1001 de scorneli - Logo

Povestirea de azi este despre oameni și câini. Dar și despre oameni și neoameni. Este un apel la responsabilitate, la conștiință, la civism. Dar și la bunul simț, la milă și respect pentru toate creaturile Domnului, mari și mici, cum se zice prin cărțile sfinte ale omenirii. Este un apel către cei care știu că dacă animalele domestice ajung să se întoarcă împotriva oamenilor, atunci este numai vina oamenilor, și nu a animalelor.

CIPRIAN MITOCEANU a avut curajul să abordeze unul dintre cele mai incomode subiecte ale realității românești actuale, într-o povestire de excepție aș spune eu. Dacă tot am ajuns să fim considerați Auschwitz-ul Europei în privința modului cum tratăm animalele, măcar să exorcizăm acești demoni care nici măcar nu sunt ai noștri, ci ne-au fost impuși de un „parlament al hingherilor” care dorește – în acest fel – să ne abată atenția de la subiecte mult mai importante, cum ar fi (de pildă) vânzarea pe nimic a resurselor naționale, fie ele naturale sau construite de mâna omului. Dar dacă prețul pentru această mânărie este exterminarea unei specii de animale vinovate doar de faptul de a fi fost mii de ani credincioase omului, atunci eu cred că trebuie să spunem cu toții – într-un singur glas – un hotărât „PÂNĂ AICI ! AJUNGE ! ACUM !”

Vă doresc să apreciați la adevărata-i valoare povestirea care urmează…

 

GV1

ACEST TEXT CONȚINE LIMBAJ EXPLICIT, NEFIIND RECOMANDAT MINORILOR

Căţeaua se întinse leneşă şi căscă, plină de o satisfacţie aproape omenească. Avea blana gălbuie, cu părul scurt şi o ureche despicată la vârf. Una dintre cele două pensionare care-şi duceau veacul flecărind vrute şi nevrute pe banca de sub castan se opri pentru o clipă din dezbaterea unui eveniment de importanţă naţională şi arătă cu degetul spre căţea. Prietena ei, o mumie suleimenită şi cu o pălărie verde-pal cât roata carului nu se grăbi să-i împărtăşească entuziasmul. Pufni dispreţuitoare, ca şi cum le-ar fi cunoscut ea pe toate şi reveni la subiectul care-o interesa.

Aspazia strâmbă din nas. Rareori cunoscuse femei atât de pasionate de politică aşa cum erau uscăturile astea două. Clămpăneau de dimineaţa până târziu în noapte, cu condiţia să nu plouă sau să ningă. Ele le ştiau pe toate, ele disecau evenimente şi dădeau verdicte pe care nu le contesta nimeni. Poate pentru că nu interesau pe nimeni?

Nebăgată în seamă, căţeaua îşi îndreptă paşii spre banca următoare. O mamă trecută bine de treizeci de ani îşi făcea de lucru cu bagajele micuţului, un ghemotoc de carne sub o piele incredibil de trandafirie. Aici poate c-o să cadă ceva…

Puiul de om gânguri fericit şi căţeaua se lăsă pe burtă la doi paşi înaintea lui. Coada începu să-i măture harnic aleea, stârnind norişori de praf. Băiatul nu părea să aibă mai mult de un an, un an şi trei luni şi radia de fericire. Despre fiinţa care se gudura în faţa lui nu ştia decât un singur lucru. O jucărie mai deosebită, capabilă să se mişte fără să i se apese vreun buton pe sub burtă sau să încaseze un ghiont în ţeastă.

Încă un pas şi cei doi se aflau faţă în faţă. Copilul se clătină, nesigur pe picioruşele sale dolofane ce se iveau de sub pantalonii trei sferturi. Scoase nişte strigăte ascuţite, pline de încântare, pe care căţeaua i le răsplăti răsucindu-se pe spate şi expunându-şi abdomenul cu mamele proeminente. Fătase recent, concluzionă Aspazia, dezgustată. Şi, ca şi cum cineva ar fi ţinut neapărat să-i confirme bănuielile, de sub un tufiş se auziră câteva scâncete. Apoi, două boticuri umede îşi făcură apariţia dintre frunze. Încă o rostogolire din partea mamei şi cele două boticuri se transformară în două ghemotoace de blană. Unul maroniu, leit maică-sa, cu coada subţire şi urechi pleoştite, iar celălalt negru cu bot ascuţit, urechi ciulite şi sprâncene galbene. Nu aveau mai mult de două luni.

Puiul de om îşi abandonă intenţiile iniţiale şi îşi îndreptă paşii către puii nou-veniţi. Aspazia privi chiorâş către mamă. Ce naiba face? A, da, ce putea să facă? Vorbea la telefon, păi se putea altfel? Rezistă impulsului de a o atenţiona că simpaticul ei fiu era pe cale să afle unul dintre adevărurile crude ale vieţii. Căţeaua era destul de mare, mai mare chiar decât puiul de om. Dacă s-ar ridica în picioare, i-ar ajunge până la umeri. Câtă prostie era în capul mamei?

Copilul păşi tărăgănat chiar pe lângă burta căţelei. Încă un pas, cât pe ce s-o calce pe coadă.

— Cu-su, cu-su, silabisi stâlcit, scoţându-şi limbuţa din gură de încântare. Saliva i se prelingea pe bărbia dolofană.

Întinse mână. Căţeluşul maroniu îşi plecă botul, în aşteptarea mângâierii. Căţeaua încetă să mai vânture colbul şi rămase aproape nemişcată. Aproape nemişcată… Ciuli urechile.

— Acum e acum, şopti Aspazia, întrebându-se în treacăt de ce nu intervine. De ce lasă să fie muşcat puiul de om doar pentru că o mamă inconştientă trăcăneşte verzi şi uscate la telefon, în loc să-şi supravegheze bunul cel mai de preţ şi anume năstruşnicul şi neştiutorul ei fiu? Telefonul… Din punctul de vedere al mamei, tot universul se reducea, în momentul de faţă, la blestematul de telefon.

Acuş o să-l apuce… Abia când începu să se sufoce, Aspazia realiză că-şi ţinea respiraţia. Măi femeie, nu e bine ce faci. De ce nu-i spui toantei că o javră e pe cale să-i mutileze băiatul? Poate să-l şi omoare, dacă muşcă de unde nu trebuie.

