EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE MICHAEL HAULICĂ

Așa cum am promis, iată și proza lui MICHAEL HAULICĂ destinată ”scornelilor” Moshului, lucrare care care încheie – practic – un prim ciclu de proze inedite semnate de autori români de science fiction pentru acest blog. Începută cu ceva mai mult de un an în urmă, această inițiativă s-a dovedit una de succes (și n-o spun numai eu!), cititorilor fiindu-le oferite câteva texte de ficțiune speculativă extrem de interesante, câteodată surprinzătoare, de cele mai multe de o calitate literară deosebită – și repet, aceste calificative nu-mi aparțin, sunt desprinse din aprecierile fanilor site-ului, ale fanilor science fiction-ului românesc în general și din comparația cu alte realizări similare. Desigur, mi-ar fi plăcut să fie prezenți în paginile virtuale ale Moshului SF și alți autori… Pe unii i-am invitat să colaboreze, fără să primesc în cele din urmă un răspuns (n-am să dau nume, ca să nu credă lumea că sunt supărat – deși, e-adevărat, dezamăgit sunt), pe alții n-am reușit să-i contactez cu de-afurisenie – bănuiesc însă că vina trebuie pusă în totalitate în cârca mea. Oricum, asta este ce a ieșit…

Data viitoare, am pentru voi o surpriză – și încă una de proporții. Vom inaugura un nou stadiu al ”Celor 1001 de scorneli ale Moshului SF”. Până atunci, vă invit să cititți acest superb text semnat de Mike – ”bunicul” cum îi spun eu, fiindcă este cu aproape 3 luni mai în vârstă decât mine! 🙂 Nu vă lăsați înșelați însă de acest lucru: avem de-a face aici cu un scriitor de excepție, ajuns la vârsta deplinei maturități artistice și  care sunt convins că ne va mai face o mulțime de surprize plăcute în anii ce vor veni. Credeți-mă pe cuvânt!




Stăteam la Josephine, la masa mea favorită, bîndu-mi berea cu înghiţituri rare, dîndu-i timp să-mi curgă pe gîtlej, gros, fără grabă şi cu gust amar, ca viaţa mea de pînă atunci. Urmăream cu privirea o muscă mare, albastră, care părea a-şi fi propus să nu lase neatinsă nici o halbă de bere din încăperea aia.

Atunci am văzut-o.

De-abia intrase pe uşă şi rămăsese acolo, luîndu-i pe muşteriii acelei ore de amiază la verificat de parcă ar fi fost dosare răsturnate pe biroul unui funcţionar care se zbate între lenea de toată ziua şi zelul celui care se ştie favoritul şefilor.

Faţă. Sîni. Coapse. În acel moment invidiam musca, voiam să fiu eu o muscă, să-i dau ocol, s-o văd şi din spate, că avea dreptate Bug atunci cînd zicea „Adevărata faţă a femeii este curul“. Dar nu eram o muscă, nu eram decît un om, un bărbat, aşa că stăteam la masa mea şi-mi încercam puterile de telepat „aici, fata, aici“. Şi sigur că există un dumnezeu al golanilor, un dumnezeu al beţivilor, aşa cum există şi un dumnezeu al celor din categoria detectiv-particular-ieşit-la-agăţat.

Cînd a dat cu ochii de mine mi-a părut că-mi ia la numărat nasturii de la costum, de la cămaşă şi, poate, dacă n-ar fi fost masa între noi, ar fi ajuns şi la şliţul pantalonilor… Zbîrci! Acolo am fermoar. Dar mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, mîndru de cămaşa mea Valentino pe care o îmbrac de fiecare dată cînd ies la agăţat.

Ştiu că unii dintre voi o să spună „nu ti cred, ăi, la agăţat la amiază?“, dar le-aş spune ălora: şi cînd să ieşi la agăţat fără să pară că ai lipit pe frunte „voulez-vous coucher avec moi?“, că seara e clar. Toată lumea care umblă îmbrăcată în pantaloni face asta. Pe cînd la prînz, în pauza de masă… Te dai ocupat, te dai bengos, om de afaceri, patron, director — şef adică. Şi intri în conversaţie aşa, să ceri oţetul, să-ţi alunece mîncarea pe gît…

Mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, dar mi-am înghiţit cuvintele cînd am văzut că se apropie, se aşază înaintea mea, îşi scoate o ţigară din poşeta Prada (Prada pe dracu’! Chinezii să trăiască!), şi-o înşurubează într-un port-ţigaret lung cît furtunul de la perfuzia bunicului… Unde-o fi încăput în poşetuţa aia? Dar degeaba încercăm noi, bărbaţii, să înţelegem cum reuşesc femeile să pună într-o poşetă ceea ce noi, pe viaţa mea!, n-am reuşi să înghesuim nici măcar într-un geamantan, degeaba, trebuie practică pentru asta, generaţie după generaţie, trebuie s-o ai în gene, în gena aia cum-să-îndeşi-Titanicul-într-o-poşetă.

