm aşa!”

— Acceptăm, numai dacă jucăm cu miza pe masă, la vedere!

— Cum să nu, s-a învoit căpitanul. Ba chiar propun ca bunii sectorişti aici de faţă să ne supravegheze pe tot parcursul jocului şi să se asigure că totul e corect!

Ultima propunere iar ne-a lăsat cu gura căscată. Cine-a mai pomenit ca sectoriştii să păzească un joc de noroc?! Sunt plătiţi să-i aresteze pe toţi care joacă aşa ceva, nu să le-mpartă cărţile!

— Aţi aflat regulile, nu trebuie decât să vă asiguraţi că nimeni nu trişează şi, la final, o să primiţi un sfert din ce ia câştigătorul, le-a zis căpitanul Virilio celor doi.

I-am auzit acceptând fără nicio ezitare, în timp ce-l urmăream din priviri pe Caşalotu, care încuia uşa de la intrarea în ”Lanu’ de Porumb”.

Ne-am aşezat la una dintre mesele mele, din mijlocul sălii, ca-n transă, iar eu n-aveam în cap decât o grijă: trebuia să-ntrebăm dinainte care e miza. Nu ne atinseserăm de bilele câştigate ieri la Dame, dar nici n-aveam chef să le scot la bătaie într-un joc pe care-l încercam pentru prima oară. Lilly, însă, deja pusese pe masă săculeţul cu partea ei.

Caşalotu m-a liniştit cât de cât:

— Lilly, pe astea o să joci abea de la a treia mână, dacă doreşti. Căpitanul Virilio vrea să pariaţi, la început, pe lăută şi, p-ormă, pă…

În clipa aia, am fost sigură că jocul ăsta avea să ne bage numai în belele. Lilly s-a prins şi ea, că am văzut-o cum se schimbă la faţă. Speram să mai am măcar un strat de pudră pe obraji.

— Mda, vreau să iau înapoi lăuta pe care a pierdut-o unul din foştii mei gonaci, ne-a spus răspicat Virilio.

Ne privea zâmbind şi despacheta cu mişcări dibace pachetele lui de cărţi. Arătau la fel ca ale noastre şi, dacă n-aş fi ştiut semnele subtile făcute de Curvois pe toate, probabil că nu le-aş fi deosebit unele de altele.

Lilly se gândea, probabil, că și cărţile lui Virilio aveau două dame de treflă pe care ea nu le poate deosebi, în timp ce se îndrepta să-şi ia lăuta. Nici urmă de mers de damă-rasată când făcea asta.

La întoarcere, fata mea îşi recăpătase tot sângele rece:

— Şi de ce-ţi pasă atât de mult de lăuta unuia dintre ofiţerii tăi?

Nu fusese ea dusă de multe ori pe o barcă, dar ştia, la fel de bine ca şi mine, că un gonaci nu este ofiţer. Un ofiţer n-ar fi intrat niciodată în ”Lanu’ de Porumb” în starea în care fuseseră Jukeru şi smardoii lui. Mai mult, nici un ofiţer nu le face vizite la domiciliu arzoaicelor Castilliei. Ofiţerii, chiar şi barcagiii negradaţi, dar care se respectă cât de cât, se duc la Paulina Jive, care are o vilă mare, lângă Far, cu grădină, cu separeuri, cu dame bine dresate, şi, mai ales, curate.

Sigur, alea nici nu se compară la frumuseţe şi bun-gust cu mine sau Lilly, dar le merge vorba că s-ar pricepe binişor la Faraon, Table şi Toci. Vorbisem mai deunăzi cu Lilly să mergem la Paulina şi să ne arătăm priceperea la jocuri, nu la altceva, poate-o punem de-o colaborare. Normal că fata mea a vrut, da’ am zis să aşteptăm până strângem destule bile să ne-ajungă de două rochii mai ca lumea, că nu vroiam să arătăm ca nişte cerşetoare. Vorbisem şi cu Gadjo, să ne sprijine, şi c-o seară-n urmă, după ce s-a-ntins vorba-n port c-am făcut rost de bile Extra-lux, ne şi trimisese vorbă că i-au intrat pe stoc nişte ţoale a-ntâia. Toată ziua aşteptaserăm sfârşitul programului să trecem pe la el şi-acum a căzut beleaua asta de Virilio pe capul nostru, gata să ne lase-n pielea goală!