Însă furia răbufni  asemea unei explozii. Dar Veronicăi i-a spus cineva ceva? Cine a încercat s-o ajute pe Veronica? Dacă ar fi fost alături de Veronica, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nu-i fusese alături şi… N-ai decât! Dacă ai făcut un plod, să ţi-l supraveghezi, cucoană. Şi, dacă o să-l muşte suficient de zdravăn, poate că lucrurile în ţara asta se vor mişca în direcţia potrivită. Poate că, în sfârşit, tolomacii ăia care-şi dau aere prin Parlament or să ia în sfârşit decizia corectă. Şi atunci n-o să mai fie nevoie să-şi petreacă timpul astfel. Să-i adune pe toţi şi să-i omoare, să le ia dracu’ de jigodii spurcate şi pline de pureci. Să-i omoare! Să-i omoare pe toţi! Chiar pe toţi, până la unul, chiar şi pe blestemaţii de câini care se ascund prin apartamente…

Băieţelul atinse căţeluşul pe cap, chiar între urechi. Animăluţul îşi lăsă botul pe labele din faţă şi începu să dea din coadă. Fratele său se alătură şi începu să se joace cu şireturile de la papuceii micuţului. Căţeaua îşi împinse urechile în faţă şi răsuflă uşurată. Şi ea îşi ţinuse respiraţia. Se terminase cu bine. Puiul de om nu dorea decât să se joace cu puii ei. Nimic primejdios. Femeia cu celular se răsuci pe cealaltă parte a băncii, expunându-şi coapsele bine bronzate printr-un şliţ care, acum, că era mamă, nu prea se mai justifica. O secătură, putoare ordinară, o catalogă Aspazia, oarecum dezamăgită de reacţia potăii. Dacă l-ar fi încolţit pe ăla mic… Măcar aşa, câtuşi de puţin, cât să-i dea motiv medicului să-i facă un antirabic şi putorii de maică-sa prilej să sune la 112. Atunci să vezi cucoană conversaţia animată!

— Vai, ce căţeluşi frumoşi, se făcu auzită o voce de adolescentă.

Foto 01

Când a apărut lângă javre papalunga aia? Nu părea să aibă mai mult de zece ani, în ciuda faptului că era înaltă ca o prăjină. Îmbrăcată ca şi cum s-ar fi pregătit să iasă pe centură sau cam aşa ceva. Un tricou lălâu, care-i ţinea loc şi de fustă, colanţi cu model leopard şi nişte pantofi ciudaţi. Ba chiar şi păr vopsit în şuviţe. Ce naiba e în capul copiilor din ziua de azi?

Fata se aplecă şi începu să mângâie căţeluşul negru. Puiul de om se căznea să ridice în braţe potaia maro. Din păcate, cam greu de făcut. Jivina făcea ce făcea şi-i tot scăpa printre degetele durdulii. Şi totul se petrecea sub privirea relaxată şi plină de indulgenţă a căţelei, că în ceea ce-o privea pe mama copilului… Ei bine, acum îşi mutase telefonul la cealaltă ureche şi, cu mâna proaspăt eliberată, tot trăgea de poalele fustei. La ce naiba mai lungeşti poalele, femeie, că prin şliţ aproape că ţi se vede toată instalaţia? Total ruptă de realitate; probabil că n-ar observa nimic nici dacă s-ar găsi cineva să-i fure copilul de lângă ea. Aspazia se cutremură la acest gând. Nu era chiar aşa de rea, nu se simţea chiar aşa de rea. Dar… De ce nu altul şi de ce Veronica?

Gândul la Veronica îi umezi ochii. Ah, dacă Veronica ar mai fi în viaţă… Nu s-ar despărţi de ea nici măcar o singură clipă. Nici…

Numai potăile erau de vină.

— Ce spui? Nu-s drăguţi?

Fata cea deocheat îmbrăcată îi cerea părerea unui adolescent longilin, mai înalt cu un cap decât ea, cu părul geluit făcut arici şi cămaşa în carouri verzi şi albastre scoasă din pantaloni. Aoleu, mai ai ani buni până la buletin şi deja ai prieten? Păi, ce spune maică-ta?

Fără îndoială, şi mama era din aceeaşi teapă ca şi ea.

— Sunt frumoşi sau nu? insistă fata, ciufulind blana căţelului. Ce mi-ar plăcea să am şi eu măcar unul de-ăsta acasă…

Da, cum să nu… Ai idee că peste câteva luni purecosul ăla mic o să se transforme în ditamai javra? Şi atunci ce-o să faci? O să-i piguleşti în continuare de păduchi blana şi o să-l alinţi ca acum? Ei bine, nu. Îţi spun eu ce-o să faci. O să-i dai un şut în cur şi o să-l trimiţi înapoi în stradă, de unde l-ai luat. Aşa faceţi voi tot timpul, naiba să vă ia de iubitori de animale. Îi scărpinaţi pe burtă, îi pupaţi în cur când sunt mici, apoi îi lăsaţi de izbelişte, să se ocupe de ei comunitatea. Şi tot băteţi la hadarag că animalele au drepturi, animalele au drepturi. Să vă spălaţi pe cap, cu drepturile lor cu tot!

Băiatul scoase dintr-un buzunar un pachet de biscuiţi. Căţeaua sări în picioare şi începu să se gudure, spre dezgustul Aspaziei.

— Prinde!

Biscuitul se rostogoli prin aer, dar javra nu-l pierdu din ochi nici măcar o fracţiune de secundă. Împinse puternic din picioarele din faţă şi fălcile îi clămpăniră scurt. S-a dus biscuitul!

Fata şi băiatul izbucniră în râs. Puiul de om începu să bâţâie repede-repede din picioare. Vesel nevoie mare!

— Mai vrea unul, chicoti fata. Uite ce ochi are!

Da, dar tu nu vezi ce colţi are? Şi uite cum îi atârnă limba din gură. Nu ţi-e scârbă de aşa ceva?

Căţeaua sălta în jurul celor doi, făcând tot felul de giumbuşlucuri.

— Mai dă-i unul, se milogi fata. Uite-o cum cere, uite-o cum cere…

— Da, sigur, râse băiatul,  cu mâna ridicată. Nu se grăbea să arunce râvnitul trofeu, era hotărât să se mai joace.

— Hei, cuţu, dacă-mi spui cum latră câinii în engleză, primeşti porţie dublă!