— Se poate?

Mamă, ce voce avea! Mamă, ce… Eram excitat, super-interesat, super-incitat, super-nedumerit de ce căuta fiinţa aceea angelică la masa mea, super-disponibil, super-ofertă, 2 în 1…

— Se poate, puiule, cum să nu se poată…? Dar, dacă nu ţi-e cu supărare… Ce?

— Eşti Homer Goian, nu?

A rîs? A rîs! Pe bune că a rîs. Dacă nu cu gura, atunci cu ochii, cu umerii, cu sînii, cu mîinile… Toată lumea rîde de numele meu, toată lumea. Noroc că-s bun în ceea ce fac şi lumea alege să vină la mine pentru ceea ce sînt şi pentru ceea ce pot, nu pentru cum mă cheamă. Dintre toţi clienţii pe care i-am avut pînă acum, nici unul — dar absolut nici unul — nu m-a căutat după ce mi-a găsit numele în cartea de telefon.

Mă scuzaţi. Am uitat să mă prezint: sînt Homer Goian, detectiv particular. Şi-s bun al dracului!

— Pot să vă ajut cu ceva, doamnă? Domnişoară?

Ei, domnişoară… Am zis şi eu aşa, la oha. Femeile sînt înnebunite după chestia asta.

Iar eu sînt înnebunit după femei.

— Doamnă, a zis ea, dar am reţinut cu mare plăcere uşoara fluturare a pleoapelor şi felul în care sîngele ei, înfierbîntat brusc, i-a colorat obrajii. Sînt Adela Muntean. Fără ”u” la urmă, doar Muntean.

— Încîntat de cunoştinţă, doamnă Muntean fără ”u”, i-am dat eu o replică ciupită din filme, dar care prindea întotdeauna. Aşa. Şi?

— Şi soţul meu tocmai a fost omorît. Şi ancheta poliţiei merge încet de tot…

— Ca ochiul mortului..

Aici urma să fie trei puncte, dar al treilea mi-a îngheţat pe buze. Cred că ar putea ucide cu privirea individa asta! Ha! Şi tocmai i-a murit bărbatul… Măi, măi. Lista suspecţilor tocmai făcuse rost de primul nune. Dar e binecunoscut faptul că — e-n manual, ce naiba! — primul suspect e cel care declară crima.

— Mă scuzaţi, n-am vrut să sune aşa, zic, am zis, am reuşit să zic, după ce am înghiţit punctul ăla transformat într-un cub de gheaţă.

— …de-abia se tîrăşte. Şi eu vreau să aflu cine şi, mai ales, de ce l-a omorît.

— Şi?

Simţeam că mai era ceva, mult mai important poate decît toate astea la un loc. Şi… aveam dreptate. Aş paria totul pe senzaţiile mele: casa — închiriată, maşina — la reparat, şi chiar… calculatorul… dacă s-ar găsi cineva atît de nepriceput încît să-l primească.

— … şi vreau să plec din oraş. Îmi făcusem planuri, şi-acum asta… Nu pot pleca înainte de a desluşi chestiunea, înţelegeţi?

— Spune-mi Homer, Adela.

— Înţelegi?

Punct ochit — punct lovit. Mamă, ce mă pricep la femei!

— Păi, o să te cam coste…

— N-are importanţă. Am bani.

Curios că primul gînd care mi-a venit în minte a fost deci Prada e chiar Prada… Abia apoi am gîndit Doamne, slavă Ţie, Doamne, în nemărginirea milei Tale, că Ţi-ai plecat ochii din nou asupra nevrednicului de mine…

Am stat vreo două ore de vorbă cu Adela Muntean. I-am cerut să-mi povestească despre viaţa ei, despre căsnicia ei, despre soţ. Am aflat că-l chema  Valeriu, cu ”u” la coadă, invers decît numele de familie. Probabil că-i plăcea şi ei numele, pentru că nu-i spunea nici Val, nici Vali, ci aşa cum era, Valeriu. Am întrebat-o despre prietenii de familie, despre duşmani, hobby-uri, amante. Mi-am notat totul: generalităţi, amănunte.

— Domnule Goian!

— Homer, te rog. Trebuia să te întreb, Adela. Multe dintre crimele din ultima vreme sînt legate de adulter. Habar n-ai de ce e în stare o femeie, mai ales din postura de amantă!

— Asta s-o crezi tu!

Ce-a fost asta? Pas parol? Trei fără atu?