Cât m-am gândit eu la cât de nestatornic e norocul, Caşalotu amestecase cele cinci pachete de cărţi într-un morman mare şi începuse să le împartă. Câte două mie, lui Lilly şi căpitanului Virilio, cu faţa în jos, şi trei în dreptul lui, una la vedere şi celelalte ascunse. Căpitanul Virilio a scos şi el un pumn de bile cenuşii (ce scârţar!), din buzunarul interior al parpalacului, şi le-a pus neglijent lângă lăută, după care-a zis:

— Dacă era a lui, nu mi-ar fi păsat deloc!

M-am uitat fără să vreau la sectoristul care se aşezase în stânga mea. Celălalt stătea în partea opusă, în dreptul lui Lilly. Simţeam pericolul cum ne învăluie din toate părţile, odată cu fumul puturos de tutun scos în rotocoale de cei doi.

Am ştiut că mi-a căzut un şesar şi-un valet fără să fie nevoie să întorc cărţile, iar Lilly  avea un optar şi o carte de-a lui Virilio. Destul de mare, probabil, dar Lilly nu era niciodată uşor de citit, nici măcar pentru cunoscuţi. Căpitanul primise numai cărţi de-ale noastre, aşa că le-a ridicat uşor colţurile şi a zâmbit, fără rost: un doiar şi un decar! Caşalotu avea doar cărţi din pachetele lui Virilio — o damă de pică întoarsă cu faţa în sus şi două ascunse.

— Merge cineva mai departe? a întrebat el, încordat. Era clar că nu-i fericit deloc să stea la masa de joc şi nu înţelegeam de ce-o face, totuşi.

— Văd că numai dame frumoase de pică trag la tine! Ia-ncearcă să-mi dai şi mie două! i-a zis Virilio, când a renunţat la toată mâna. A pus pe masă alt pumn de bile şi s-a uitat amuzat în ochii mei de parcă ştia la ce mă gândeam şi se distra pe seama mea.

— Cordelia, tu…? a mormăit Caşalotu, fără să mă privească în ochi.

Îşi făcea de lucru la cărţile lui şi se foia atât de tare în scaun că am crezut c-o să se rupă sub el. Clar, gagiul se purta mai mult decât ciudat!

— Eu ca eu, mai vreau una şi… parc-a zis căpitanul că noi nu tre’ să mai punem altceva pe masă decât la a treia mână.

— Aşa am zis!

— Atunci eu nu vreau decât un rege, a râs Lilly aruncând optarul, după care, cum îi era felul, a început să se joace cu focul: N-aş fi crezut, bunule căpitan, că un om ca tine poate avea angajaţi care-l fură!

„Taci, făi, şi vezi să nu rămânem fără rochiile alea de ne-aşteaptă la Gadjo pe tarabă !” îmi venea să-i strig. „Acu’ îşi amintesc fraierii de sectorişti care-i treaba lor pe-aici!”

Caşalotu era şi el destul de scuturat, că, după ce ne-a servit pe noi, a-nceput să amestece de-aiurea teancul de cărţi.

— Jimmy, da’ tu nu vrei nicio carte? l-a luat Lilly în primire.

— Dealer-ul nu primeşte nimic la prima mână, fiindcă are, din start, o carte în plus faţă de noi, i-a explicat Virilio sec. Cât despre smardoii care v-au vizitat ieri, nu mai sunt angajaţii mei.

— De unde până unde? nu s-a lăsat fata mea.

— Astea sunt regulile, aşa jucăm! a strigat Caşalotu răguşit şi-a dat un pumn în masă de-au sărit toate bilele pe jos.

Nu s-a aplecat nimeni după ele.

— N-ai zis nimic de nicio regulă ca asta, mai devreme, când te-am întrebat! m-am trezit şi eu să-l iau la rost pe Virilio.

— Gata, noi renunţăm! Asta-i o parodie, nu un joc cinstit! a strigat şi Lilly, furioasă, şi şi-a aruncat cărţile în direcţia Caşalotului.

Atunci m-am gândit că-i cazul să le arunc şi eu  pe ale mele în capul căpitanului Virilio (dacă chiar o fi cine zice că este!), numai că gagiu s-a mişcat mai repede ca mine şi m-a prins de încheietură atât de strâns, că le-am scăpat pe masă. Au căzut amândouă cu faţa în sus.

— Aha, să înţeleg că doriţi să jucăm cu cărţile pe faţă!

Când a zis asta avea un râs rău pe buze şi am simţit că mi se ridică părul de pe ceafă când m-a tras spre el. Şi-a lipit buzele de-ale mele, atât de tare că aproape m-a durut. Dacă nu mi-ar fi fost atât de frică de el în clipa aia, probabil că mi-ar fi plăcut. Avea respiraţia mentolată şi buze moi, cărnoase, exact pe gustul meu.