Căţeaua scoase un lătrat răguşit, spre încântarea celor doi. Îşi primi răsplata pe care-o înghiţi pe nemestecate.

— Ia de la Băsescu, o îndemnă băiatul, imitând glasul unui bătrân blajin. Ia de la tata! Ia de la Băsescu! Ia de la Băsescu!

— Ai văzut şi tu clipul? se hlizi fata, lipindu-se de băiat într-un mod care-o scandaliză pe Aspazia. Copiii din ziua de azi… Nici nu învaţă, nici nu au bun simţ, nici nimic.

— Cine nu l-a văzut?

Porniră îmbrăţişaţi pe alee, cu căţeaua şi puii urmându-i la pas. Micuţul protestă în clipa în care, fără de veste, jucăria îmblănită i se strecură printre degete şi plecă fără să se mai uite înapoi. Mai întâi scoase nişte sunete guturale, apoi începu să ţipe de-a binelea. Într-un târziu, mama îşi îndreptă privirea spre el. Constată că nu era ameninţat de nicio primejdie mortală şi-şi reluă convorbirea, netezindu-şi obsesiv fusta. N-avea decât să urle.

— Of, croncăni pensionara cu pălărie, destul de tare cât s-o audă jumătate de parc. N-ar trebui să le mai dea voie la oameni să hrănească animalele vagaboande. Nu vezi că dai la tot pasul peste câini şi pisici fără stăpân? Într-o zi n-o să mai poţi ieşi din casă fără puşcă, zău aşa.

— Da’ de ce să nu le hrănească, soro? Păi ce, crezi că dacă n-o să le mai dea nimeni de mâncare la maidanezi ăştia or să se apuce de afaceri sau or să aştepte să moară de foame? Îţi spun eu, garantat, că atunci o să fie şi mai rău. Or să ne atace în haită, zău aşa. Acum se mai oploşesc pe la o casă, pe lângă un bloc…

— Taci, tu, că mă sperii. Cum să ne atace în haită? Păi ce, chiar aşa zile am ajuns?

— Păi nu vezi, fă, că şi aşa la televizor dau în fiecare zi la ştiri că a mai fost muşcat ba unul, ba altul… Se tot spune ba c-o să-i împuşte, ba c-o să-i adune pe toţi.

— Politică, politică. Nu vezi că nu e nimic altceva decât politică? Când au de făcut ceva care n-o să ne convină, cum bagă la înaintare câinii fără stăpân. Şi ei, pe la spate, ne trag ţepe, lasă că ştiu eu cum merge cu politica asta. Ce, crezi că ar fi aşa de greu să-i adune pe toţi şi să-i ducă în China? Să vezi ce de-a bani s-ar face. În China carnea de câine cică e delicatesă.

— Cum?! Chiar aşa? Ai citit tu undeva asta?

— Ei, dar ce, parcă trebuie să mai citeşti?

Aspazia oftă. Sporovăiala celor două, purtată pe un ton din ce în ce mai crescut, o agasa. Vorbă multă pentru nimic. Trăncăneala celor două nu va schimba nimic. Nici astăzi, nici peste vreo mie de ani. Poate că şi cele două băbătii pe jumătate duse cu pluta erau conştiente de asta. Dar cum să-şi consume energia?

Surprinse o mişcare în dreapta. Un câine de statură mică, cenuşiu, cu mutră de milog — Aspazia se gândi imediat la un funcţionar slugarnic, gata să facă orice pentru a intra în graţiile măriei sale, cetăţeanul — se apropie, privind-o cu ochi rugători. Blana îi năpârlise prost şi-i atârna în smocuri iar coada, târâtă pe pământ, era plină de ciulini. Deschise gura şi femeia îi văzu dinţii, strâmbi şi asimetrici. Un incisiv prost crescut îi ieşea din gură, ca muştiucul retezat al unei pipe. Dacă un om ar fi avut o asemenea dantură, Aspazia l-ar fi considerat respingător, de-a dreptul hidos chiar. Dar, fiind vorba despre un câine, Aspazia îl considera oricum demn de dispreţ, chiar dacă ar fi avut dantura impecabilă, numai bună să pozeze în reclamele pentru hrana semenilor carnivori. O javră care încasase prea multe bătăi de la oameni şi care îşi cerşea îmbucătura fără să se gudure, doar apelând la compasiunea pe care-o putea stârni jalnica sa făptură.

Foto 02

Altădată, această făptură nefericită i-ar fi stârnit milă. Un biet câine fără stăpân, incapabil să se descurce într-o lume mult prea mare şi prea rea. Nu era cel mai demn de milă spectacol? Da, demn de milă, dar asta se întâmplase demult, foarte de mult. Cel puţin aşa percepea ea. Nu trecuseră nici trei ani de când Veronica… Da, nici măcar trei ani, deşi uneori avea impresia că secundele ce se scurgeau aveau consistenţa plumbului pe jumătate topit. Povara vinovăţiei pe care nu se străduise nici măcar o clipă s-o arunce de pe umeri o apăsa. Avea partea ei de vină. N-ar fi trebuit s-o lase pe Veronica să plece în parc. Şi nu conta câtuşi de puţin că şi Mărioara insistase. „Da’ mai las-o, măi fată, să se descurce şi singură. Păi, e domnişoară de-acum, are doisprezece ani. Trebuie să se descurce şi singură. Ce vrei, să te ţii de fundul ei şi când o să meargă la întâlniri cu băieţii?”. Mda, o lăsase să meargă la joacă singură, deşi n-ar fi vrut. Mai mult de gura Mărioarei, să nu se simtă fata prost şi să nu se simtă prost şi Mărioara care, la fel ca şi caţele alea două ce trăncănesc pe bancă, avea impresia că le ştia pe toate şi, dacă ar fi depins numai de ea, ar fi transformat lumea într-un loc cu mult mai bun. Fusese decizia ei. Ai grijă, Veronica, să nu întârzii prea mult. Şi să nu alergi. Poţi să cazi…

De parcă Veronica ar fi stat s-o asculte. Avea să-i spună o mulţime de sfaturi, dar fata o şi zbughise pe uşă. Uite-aşa îi corcoleşti, nu ştii ce să mai faci să le fie cât mai bine şi, dintr-odată, te pomeneşti că zboară de lângă tine şi nici nu mai au chef să te vadă sau să te asculte.