— OK. Valeriu avea o slăbiciune pentru mediul artistic. N-aş putea spune că avea o amantă. Ştii, soţiile îşi dau seama de lucrurile astea… Dar avea… aventuri. Îl atrăgeau femeile-artiste. Se considera el însuşi un fel de artist — scria romane, dragă Homer, romane! Cine dracu’ mai citeşte azi romane?! Se credea artist… Şi îl fascinau femeile sensibile, creatoare. Îşi petrecea o grămadă de vreme prin cluburi, era fan înrăit al Canalului Glitch 24. Doar de canalul meu îi pierise pofta…

Goiane, las-o! A sunat cum a sunat, dar poate nu asta a vrut să zică. Ţine-ţi pantalonii pe tine şi rezolvă-i cazul. Dup-aia n-ai decît s-o rezolvi şi pe ea. Dar acum las-o!

***

 Am început să bat cluburile. Ştiu că 90% din detectivii pe care-i cunosc ar fi început cu biroul lui Valeriu Muntean, cu afacerile lui, cu partenerii şi concurenţii, ştiu. Şi mai ştiu şi că nici unul dintre ei nu rezolvă cazurile mai repede decît mine. Aici era vorba despre femei iar instinctul nu m-a înşelat niciodată. Femeile-amante sînt în stare de orice pentru a pune mîna definitiv pe amanţii lor. Ăsta era firul pe care trebuia să-l urmez.

Lumea cluburilor din Inand e o lume pestriţă, veselă, mai puţin cazurile de sevraj, că avem parte şi de-aşa ceva. Cei care nu mai au bani pentru a-şi plăti biletele de intrare, cei care nu mai sînt primiţi nici măcar la sesiunile din spatele blocurilor, ăia fac urît de tot. Într-un fel, tot răul e spre bine, pentru că dintre ei se recrutează viitoarele staruri. Neputînd participa la spectacolele altora, sfîrşesc prin a-şi crea propriile lor spectacole. Recuperează şi recondiţionează aparatura aruncată prin tomberoane, apoi se leagă în reţea te miri cum, vînzîndu-şi mamele, fraţii şi surorile, punîndu-şi propriul trup la dispoziţia oricui le dă puţină atenţie. Aşa ajung să-şi facă colecţii de glitchuri şi apar de niciunde în adunările underground de prin beciuri, magazii şi garaje, crescîndu-şi armate de fani care le cer produsele pe toate canalele oficiale, inclusiv pe Glitch 24. După care urmează debutul într-un club.

Am umblat din club în club căutînd ceva care să aibă vreo legătură, oricît de mică, cu Valeriu Muntean, cu uciderea lui. Nu ştiam ce, n-aveam nici o idee. Dar cu cît rezolvam mai repede cazul, cu atît m-aş fi putut ocupa mai repede de frumoasa văduvă care nici ea n-ar fi zis nu, de colosalul ei cur  — ultima imagine pe care am văzut-o mult timp după ce Adela părăsise Josephine, în după-amiaza aceea în care am cunoscut-o —  bîntuindu-mă în multe dintre nopţile mele singuratice care au urmat. Habar n-au ce pierd regii ăia care nu permit supuşilor să le întoarcă spatele cînd se retrag din sala tronului… Habar n-au cum poate sta un taior Chanel pe curul Adelei Muntean.

Am văzut cîteva trupe, am văzut-o pe Fumiko alături de trupa ei, Hokusai Overdrive, prezentînd Plouă pe Shinobiaki, apoi l-am văzut pe GJ Scorillo, ratatul local, zis şi Călăreţul de Glitchuri, dar cam gloabe glitchurile lui… Am fost martorul lansării hitului care avea să fie opt zile la rînd numărul unu în toate topurile, inclusiv în cel al canalului Glitch 24 care sponsoriza International Glitch Awards. L-am văzut pe ManchoMan, cel adus pe braţe din underground, prezentînd într-o nouă viziune Romeo şi Julieta cu inserţii din Aşteptîndu-l pe Godot. Încă din seara aceea a devenit idolul intelectualtăţii subţiri trecute brusc într-o fază revoluţionară, stîngistă, atît de „la modă“ încît pînă şi academicienii se autoproclamau ca făcînd parte din noul underground, undergroundul celor cu diplome şi doctorate, al celor care rămîneau plîngînd pe trotuare cînd poliţia făcea cîte o razie şi îi aresta pe toţi ceilalţi, mai puţin pe ei. Dar acea seară avea să aibă o mare importanţă şi pentru mine, pentru ancheta mea, pentru tot ce a urmat.