— Păi… sunt sută la sută de acord, a zis tot el, după ce mi-a dat drumul, şi a-nceput să se holbeze la Lilly cu o privire atât de concentrată c-ar fi putut tăia în carne vie. Dar asta înseamnă că trebuie să punem toate cărţile pe masă, inclusiv dama de treflă şi, cred că şi un as de caro. Dacă nu-i prea mare deranjul! a continuat el, relaxat.

„Caşalotule, scârbă, pe cât ne-oi fi vândut?” a fost primul meu gând, înainte să-l văd pe Virilio cum îi face cu ochiul sectoristului care stătea lângă mine.

Fără să scoatem un cuvânt, ne-am pus cărţile norocoase pe masă. Am felicitat-o, în gând, pe Lilly că e fată deşteaptă şi ştie când să accepte, senină, că un joc e pierdut. Mă liniştisem şi eu şi nu mai aşteptam decât să aflu cât am pierdut mai exact şi să plecăm odată din şandramaua Caşalotului. Îmi promisesem, deja, să nu mai calc niciodată aici, chiar şi dacă Paulina Jive nu ne primeşte la ea.

— A, bun, deci suntem gata să reluăm jocul! şi-a frecat Virilio mâinile cu satisfacţie.

Caşalotu a întors cărţile lui Lilly pe faţă şi le-a pus în dreptul ei: o damă şi-un treiar de treflă. În locul şesarului la care renunţasem, îmi venise, şi mie, tot o damă de treflă. Virilio avea un rege de caro şi-un as de-al lui, de pică.

— Dragele mele dame, a continuat el, cu voioşie, oprindu-l pe Jimmy să-şi întoarcă cele două cărţi ascunse pe faţă, adevărate dame de treflă, din câte văd aici, ştie vreuna dintre voi care-ar fi semnificaţia treflei, dacă am folosi cărţile astea la ghicit?

— Ghinion la bani! s-a trezit vorbind unul din sectorişti. Era şocat şi el de ce zisese, dar se pare că sectoriştii ăştia nu sunt chiar atât de ignoranţi pe cât îi credeam, de vreme ce şi Virilio şi Caşalotu (pe care-l ştiam că-i informat) i-au dat imediat dreptate.

— Aţi putea presupune că, întrucât v-a căzut o astfel de carte, mai rău, chiar mai multe, a continuat Virilio, aveţi numai de pierdut! Însă nu degeaba se zice că cine pierde la cărţi are noroc în dragoste…

— Parcă voiai să jucăm Black-jack, nu să ne dai în cărţi! i-am tăiat-o, sătulă de figurile lui.

Nu pot să sufăr gagiii care, când au jocul în mână, încep să-şi dea aere şi să încerce să-i jignească pe cei de la masă. În general, în momente din astea, închei pronto jocul, indiferent cât am de pierdut, şi-l chem pe Curvois să-l conducă pe câştigător afară.

„Chiar că norocul ne-a ocolit de departe astăzi, de şi-a găsit şi ăsta să lipsească chiar acum!” mi-am adus eu aminte.

— Eu v-am invitat iniţial să jucăm Stravaganzza…

— Mda, un joc la care ai uitat să ne spui toate regulile!

Lilly avea chiar şi mai puţină răbdare ca mine.

— Ai lasă, că nici voi n-aţi făcut altfel, ieri, cu foştii mei gonaci!

— Ei au venit la noi şi ne-au bătut la cap că vor să joace Dame, chiar dacă habar n-aveau care sunt regulile! În plus, n-aveam de unde şti că lucrurile pe care-au mizat nu le aparţin de drept! am simţit eu nevoia să pun neapărat lucrurile la punct.

— Şi totuşi, asta nu v-a împiedicat să luaţi lucrurile respective şi să vă folosiţi de ele ca şi cum le-aţi fi câştigat pe cinstite!

— Păi… pentru că am câştigat cinstit, a zis şi Lilly. Nici măcar n-a fost un joc de cărţi, ca să zici că ne-am folosit de cărţile noastre norocoase. Şi încă o dată, nu ştiam (proaste să fi fost să nu fi bănuit, măcar) că lăuta asta e de furat!

Sinceră să fiu, n-am prea înţeles de ce insistă atâta Lilly să-i explice ăstuia punctul nostru de vedere. Oare nu-şi dădea seama că se joacă cu noi?