Câinele scheună încetişor. Rugător. Şi îi aruncă o privire resemnată. Pe banca de sub castan, una dintre cele două caţe, poate chiar cea cu pălăria aia mare şi oribilă, tocmai făcea observaţia că, în ultimii ani, scăzuse numărul maidanezilor din parc.

Da, cum să nu. Scăzuse, şi o să mai scadă. Aspazia îşi strecură mâna în punga de plastic. Pungă de-un leu, cum i se spunea odată. Nu era foarte comodă, în schimb era utilă. Şi prezenta siguranţă. Privi în jur. Mai nimeni. Leprele alea bătrâne trîncăneau în continuare. Băieţelul deja uitase de câini şi-şi făcea de lucru în jurul trotinetei, în timp ce maică-sa forma un nou număr pe celular.  În rest, nici ţipenie.

— Ţi-e foame, javră? întrebă Aspazia, străduindu-se să-şi ascundă ura din glas. De câteva ori dăduse greş din cauza asta. Cumva, acel mecanism de avertizare atribuit animalelor sălbatice, funcţionase şi câinii dăduseră înapoi. Ei bine, asta nu putea să se repete de prea multe ori. Zâmbind, scoase bucata de şuncă. Mirosea îmbietor. Câinele începu să saliveze. Un fir vâscos de salivă i se prelinse de-a lungul incisivului deformat.

— Vrei?!

Câinele icni. Nu avea ochi decât pentru şuncă. Aspazia mai privi odată în jur, pentru orice eventualitate. Nu stătea nimeni cu ochii pe ea. Prea bine.

Lăsă şunca jos. Cu un icnet satisfăcut, câinele se repezi şi-şi înfipse dinţii în bucata îmbietoare.

— N-ai visat aşa ceva, şuieră Aspazia şi simţi cum veninul înverzeşte atmosfera în jurul ei. Nu-i mai păsa. Câinele deja înghiţise destul. Nimic nu-l mai putea ajuta. O să crape în chinuri, aşa cum s-a întâmplat cu atâţia alţii înaintea lui. O să mori javră, o să dai colţul cu maţele arse din cauza arsenicului. Ce ştii tu despre arsenic?

Dar nu era cazul să zăbovească prea mult prin zonă. Nu de alta, dar nu-i plăcea să dea de bănuit. Nu pentru că i-ar fi păsat prea mult, de când o pierduse pe Veronica nu existau pe lume prea multe lucruri de care să-i mai pese. Dar ştia prea bine că, dacă lumea i-ar afla secretul, s-ar găsi destui care s-o condamne. Nu de ăştia îi păsa Aspaziei. Ea se temea de cei care s-ar strădui s-o oprească.

Depăşi banca pensionarelor pasionate de politică. Tonul discuţiei se mai domolise, dar reuşi să prindă totuși o frază. Mumia fără pălărie se întreba, într-o doară, de ce nu face nimeni nimic cu cadavrele câinilor din parc până nu încep să  pută. Da, era mai bine să fie vigilentă.

 *

Câinii erau de vină. Şi cei care-i lăsau liberi pe stradă. Da, avea şi ea partea ei de vină, dar în principal câinii erau vinovaţi.

Se întâmplase într-o vineri. Poate că dacă n-ar fi fost vineri… Veronica plecase la joacă, în parc, asemenea oricărui copil de vâsta ei. Şi, da, era destul de mare să se joace singură. Îi reproşase, şi asta nu numai o dată că, dintre toate colegele de clasă, numai ea mergea în parc însoţită. Ori de mamă, ori de bunică. Tată nu avea, altfel ar fi însoţit-o şi el. Aspazia divorţase când Veronica avea doi ani. Viaţa fără un bărbat în casă era de preferat celei alături de un bărbat beţiv şi violent. O lăsase să plece singură şi asta nu avea să şi-o ierte niciodată. Chiar dacă erau ţânci care se jucau în parc de capul lor încă de la cinci ani, n-ar fi trebuit să o lase singură. Şi de ce, dintre toţi cei care se zbenguiau printre boschetele din jurul lacului artificial aflat în centrul parcului, tocmai Veronicăi i se întâmplase? De ce? De ce Veronicăi? De ce ei?

După două ore începuse să se enerveze. Las’ că vii dumneata acasă, domnişoară! Noi două o să avem o discuţie de-o să-ţi meargă fulgii. Ai spus că stai cu fetele în parc o oră. O oră, ce mama dracului nu ai înţeles? O să te flutur de n-o să te vezi!

După trei ore, iritarea se transformase în îngrijorare. Nu, Veronica ei nu ar face una ca asta, să stea uitată în parc şi să nu revină acasă. O oră, promisese că revine într-o oră şi iată că trecuseră trei. Prea mult, mult prea mult pentru o fată care ieşise prima dată singură în parc, fără mamă, fără bunică. S-a întâmplat ceva. S-a întâmplat ceva.

Îşi sunase mama, pe bunica Veronicăi şi, amândouă, cutreiraseră parcul, strigând-o. Nimic, nici un răspuns. Sunase la prietene şi colege de clasă. Fetelor, ce s-a întâmplat cu Veronica? A fost cu voi?

Niciun răspuns care s-o calmeze, care să-i risipească disperarea ce o asalta din toate părţile, asemenea valurilor unei mări în furtună. Fetiţa mea, ce s-a întâmplat cu fetiţa mea? Acelaşi răspuns: Veronica s-a jucat cu noi, după care a spus că trebuie să plece acasă. Şi a plecat.

Sunase la 112. Fără îndoială că se întâmplase ceva grav. Femeia de la dispecerat o ascultase oarecum detaşată şi, după ce-o ispitise cu o mulţime de întrebări, îi făcuse legătura la poliţia oraşului. O voce de bărbat pe care Aspazia o asociase întotdeauna cu o mustaţă atârnând leneşă se recomandase drept inspector Marin Vasile şi o informase că-şi face griji degeaba.

Câţi ani are fata matale, doamnă? Doisprezece? Păi, la vârsta asta…

Se oprise, parcă pentru a-i sugera că trebuie să ştie ce anume fac fetele de vârsta Veronicăi.

Fata mea nu ar face niciodată ceea ce insinuezi dumneata.