Nu trecuse foarte mult din spectacol cînd s-a ajuns la replica aia cu „Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?“. ManchoMan a băgat-o pe ecou, fiind repetată încă o dată şi încă o dată. Pînă să ne dumirim ce-i cu ecoul ăla, de ce persistă replica în aer, am simţit un miros puternic, un miros care-ţi întorcea maţele pe dos. Era un miros de picioare nespălate care venea de peste tot, se insinua printre spectatori, se lipea de hainele noastre — acum nu mă mai mir de ce am văzut pe tabloul sponsorilor logo-ul Curat&Uscat al celei mai mari curăţătorii din oraş.

— Ce efect! Ce glitch! Habar n-aveam că sînt şi glitchuri olfactive! Măiculiţă, aş omorî pentru aşa ceva!

M-am întors intrigat, vocea venea de undeva din spate, multe rînduri în spate, iar eu eram doar surprins, în clipa aceea nu-mi trecea prin cap că lucrurile încep să se lege… O fătucă înaltă, bine desenată, cam mănguţă pentru gusturile mele, nu mă topeam după fetiţele cu ochii mari, japonezele alea cu ochii drepţi (operaţi, aflasem asta de la un amic, doctor de mecle). Mi-a atras atenţia părul ei cu şuviţe în toate culorile, Rainbow, futu-i!, e lesby gagica! şi mi s-au pleoştit toate alea, inclusiv interesul, aşa că am revenit la Shakespeare & Beckett ca la o mînăstire din care, rătăcit pentru o clipă de la calea cea dreaptă, dădusem fuga în primul bordel. Şi totuşi vorbele mănguţei lesby s-au învîrtit în jurul meu ca un cărăbuş legat cu aţă de-o aripă şi de capătul unui creion, chestia aia pe care-o făceam cînd eram copii. „Aş omorî pentru asta“… „aş omorî“… Ce poate lega o crimă de glitchuri? Mai că uitasem că de fapt pentru asta eram acolo, pentru a afla ce legătură poate fi între aceste spectacole şi crimă. În speţă, crima căreia îi căzuse victimă Valeriu Muntean, soţul Adelei Muntean, fără ”u”, dar cu un cur colosal. Cu gîndurile astea alergînd prin capul meu ca nişte motociclişti pe zidul morţii, atenţi să nu se izbească unii de alţii, am trecut uşor peste finalul poveştii, peste moartea celor doi tineri din Verona, destul de bine realizată, cu ultima suflare băgată din nou pe ecou pentru a creşte tensiunea dramatică, stîrnind murmure, exclamaţii, aplauze.

— Să-ţi fut cîinii, manchomane! Number one across the NETion!

Tot de undeva din spatele meu venea şi asta, tot de la mănguţa cu părul curcubeu. Ciudată creatură…

***

După spectacol am ieşit din club, abandonîndu-mă străzii şi bucuriilor ei. Îmi place moda acestui an, îmi plac aluziile culturale promovate de vestimentaţia de grup. Îmi plac ornamentele individuale, machiajul de umeri, coate, burice, gîturi, genunchi şi rombilice. Pînă şi operaţiile alea pe care puţini şi le permit, buzele de iepure, gurile de lup şi vocile celebre atinse de laringită hiperplazică, pînă şi ele au farmecul lor. Toate astea fac din străzi şi din saloane galerii de artă.

Mi se învîrteau ochii în cap ca roata norocului şi în orice direcţie mă uitam, senzaţia pe care o aveam era aceeaşi: mă strîngeau pantalonii. Şi cum să nu mă simt aşa cînd vedeam chinezoaicele de paişpe ani, Lan de floarea soarelui unduind în calea mea, cu vocile lor subţiri cotropindu-mă ca un stol de vrăbii (stol de vrăbii?), luîndu-mă pe sus şi ducîndu-mă spre poligonul în care se trăgea la ţintă cu nasturii de la pantaloni? Cum să nu tresar cînd auzeam la ureche, şoptit, inconfundabila voce cîntîndu-mi „Happy birthday, mister president“, cum, cînd îmi venea să mă înalţ la cinci metri deasupra străzii şi să strig, cu brațele în lături, parcă plutind, parcă zburînd: sînt preşedintele detectivilor!, cum?