Cum era şi cazul, căpitanul Virilio nu i-a răspuns, ci a schimbat vorba:

— Ce-aţi zice dacă v-aş spune că am câştigat jocul acesta?

— Să-ţi iei lăuta şi bilele astea pen’ şobolani şi să te duci de unde ai venit, i-a răspuns Lilly repede, ca să n-apuce să-şi amintească şi de bilele alea roşii şi negre, din care n-apucasem să consumăm nici măcar una. Deşteaptă fată!

— Păi şi de unde eşti sotto c-ai câştigat? i-am auzit glasul sectoristului de lângă ea.

— Aşa cum fetele-şi cunosc bine cărţile, şi eu le ştiu pe ale mele, a râs Virilio.

Caşalotu, care ţinea cu noi în sufletul lui, m-am convins, şi le-a acoperit repede, chiar dacă prea târziu.

— Însă ceea ce nu ştiu încă fetele, a continuat Virilio, e miza pe care-a pus-o-n jocul acesta  şeful lor!

— Nu suntem ale lui Jimmy, ca să joace pe noi, a ţipat Lilly, când a-nţeles. Mie-mi pierise glasul şi eram cât p-aici să cad jos de pe scaun.

— Nici lăuta n-a fost a lui Juker, când a pierdut-o-n faţa ta, nu aşa stabilisem? i-a-ntors-o Virilio atât de blajin şi de răbdător, că-mi venea să-i rup în bucăţele rânjetul de pe faţă.

— Ce vrei de la noi, în definitiv? am găsit în cele din urmă puterea să-l întreb. Nu mă mai gândeam decât la cum să ies cât mai repede din ”Lanu’ de Porumb”, chiar dacă pentru a merge la Secţie, întovărăşită de doi sectorişti, mai puţin proşti decât îi crezusem.

— Păi, acum, după ce v-am cunoscut, nu-mi doresc decât să ajut două dame de treflă să aibă noroc şi-n dragoste, şi la bani!

Asta a presupus ca a doua zi să ne căutăm norocul la o masă de joc mult mai mişto ca alea din grădina Paulinei Jive (nu că le-am fi văzut, dar auzisem destule poveşti despre ele), suită tocmai pe puntea de comandă a unei bărci numite Frisia. Jucam Stravaganzza, desigur, dar nici eu, nici Lilly, nu prea aveam ochi pentru cărţi.

Fata mea se distra în felul ei specific, adică periculos. Vrăjea un gagiu destul de fin, aş fi putut zice, dacă n-ar fi fost semiu, dar, cum era proprietarul bărcii pe care ne aflam, oricine putea să treacă aspectul cu vederea, şi, în paralel, îi arunca ocheade fierbinţi ca soarele la amiază marţafoiului care ne servea cu răcoritoare.

În timpul ăsta, eu mă alintam în braţele lui Virilio, chiar dacă, în sufletul meu, eram un pic întristată că n-am apucat să-mi iau rămas bun de la un băiat așa de sufletist precum Curvois. Merita, săracul, măcar atâta, la cât de frumos s-a purtat cu noi cât am lucrat în „Lanu’ de Porumb”.

Şandramaua lui Jimmy Caşalotu părea şi mai ruinată, aşa cum o zăream de sus, cu găuri mari în acoperiş, acolo unde tabla fusese smulsă de furtuni şi nu-mi venea să cred că n-am văzut cât de paradită era în realitate, timp de doi ani în care mi-am pierdut timpul pe-acolo.

„Câte observi la un lucru, doar să te-ndepărtezi un pic de el!” mi-am zis, taman înainte să  văd patru marţafoi urcând grăbiţi la bordul navei noastre. Când au dispărut pe puntea de sub noi, nu mai aveam pic de tristeţe în suflet.

Virilio şi-a scos o mână din corsajul meu, ca să renunţe la un doiar de pică, şi şi-a lipit buzele moi de urechea mea stângă. Observase că mă topesc de fiecare dată când face asta, ca urmare căuta întruna motive s-o repete:

— Cordelia, scumpa mea, m-am angajat să ajut damele de treflă să aibă noroc şi-n dragoste şi la bani, dar n-am cum să fac asta dacă nu-şi dau şi ele silinţa, cât de cât!

Am chicotit, așa cum văzusem cu Lilly că fac damele-rasate când se plimbau la braţ cu gagiii lor, pe punţile bărcilor care nu stăteau niciodată mai mult de câteva ore în port, şi m-am întors spre el să-i răspund, dar taman atunci ne-a anunţat sirena că pornim la drum…