Da, da, am mai auzit eu de-astea. Mă-sa le lasă de capul lor şi când ţi-e lumea mai dragă îţi vin acasă cu burta la gură. Are prietene? Sună la prietene, poate că s-a dus la ele. V-aţi certat? Ei nu, zici c-o ţii din scurt, păi nici să nu te aştepţi la altceva, cucoană. Fetele ţinute din scurt ies cele mai rele. Odată nu mai suportă să fie dădăcite, dăscălite de dimineaţa până seara şi-şi iau lumea în cap. O fi fugit de acasă, dar nu cred asta. O să vină înapoi.

Trimiteţi pe cineva să cerceteze…

Ce să cerceteze, doamnă, ce să cerceteze? Păi, dumneata spui că nu-ţi găseşti odrasla de vreo două ore, aşa e? Poate că e pe acasă şi aşteaptă să revii, poate că s-a dus în oraş, să scape de cicăleala dumitale. Cine ştie, poate are pe careva, am mai văzut eu din astea, care le ţin părinţii din scurt şi… Las-o mai moale, cucoană, e vineri seara şi suntem ocupaţi. Avem un accident cu mortăciune pe şoseaua de centură, n-am oameni de trimis pe teren numai pentru că nu ţi-a venit acasă fata la oră fixă. Are doisprezece ani, e mare, ştie să vină singură acasă. O să vină acasă. Peste vreo două ore… Ascultă, doamnă, poliţia este în slujba cetăţeanului, nu sluga lui, e o nuanţă pe care-ar fi bine s-o pricepi. Da, sigur, poţi să mă reclami şi de câte ori vrei. Du-te acasă şi aşteaptă-ţi fata. Şi, dacă nu apare, sună peste vreo cinci ore. Dar nu mai devreme. Măi frate, pentru ce naiba tot puneţi poliţia pe drumuri?

Dar Veronica nu revenise acasă nici peste cinci ore. Nici peste zece. Şi, în cele din urmă, poliţia se pusese în mişcare. Dar de-abia luni. Un agent blajin, cu păr carunt şi un tic nervos la ochiul stâng, îi ceruse adresele colegelor de clasă. Între timp, echipele operative periau parcul. Chiar şi cei de la postul local de televiziune se băgaseră în seamă, intoxicând populaţia cu amănunte care de care mai ciudate.

Dar agentul ăla care făcea cu ochiul descoperise ce nu era în regulă. La început, fetele declaraseră că s-au jucat prin parc şi că Veronica a plecat acasă, după vreo oră, în ciuda faptului că prietenele insistaseră să mai rămână. I-am promis mamei. Da, doar că omul legii nu era naiv. Cel puţin nu atât de naiv încât să poată fi dus de nas de câteva puştoaice de clasa a şasea. Le scuturase, le ameninţase, ce-o fi făcut? Destul că, una câte una, prietenele recunoscuseră. Nu s-au jucat în parc. Aş, nu era parcul pentru ele, ditamai domnişoarele. Li se păruse mult mai interesant să exploreze şantierul parcului acvatic de lângă parc, şantier care demarase cu surle şi trâmbiţe dar care fusese abandonat la câteva luni de la demararea proiectului. O paragină imensă, plină de moloz şi cărămidă.

S-a întâmplat ceva în timpul petrecut în parc? A, nu, nimic, doar se jucaseră de-a v-aţi ascunselea. Dar Veronica plecase acasă după o oră, rugându-le să nu spună nimănui despre aventura din parc. Şi poate că n-ar fi spus nimănui dacă…

Până la urmă, Veronica fusese găsită.

Foto 07

 *

Dormise prost, dar asta nu era o noutate şi, mai ales, n-o mai deranja. De când cu Veronica, Aspazia nu mai cunoscuse tihna unui somn liniştit. Ceasurile nopţii erau pentru ea o înşiruire de coşmaruri, unul mai sumbru decât altul, din care nu lipseau câinii. Javrele blestemate clănţăneau din dinţi, încercau s-o apuce în timp ce ea încerca cu disperare să se ferească. Dar până la urmă, indiferent cât se străduia, câinii reuşeau s-o apuce şi atunci se trezea urlând. Era cumplit. Da, avea coşmarurile astea aproape noapte de noapte. Se visa fugărită de câini, muşcată de aceştia, trântită la pământ şi sfârtecată. Uneori, în visele ei, mai apăreau şi oameni, care însă se fereau să intervină. Chipuri disparate, pierdute în ceaţă, care bolboroseau litanii numai de ei ştiute şi înţelese.

Dar cel mai rău era când visa că este Veronica. Veronica, sfâşiată de câini în timp ce încerca cu disperare să se elibereze din captivitatea ţevii. Totul era strâmt în jurul ei, ca şi cum ar fi fost prinsă în îmbrăţişarea rece a unui coşciug. Şi nu vedea nimic, absolut nimic. Dar în schimb îi putea auzi. Mârâind surd, doar din gât, ca şi cum ar fi vrut să-i dea de ştire că e pe teritoriul lor şi că trebuie să plece. Ultimatumul implacabil care nu putea fi nici refuzat, nici negociat.

Veronica sfârşise într-un mod cumplit, care scandalizase întreaga ţară. Ce naiba o fi căutat fata ei în ţeava aia de drenaj? Procurorul presupunea că o fi încercat să se ascundă de fete, deşi treaba nu prea avea sens. Cu toate că minţiseră iniţial cu privire la locul în care îşi petrecuseră timpul liber, prietenele Veronica susţineau în continuare că Veronica plecase acasă după o oră pentru că aşa îi promisese mamei. Plecase pe picioarele ei, într-un moment când joaca de-a v-aţi ascunselea devenise plictisitoare. Să fi încercat să vadă ce se ascunde acolo sub pământ? Să fi cercetat promiţătoarea ascunzătoare pentru a o utiliza în cadrul jocurilor viitoare? Sau poate că o fi auzit câinii şi, în mintea ei necoaptă şi generoasă s-o fi gândit să-i ajute? Erau zeci de întrebări care o chinuiau pe Aspazia, dar niciunul dintre posibilele răspunsuri nu avea darul s-o mulţumească. Veronica, puiul ei, floarea vieţii, nu mai era. Şi nu avea să mai revină niciodată.