Poate de acolo, de sus, am zărit prin mulţime coama multicoloră a fetei manga, lesbiana care striga în spatele meu la spectacol. O cască-orhidee îi îmbrăca urechea, schimbîndu-şi culoarea de fiecare dată cînd trecea de pe un canal pe altul. Şi asta se întîmpla des al naibii. Părea că nu asculta ceva anume, mai degrabă căuta ceva, dar ce?, că prea erau aiurea canalele alea… Bloguri, glitchuri, romane, cîntece clasice şi moderne, filme, sport, ştiri, canale porno. Ochelarii albaştri captau imaginile, casca îi aducea în ureche sunetul. Din cînd în cînd o vedeam manevrînd stickul, semn că înregistra. Ce făcea gagica? M-am ţinut după ea o bună bucată de vreme şi asta era tot ce făcea, sărea de la un canal la altul, înregistra. Era o vînătoare freelancer? Era dintre cei care-şi aruncau stickurile pe scenă în timpul spectacolelor sperînd ca artistul să le folosească? Ciudată creatură…

La un moment dat s-a oprit în faţa unui afiş. Un afiş din care-i zîmbea, în mărime naturală… ea. Glitcherine. Nu era o vînătoare, era chiar artista. Auzisem de Glitcherine, printre cei cu care m-am înghesuit prin cluburi se pomenea destul de des numele ei. Se vorbea în general de bine, se vorbea mai ales despre noutăţile pe care le aducea la fiecare spectacol, surprinzîndu-şi mereu auditoriul. Aşadar mănguţa mea e artistă! Să-mi bag… Şi în clipa aia am văzut ce scria pe afiş. Urma să aibă spectacol a doua zi. „aş omorî pentru asta…“ „aş omorî pentru asta…“ Nu-mi ieşea din minte că am auzit-o spunînd aşa ceva. Ştiam că tot omul a spus măcar o dată în viaţa lui lucruri de genul ăsta… Dar nu la un spectacol Glich, nu cînd anchetam o crimă, nu lîngă mine! Spectacolul lui Glitcherine… Ăsta urma să fie pasul următor.

Am lăsat-o pe Glitcherine în stradă şi m-am întors acasă pentru încă una dintre nopţile mele singuratice. N-am mai invocat-o pe Adela cu bagajul ei eliberator, am făcut o tură pe canalul de bloguri, am căutat înregistrări cu Glitcherine şi, după vreo două ore, plictisit, dezamăgit, derutat, m-am decuplat de la toate şi m-am culcat.

M-am visat într-o casă de hîrtie, privind cîteva mănguţe cu ochii drepţi dormind… Erau îmbrăcate în voaluri care mai mult le dezgoleau, dormeau senine, un pic drogate, habar n-aveau de prezenţa mea acolo sau, dacă aveau, nu le păsa, mă acceptaseră. Ce perversiune mai e şi asta?!

***

A doua zi, la amiază, aveam întîlnire cu Adela Muntean. Tot la Josephine. Îmi lingeam berea cu gîndul la spectacolul Glitcherinei pe care aveam să-l văd peste cîteva ceasuri, eram tot numai fermoare, renunţasem la cămaşa Valentino în favoarea unui tricou mulat, cu mînecă lungă, pe care scria Eu sînt. Eu, nu aveam nici un nasture pe mine, învăţasem că pentru un anume gen de bărbaţi nasturii sînt o catastrofă, a avea nasturi e ca şi cum ar umbla în pielea goală. Îmi aşteptam clienta şi, cînd ceasul ăla mare, cu limbile mişcîndu-se invers, bătu ora patru, am văzut-o. Un alt taior Chanel, cu aceeaşi croială, dar de altă culoare. M-a găsit, s-a apropiat, s-a aşezat.

— Cum merge?

Cum merge? Nici bonjur, nici futu-te-n cur… Cum merge? Ca dracu’, n-am aflat nimic.

— Bine. Merge bine. Am cîteva fire, mi-a ajutat informaţia despre mediul artistic. Am fost prin cluburi, am văzut spectacole, oameni, în seara asta merg din nou, vreau s-o văd pe una, Glitcherine…

— Să-ţi fut cîinii!

Tourette! Să dea dracu’ dacă… Am mai văzut eu de-astea, am mai… N-am văzut însă gaura din halbă, gaura prin care berea îmi curgea în faţă, pe masă, bine că nu mi-a curs pe tricou! Simţeam cum îmi creşte capul, cum mi se lărgesc orbitele, gura, nările, ce-a zis? CE-A ZIS??

— …

Eu n-am zis nimic. Dar poate că ochii, poate că mîinile, umerii mei să-i fi comunicat ceva.

— Oh, mă scuzaţi…, se împletici ea, se bîlbîi, se încurcă, se embarasă pe ea.

— Cum? Cum aţi spus?

Adela, bărbate, Adela o cheamă…

— Mi-am cerut scuze, gata, am zis-o, mi-a scăpat…

— Nu, nu… Ce-ai zis, CE CUVINTE ai zis…?

— Să-ţi fut cîinii. E o expresie pe care o folosea soţul meu cînd era nervos, cînd era… cînd avea o emoţie foarte puternică.

Aha. Nu i-am zis că încă îmi sunau în cap cuvintele astea, nu i-am zis în ce context le auzisem, nu i-am zis nimic. M-am gîndit doar că trebuie să merg s-o aud pe Glitcherine, să văd, să aflu…

— Da, sigur, e bună, bună informaţia, cine ştie cînd o ajuta la ceva… Acum te rog să mă scuzi, trebuie să… Auzi? Dar de ce-ai avut reacţia asta cînd am pomenit de Glitcherine?

— Cred că Valeriu făcuse o pasiune pentru individa asta în ultima vreme. Nu vreau să spun că şi-o trăgeau, nu. Adică nu ştiu… Dar avea o grămadă de înregistrări cu ea. Cu spectacolele ei, adică. Nu ştiu dacă are vreo semnificaţie. Poate că îi plăcea doar aşa, ca artistă, nu-mi dau seama. Să nu fiu paranoică…

Ba să fii, dragă, să fii. Paranoia ne fereşte de rele.

— Nu-ţi face griji, nu cred că… O să mă duc la spectacol şi-o să văd.

— Ia-mă şi pe mine. Vreau s-o văd. Vreau să ştiu… Ţi-am zis că soţiile simt…

Nu. N-o lua, Goiane, te duci acolo să lucrezi, n-o lua!

— Bine, hai. Dar cred că ar fi bine să te schimbi mai întîi. Chanel nu e tocmai casa potrivită pentru cluburile alea.

— Cred că am ceva potrivit, dar trebuie să trecem pe la mine să mă schimb. Vii, da?

— OK, cum zici tu.

Nu ştiam în ce mă bag. Deşi ştiu unde se poate ajunge cînd îi spui unei femei „cum vrei tu“, am păţit-o de nenumărate ori, mi-am jurat să nu mai spun vorbele astea, dar mereu ajung să le spun. Slăbiciune, numele tău e Homer Goian.

***

Am trecut pe la ea, pe-acasă. Trecut… vorba vine. M-a băgat în dressing room şi-a început să scoată de pe umeraşe haine, boarfe, trenţe, bulendre, cîrpe, ţoale, straie… haine. Dolce & Gabanna, Alexander McQueen, Ōto Shimizu, ăla de l-a cumpărat cu totul pe Issey Miake, cu tot cu parfumuri, lenjerie şi linia de piercinguri, Ramon Alvarez, pînă şi Viviane Westwood, străbunica hippie, era reprezentată în dressingul ei. Am ales o chestie androgină de-a lui Alvarez, o poşetă Prada (la insistenţa ei) din seria pentru transsexuali (la sugestia mea) şi pantofi Fiorangelo, uite-aşa, de-al dracului n-am vrut Manolo Blahnik, că prea avea mulţi. Stăteam prostit pe superba Dominic Gerard Regency Chaise Lounge Recamier Sofa adusă din Belgia, de la sursă, întrebîndu-mă cît o să dureze machiajul, cînd am văzut-o că aruncă totul de pe ea, dar totul, pînă şi peruca pubiană (Alfonso Sastre, normal, nici măcar asta nu putea costa mai puţin decît venitul meu obişnuit într-o lună!) şi se opreşte în faţa mea.

— Ia zi, cum mă machiez, că nu pot merge la salon fără programare. Ai vreo idee? Ochii, gura, urechile, umerii, buricul, rombilicul… Acum să te văd dacă le ai sau doar mimezi.

— Să vedem… Ochii Naoko, zîmbetul Floare de cais, pe umeri şi pe genunchi pune-ţi zodia şi ascendentul, buricul În flăcări, iar rombilicul…

— Ei? Rombilicul cum?

S-a întors cu spatele să i-l văd, să-i studiez gropiţele, rombul, doamne, de cînd n-am mai văzut un romb adevărat, tot de triunghiuri am avut parte în ultima vreme! Romb adevărat! Cum să machiezi aşa ceva?

— Rombilicul îl laşi aşa. Ăsta merită văzut.

S-a întors zîmbind, ştia, ştia, special o făcuse, ca să văd, să mă dea gata, să mă înfunde, să mă distrugă, să uit de mine și de lume și de meserie și de bani…

— OK, ştiu cum mă machiez, mi-a întrerupt ea delirul, am vrut doar să văd ce-i de capul tău. E bine, ai trecut clasa, chiar știi despre ce vorbești.

S-a apropiat de mine, învăluindu-mă în parfumul ei Kenzo Singularity, îmbrăcîndu-mă în mătasea pielii, cînd eu de-abia rezistam să nu-mi arunc hainele de pe mine şi poate că într-o lume paralelă aş fi fost deja călare pe ea, şi-a trecut palma peste obrazul meu, mi-a sărutat mărul lui Adam, că pînă acolo ajungea, apoi s-a întors şi mi-a zis:

— Toate la vremea lor.