Se blocase într-o ţeavă cu doar o idee mai groasă decât mijlocul ei. O ţeavă în care se oploşise o haită de câini. Şi javrele blestemate îşi croiseră ieşire drept prin corpul lipsit de apărare al fetei. Oficial, legistul insistase că-şi găsise sfârşitul repede, dar un ziarist care cercetase cazul mai îndeaproape demostrase că nu era aşa. Fata ei suferise cumplit, blocată în ţeava aia blestemată şi sfâşiată bucată cu bucată. Cât o fi trăit cu apăsarea spaimei? Aspazia ştia prea bine ce înseamnă apăsarea veşniciei, ce înseamnă ca timpul să se dilate şi tirania spaimei şi a durerii să ocupe tot spaţiul. O strigase, pe cine altcineva să strigi când spaima te striveşte ca pe un gândac, dacă nu pe mama? O strigase, în ultimele ei clipe se gândise la mama, dar mama nu fusese acolo ca s-o salveze. Ar fi trebuit să le scuture pe ameţitele alea de colege ale Veronicăi, să le stoarcă mărturia şi să-şi caute fata pe blestematul de şantier. Dar ea nu, procedase conform legii, nedorind să părăsească nicio clipă condiţia de cetăţean obedient. Sunase la 112 şi aşteptase ca proasta să-i rezolve alţii problema. Asemenea unei vite de abator.

Şi acum plătea în fiecare noapte pentru delăsarea ei. Îşi visa fiica blocată sub pământ, în timp ce dincolo de ea, din măruntaiele dealului, se auzea un mârâit ce creştea în intensitate, înnebunitor ca freza unui dentist scotocind din ce în ce mai adânc în creier.

Câinele — sau câinii, nimeni nu reuşise să demonstreze dacă fusese vorba despre un singur câine sau mai mulţi — o atacase pe Veronica la gât. Însă Aspazia se îndoia c-ar fi putut fi vorba doar de un singur câine. Fiinţele astea blestemate trăiesc în haită. Aşa le place lor, aşa se simt ele mai bine. Un pretins specialist, mare amator al drepturilor animalelor, susţinuse că, de fapt, câinele care făcuse asta acţionase din instinct. Fata nu doar că le încălcase teritoriul javrelor, dar le blocase singura cale de acces în vizuină. Şi câinii au un ascuţit simţ al teritoriului, asemenea animalelor sălbatice. Dar, mai ales, au şi ei diferite ritualuri, care le permit să se simtă într-o relativă siguranţă. Folosesc mereu aceeaşi rută. Nu pentru că ar fi contat, în cazul de faţă. Trupul fetei blocase singura cale de acces şi pentru că nu reacţionase la primele avertismente ale câinilor, respectiv lătrat şi mârâit, se trecuse la acţiuni radicale. Blocaţi, la rândul lor, în subteran, câinii acţionaseră ca oricare altă fiinţă în locul lor. Îşi croiseră drum prin obstacolul neaşteptat. Cu dinţii îi smulseseră carotida, apoi îşi băgaseră capul în cutia toracică, sfâşiind bucăţi de plămân și inima iubitei sale fiice. Îşi croiseră drum prin abdomen, împingând cu boturile lor scârboase, muşcând în stânga şi-n dreapta pentru a-şi face loc şi ieşind la suprafaţă prin partea de jos a pelvisului. Ca şi cum biata ei fetiţă ar fi născut monştrii care o devoraseră pe dinăuntru, aşa cum se exprimase pe postul public de televiziune un dobitoc ce fusese pus imediat la punct de către moderator şi invitaţi. Nesimţirea individului, detaşarea cu care privise problema o răniseră pe Aspazia mai mult chiar decât tot circul mediatic creat în jurul morţii Veronicăi. Cum poţi să gândeşti aşa? Cum poţi să spui aşa ceva? Genul ăsta de oameni ar trebui închişi pe vecie la balamuc. Sau aruncaţi într-o cuşcă plină cu javre, să vadă ce anume înseamnă să fii devorat de viu.

Mai rău era că, adesea, chiar visa asta. Ca şi cum Veronica ar fi născut câinele care-o sfâşiase. Îi visa picioarele subţiri şi rozalii indecent depărtate. Visa cum se zbate, din ce în ce mai repede, pe măsură ce jumătatea de abdomen aflată în afara ţevii se umfla şi dezumfla ritmic, ca şi cum ceva, ceva viu şi hidos încerca să se elibereze. Şi mârâitul surd nu mai înceta. Creştea în intensitate, asemenea vuietului unei cascade.

Un bot subţire, ca de vulpe, îşi croia drum afară din pântecele Veronicăi, chiar prin floricica ei. Aspazia urla de spaimă şi oroare în visul ei, dar nu reuşea să se trezească. Nu încă. Povara vinovăţiei o obliga să privească mai departe. Botul ca de vulpe împingea înainte neobosit, dornic să se elibereze din captivitatea trupului uman. Canini nefiresc de lungi clămpăneau, mutilând carnea de pe interiorul coapselor. Apoi jivina ieşea la iveală, în urletele de spaimă ale Aspaziei. Căci oroarea mai urca o treaptă. Câinele care ieşea dintre picioarele Veronicăi avea chip de om. Un chip transfigurat, cu bot prelung şi nas negru, punctat de două nări ca nişte boabe de mac. Dar avea şi trăsături umane. Trăsăturile tatălui Veronicăi.

 *

— Astăzi o să omor căţeaua, se pomeni Aspazia vorbind de una singură în bucătărie.

De fapt, îşi propusese asta încă de ieri. Să ucidă blestemata de prăsitoare de câini. Nu-i reuşise deoarece potaia nu-i căutase prietenia, îşi îndreptase atenţia către fiinţe mai fragile, mai promiţătoare. Dar astăzi o s-o rezolve.

Ziua se anunţa rece şi ceţoasă. Era bine. Dacă o ţinea tot aşa, n-or să fie prea mulţi prin parc. Nimeni care să-i bănuiască secretul, să-i zădărnicească răzbunarea. Pentru că hotărâse să ia răzbunarea în propriile mâini. De ce să se lase în baza autorităţilor statului, cum se ceruse insistent după nenorocire? Nimeni nu făcuse nimic. Nimic concret pentru că de vorbăraie lipsită de sens era sătulă. Primarul, un individ cu chip spălăcit, faţă îngustă şi incisivi lungi, ceea ce-l făcea să semene izbitor de mult cu o mangustă ieşise la rampă, declarându-se siderat că o asemenea nenorocire se petrecuse în oraşul lui. Oraşul lui, nu oraşul nostru.

Foto 03

Câţiva câini sfârşiseră împuşcaţi, ceea ce stârni mânia pasionaţilor de potăi, mai ales după ce un isteţ afişase pe internet poze cu cadavrele însângerate. Cică să înţeleagă lumea ce se întâmplă în România şi, la o adică, ce anume aşteaptă pe toată lumea dacă îndrăzneşte careva să mişte în front. Politicieni unul şi unul îşi exprimaseră regretul pentru Veronica deşi, până să i se întâmple nenorocirea, pe niciunul dintre ei nu-l interesase existenţa fetei. Prin Parlament se ceruse cu insistenţă euthanasierea câinilor fără stăpân, asociaţiile de protecţie a animalelor reacţionaseră la fel de vehement arătând că şi câinii au drepturi. Un circ mediatic care-o lăsase indiferentă, chiar dacă săptămâni întregi, la uşa casei sale îndoliate, făcuseră coadă ziariştii şi reporterii de televiziune. Refuzase să le vorbească, aşa cum refuzase să participe la mitingurile revoltaţilor care cereau o lege în numele Veronicăi. O lege care să facă străzile şi parcurile mai sigure pentru copii, pentru toată lumea. Ce treabă mai avea ea cu toate acestea? Mitingurile, legile, regretele făţarnice, exprimate de politicieni care de fapt urmăreau doar să-şi facă imagine, compasiunea vecinelor, lacrimile colegelor de clasă ale Veronicăi, toate astea nu însemnau nimic. Nimic n-avea s-o aducă pe Veronica înapoi. Nu dorea decât să fie lăsată singură cu durerea, cu amarul ei. Şi să se răzbune, aşa cum ştia ea.

Şuncă de Praga. Atâta rău cât era de Praga, în ciuda sforăielilor de pe ambalaj. Dar potaia n-o să-i reziste. Constată, oarecum dezamăgită, că nu mai avea arsenic. Nicio pagubă. Sticlă pisată. Din asta avea destulă, un bol mare, pitit sub chiuveta din bucătărie. Căţeaua o să se aleagă cu maţele perforate, în loc să-i fie arse. Şi agonia nenorocitei o să dureze mai mult. Da, treaba asta o aranja. Deja se simţea mai bine.

Tăie şunca în felii subţiri şi le presără cu cioburi fine de sticlă. Se stâmbă în clipa când un ciob mic i se strecură sub o unghie. Durea ca naiba!

Îşi scoase ciobul cu ajutorul unui bold. Împachetă şunca într-o foaie de hârtie cerată.  Era gata.

Un junghi o săgetă în partea stângă a pieptului în momentul în care îşi căuta cheile de la intrare. Inima, nimic surprinzător. Bolile îi măcinau trupul, dar nimic nu se compara cu viermii care-i otrăveau sufletul. Medicul o atenţiona mereu să-şi ia pastilele, să nu-i neglijeze sfaturile, dar Aspaziei puţin îi păsa de asta. O să-şi ia pastilele când o să vină acasă. Poate o să tragă şi-un păhărel, două. Băutura nu o făcea să se simtă mai bine, nici măcar n-o ajuta să uite. Însă era un mod de a înşela timpul, de a-l face să zburde mai repede.

Străzile erau aproape pustii, ici-colo câte un trecător zgribulit. Observă că toţi aveau umbrele. Pentru orice eventualitate.

Da, o să-i dau sticla pisată javrei şi o să stau acolo să văd cum se sfârşeşte. Rareori îşi permitea luxul să privească cum otrava sau sticla pisată îşi făceau efectul. De fapt, se amăgea c-o să vadă cum o să moară căţeaua. Sticla pisată era un ucigaş lent şi feroce. Odată hrănise o haită întreagă cu şuncă garnisită cu sticlă pisată şi fusese surprinsă să vadă cum, după o săptămână, mai erau câini care agonizau prin parc. Nu, n-o să aibă răbdarea să vadă cum potaia dă colţul, dar faptul că şi-o imagina căzută sub un tufiş, cu corpul scuturat de spasme, cu botul însângerat, o făcea să se simtă mai bine. Chiar şi cu junghiul din piept. Mda, avea probleme cu inima. Când o să ajungă acasă o să-şi ia pastilele, n-o să mai amâne.

Durerea din piept se înteţea. De la o părere, acum simţea ca şi cum cineva i-ar fi strecurat între coaste o minge de foc ce creştea, creştea înăuntrul ei. Încercă să-şi mişte mâna stângă şi constată că-i vine greu s-o facă. Parcă-i amorţise. N-ar fi mai bine să meargă acasă să-şi ia pastilele?

Prostii, nu era chiar aşa de grav. Durerea de inimă o mai încercase şi cu alte ocazii. O să treacă de la sine, chiar dacă nu ia pastilele. Bulinele alea verzui nu erau decât un mod de a face ca timpul să treacă mai uşor, un fel de înşelătorie plătibilă la farmacie. Mai avea doi paşi până în parc, n-o să se întoarcă din drum chiar acum. N-o să revină acasă fără să aibă nimic pe răboj. Şi ştia pe cine o să marcheze de data asta. Căţeaua aia gălbejită o s-o încurce astăzi. Hotărâse asta.

Aşa cum se aşteptase, parcul era aproape pustiu. Doar vreo câţiva pasionaţi de mişcare alergau pe pista din jurul lacului artificial. Pe ăştia nu-i oprea nici ploaia, nici ceaţa, nici vântul. Şi nici câinii. Nu-şi făcea probleme din cauza lor, nu erau interesaţi decât să-şi numere paşii şi caloriile consumate.

Pe banca de sub castan nu era nimeni. Hoaştele concluzionaseră că nu era prea sănătos să dezbată chestiuni de importanţă naţională pe o vreme ca asta. Acasă, la o cafea, era mai bine. Şi unde mai pui că se puteau uita şi la televizor, să facă oarecare concurenţă dobitocilor care-şi dau cu părerea pe sticlă.

Căţeaua nu se vedea nicăieri, dar Aspazia ştia că este pe undeva, prin zonă. O să apară de îndată ce va scoate la iveală şunca. Potăile au simţul mirosului foarte dezvoltat.

Inima o înjunghie scurt. Nu era a bine. Poate că din cauză că se grăbise pe drum. Puţină odihnă şi o să se simtă mai bine. Să se aşeze pe o bancă. Da, chiar pe banca de sub castan, că tot nu era nimeni acolo. Dacă vor veni hoaştele, o să le trimită la plimbare. Scria cumva pe bancă a cui era? Era o bancă din parc, ca multe altele, n-aveţi decât să vă spălaţi creierele în altă parte.