Buf! De ce nu s-a terminat, doamne, lumea în clipa aia, de ce lumina a rămas lumină și aerul respirabil, de ce n-a dat asteroidul peste noi sau inundațiile ori înghețul? De ce, de ce, de ce?

Toate astea între două cuvinte ale ei. Lumea trăiește între două cuvinte ale ei. Lumea poate să și moară între două cuvinte ale ei. Numai cuvintele ei rămîn. Lor. Mă.

— Mă duc în cabina de machiaj, nu durează mult. Pune-ţi ceva de băut şi relaxează-te, te simt cam încordat.

Încordat?! Poate pe cale de a exploda, cucoană! Cabină de machiaj… Evident că avea şi de-asta! Îţi alegi modelele pentru fiecare părticică a corpului, te bagi în cabină şi nanoboţii lucrează… Îşi bătea joc de mine, clar. Dacă ar mai fi putut creşte ceva în mine, gîndul răzbunării ar fi fost acela.

M-am dus în living, mi-am turnat ca ghiolbanul un pahar plin de Chivas Regal de 18 ani, cu etichetă albastră — ce mă-sa, doar nu beau în fiecare zi aşa ceva! — şi m-am aşezat într-un fotoliu. Cerul gurii mi-era vrăjit, simţeam un aşternut din catifea de ciocolată amăruie prin care respirau note florale… Am stat o vreme aşa, cu ochii închişi, cu toate simţurile concentrate în cerul gurii. Apoi am plutit pe canalele reţelei. Pe canalul de ştiri era anunţat concertul lui Glitcherine. Pe Glitch 24 — Glitcherine. Cele mai recente patru prospături de pe canalul de bloguri vorbeau despre Glitcherine. Glitcherine über alles!

Nu ştiu dacă am aţipit cu paharul în mînă şi cu Glitcherine în urechi. Ştiu doar că am tresărit cînd am auzit-o pe Adela întrebîndu-mă:

— Îţi place?

— Glitcherine? Da, chiar îmi place, are chestii mişto…

Apoi m-am întors spre uşă şi parcă suflul unei explozii m-a aruncat pe pervazul ferestrei (noroc că era închisă), mi-a smuls meşa, mi-a aruncat cît colo placa dentară, mi-a făcut hainele franjuri, mai ceva decît ultimele creaţii Nando Moore. Eram un bărbat umilit, panicat, îngrozit. În pragul uşii, privindu-mă fix în plămîni cu ochii ei de japoneză, dar drepţi, era… Glitcherine. Blondă, dar în rest era ea. Glitcherine.

— Fuck! Fuck, fuckuletz, fuckushor! Tu cine mai eşti?

— Ha, ha, ha! rîse Adela, ea era. Adela. Ea era. Era ea.

Cabina de machiaj…. Dar chiar aşa?

— M-am gîndit că n-ar fi rău s-o fac pe fana… Cosplay! Îm? Ce zici?

— E… E… E bine.

Parcă explozia aia m-ar fi făcut puzzle şi acum mă recompuneam. Amintirea Adelei goală în dressing era o amintire dintr-o altă lume, dintr-o altă viaţă, din alt vis. Nu-mi venea să cred cît de bine o făcuse cabina. Doar părul curcubeu îi lipsea ca să fie identică cu cea pe care o cunoscusem cu o seară înainte.

— Cum… Cum ai…? Lasă, nu vreau să ştiu. Hai să mergem.

— Aşa e. Nu vrei să ştii, zise ea şi îmi făcu loc să ies din casă primul.

Am ajuns în club cu doar cîteva minute înainte de ora începerii spectacolului şi ne-am strecurat cu greu în sală. Am încercat s-o ţin pe Adela aproape de mine, dar n-am reuşit. O grămadă de inşi roiau în jurul ei încercînd s-o pipăie sau măcar s-o atingă, lăudîndu-i machiajul. Mai erau şi alte fete care şi-o luaseră ca model pe Glitcherine cînd îşi aplicaseră machiajul de corp, dar trebuie să recunosc că nici uneia nu-i reuşise atît de bine. Să fi fost doar cabina motivul?

La un moment dat, mi-am dat seama că n-o mai văd, am dat s-o caut, să răzbesc prin mulţime, dar a trebuit să renunţ. Îmi imaginam ce-mi va spune cînd o voi găsi („Am fost cu… Am fost cu nişte fete, mai încolo, mai aproape de scenă“. Ale dracu’ fete! Ce vînătăi feminine ţi-au lăsat pe gît şi pe umeri şi pe… Tare curios sînt pe unde mai ai urme de dinţi!) cînd cineva strigă într-un microfon cu o voce ca a unui cotoi în călduri:

— Glitcheriiiiine, te iubiiiiim!

Şi toată sala îi răspunse într-un singur glas:

— Glitcheriiiiine, te iubiiiiim!

Nebuni! O droaie de stickuri de toate culorile îşi luară zborul către obişnuita cutie de la marginea scenei, iar din culise îşi făcu apariţia Glitcherine, urmată de patru indivizi cu laptoape şi căşti.

Glitcherine îşi roti ochii prin sală, voind parcă să spună „bună seara“ fiecărui spectator, zîmbi către unii, trimise bezele altora, făcu cu ochiul cuiva din apropierea mea. O Glitcherine-copie leşină, alte două ţipară isterice — de parcă „isterice“ ar mai fi avut vreun înţeles anume în toată hărmălaia aia!

— Bună seara, prieteni!

— Uaaaauuuu!

— Bine v-am găsit!

— Uaaaauuuu!

— S-o facem şi în seara asta!

— S-o! S-o! S-o! S-o!

— Tema din această seară este ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTEEEE!

S-a făcut linişte. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar în sală s-a făcut mai linişte decît era în rezerva în care şi-a petrecut bunicul meu ultimele zile.

Operatorului de imagine îi fugeau deştele pe tastaturi aproape la fel de repede pe cît îi fugeau ochii în cap căutînd felii de poze şi cadre de film care, odată procesate, luau drumul bazei de date a spectacolului. Sunetistul, înconjurat din toate părţile de laptoape, selecta bucăţi de text pe care le arunca în softurile de prelucrare de unde le făcea apoi vînt în aceeaşi bază de date. Vînătorul de glitchuri alerga de pe un canal pe altul cu ochii închişi, cu capul prins în meghina căştilor, salva, proba şi arunca la rîndu-i în baza de date tot ce-i părea bun de luat în seamă, în timp ce al patrulea membru al trupei scormonea prin cutia de la marginea scenei, printre stickurile aruncate de spectatori. Nu ştiu după ce criterii le alegea, dar îl vedeam din cînd în cînd zîmbind, poate le cunoştea după culoare, după… Naiba ştie!

— Ăla roşu, ăla roşu! Are toată ploaia din lume!

— Ia-l pe-al meu, ăla verde, am tot Animal Planet pe el!

În timp ce unii spectatori încercau să-l convingă pe scormonitor să le aleagă stickurile, într-o parte a scenei Glitcherine îşi începuse baletul. Cu ochelarii ei albaştri, cu degetarele pe fiecare dintre cele zece degete de la mîini, în faţa unui ecran imens, semicircular, desfăcea meniuri, scormonea în baza de date, aducea, întorcea, lipea, sfîşia imagini, sunete, text.

Pe ecranul din spatele scenei începu să se deruleze povestea. În rezumat, aceasta e cam aşa: un cuplu decide să-şi descarce cea mai fericită zi, s-o pună la păstrare, pentru ca de fiecare dată cînd vor simţi că lucrurile nu-s tocmai în regulă între ei, să şi-o încarce, s-o retrăiască. Acum îmi pare cunoscută povestea, dar nu ştiu de unde, oi fi citit-o într-un blog, într-un roman… Dar atunci era nouă, m-a prins, iar spectacolul Glitcherinei făcea toţi banii. În punctul culminant, cînd a murit bărbatul, simţeam tensiunea din sală, prin toate piepturile parcă trecea un roi de fluturi, iar cînd s-a auzit, reluat apoi de cîteva ori pe efect de ecou, cum omul şi-a dat, cu ciudă parcă, ultima suflare, era linişte, linişte ca de mormînt: Să-ţi fut cîinii! a zis bărbatul şi chiar a horcăit, parcă înghiţindu-şi cuvintele…

Să-ţi fut cîinii, Adelo, unde eşti, unde eşti să-mi spui cine mai ştia de asta, să-mi spui dacă Glitcherine… dacă tu… dacă ea… dacă tu…

Însă Adela nu era de găsit.

În schimb Glitcherine arunca bezele şi îmbrăţişări în toată sala, spectacolul ei se terminase. Spectatorii se înghesuiau spre scenă, să fie cu un metru mai aproape de ea, s-o vadă mai de-aproape, s-o atingă chiar. Apoi s-a retras, cu un stick Rainbow în mînă, căutînd din ochi pe cineva în mulţime. Oare pe cine? Complice? Prieten? Duşman?

***

N-am mai găsit-o pe Adela în seara aceea, nici în zilele următoare n-a mai apărut pe la Josephine. Glitcherine a plecat a doua zi într-un turneu prin lume şi am auzit că ar fi murit într-un accident de maşină după un concert în Sydney. A fost atît de stîlcită, încît nu s-a mai putut recupera nimic din ea. La o clinică din Viena s-a încercat clonarea ei, dar rezultatul a fost departe de performanţele adevăratei Glitcherine…