Se aşeză direct pe scândura umedă, fără să-i pese că se putea uda. Pe lângă junghiul din piept, încerca acum şi o durere de cap. Migrene obişnuite. De la stres, de la oboseală, de la resentimente. N-ar fi trebuit s-o lase singură pe Veronica…

Câteva minute de odihnă şi se simţea mai bine. Am spus eu că o să treacă. A, uite şi căţeaua. Scormonea printre frunze, ca un porc mistreţ în căutare de ghindă. Cu paşi mărunţi şi nesiguri, căţeii i se încurcau printre picioare. Ziua începea să fie mai frumoasă.

O strigă, dar afurisita n-o băgă în seamă. Ciuli doar urechile şi-i aruncă o privire dintr-un singur ochi, apoi continuă să scormonească leneşă cu botul, răvăşind covorul de frunze moarte. Nu-i nimic, orice câine cedează la şunca de Praga.

Strigă din nou, însă căţeaua se îndepărtă. Se ridică şi porni pe urmele ei. În alte condiţii, ar fi aşteptat răbdătoare ca potaia să vină să-şi halească porţia de moarte sau şi-ar fi îndreptat atenţia spre o victimă mai comodă; la doar doi paşi de banca ei, două javre îşi făceau de lucru. Prăsilă pentru prietenii animalelor, să aibă ăştia pe cine să iubească şi cui să le apere drepturile. Ar putea să curme în faşă asta, dar deocamdată nu dorea decât căţeaua galbenă. Şi-o dorea cu pasiunea cu care vânătorul râvneşte la un trofeu deosebit. Potaia galbenă.

— Vino la mine, afurisenie! strigă printre dinţi Aspazia.

Încă un pas şi simţi cum cerul se năruieşte în jurul ei. Ca şi cum migrena din cap ar fi făcut explozie şi i s-ar fi răspândit în tot corpul, la o intensitate mult mai mare.

— Vă e rău, doamnă? hârâi lângă ea o voce de bărbat.

Se răsuci cât să vadă pe unul dintre boschetarii care-şi făceau veacul prin zonă. Un bărbat respingător, care puţea cât să-ţi mute nasul. Şi banca era atât de departe…

— Vă e rău? repetă individul, aranjându-şi fesul murdar peste părul slinos.

Purta un trenci jerpelit, rupt pe alocuri şi blugi jegoşi. Pantofi sport desperecheaţi. Şi o sacoşă imensă, plină cu ce adunase din gunoaie.

Încercă să privească în jur. Să mai vadă şi altă faţă în afară de cea a boschetarului. Îşi amintea bine de el. Îi dăduse de câteva ori de mâncare. De pomană, să fie de sufletul Veronicăi. Poate că acum îşi amintea de femeia care-l hrănise şi dorea să-i fie de ajutor. Doar că ea nu dorea să fie ajutată. Nu de către el. Era respingător din toate punctele de vedere. Cu faţa umflată, buhăită de la băutură, cu barba lui murdară… Nu, nu dorea s-o ajute.

Migrena explodă din nou, trimiţându-i săgeţi dureroase în tot corpul, dar mai ales în inimă. Chiar că-i era rău. Bâjbâi după telefon. Să sune la 112. Poate că de data asta vor interveni la timp.

Însă degetele amorţite erau şi neîndemânatice. Telefonul se izbi de alee şi se desfăcu. Bateria zbură într-o parte.

— Să vă ajut, se oferi bărbatul, mutându-şi sacoşa dintr-o mână în alta.

— Sună la Salvare, gemu Aspazia. Sună la Salvare!

Apoi totul se întunecă în jurul ei.

Foto 05

 *

Se trezi cu o durere cumplită de cap, însă realiză imediat că nu durerea de cap era cea mai mare problemă a ei. Nici pe departe.

Se afla într-o încăpere cu tavanul jos şi cu pereţii lipsiţi de tencuială. Bolţarii alcătuiau o structură hâdă, spartă ici-colo de găuri pentru ferestre. Nu era la casa ei şi nici la spital. Nu era bine.

Încercă să se ridice, dar constată că-i era imposibil. Din cauza legăturilor. Mâinile îi erau legate la spate. Şi picioarele îi erau legate, cu bucăţi de sacoşă de rafie.

Cu coada ochiului, îl zări pe vagabond. Îşi făcea de lucru cu o boccea de vechituri. Şi atunci îi reveni memoria. I se făcuse rău în parc. Rău de tot. Iar individul ăsta zdrenţăros se oferise s-o ajute sau ceva de genul ăsta. O tot întreba dacă-i este rău. Da, îi era rău. Încă îi mai era rău. O durea capul. Şi ar fi avut nevoie de ajutor.

Încercă din nou să se ridice, chiar dacă instinctul îi spunea că nu e bine ce face, că era de preferat să dea impresia că zace încă, lipsită de cunoştinţă. Dar nu mai putea. Îşi simţea braţele amorţite. Gambele îi pulsau dureros şi încerca senzaţia celui pe cale să se înece. Trebuia să facă ceva. Nu conta dacă era bine sau rău, trebuia doar să facă ceva. Panica nu este un sfetnic prea grozav, însă pune sângele în mişcare.

Vagabondul tresări, ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu prezenţa ei aici. O studie preţ de câteva clipe cu ochii mijiţi, apoi reluă sortatul vechiturilor. Un pulover de lână albă, cu guler înalt, părea să-i fie pe plac. Plescăia mulţumit din buzele groase.

Aruncă o pereche soioasă de blugi pe un morman de moloz şi-şi aprinse o ţigară pe jumătate ruptă.

— Auzi, îi spuse fără s-o privească. Tu n-ai decât să urli cât ai chef, nu te aude nimeni aici!

Aspazia decise pe dată că spunea adevărul. Sau măcar credea asta. Dacă s-ar fi temut ca cineva să nu-i audă strigătele, i-ar fi pus căluş. Sau poate că nu. Omul nu părea în toate minţile. Chiar nu era în toate minţile. Ce om întreg la cap ar răpi o femeie leşinată, în loc s-o ajute?

Vagabondul închise ochii şi trase puternic din ţigară. Faţa hidoasă i se schimonosi într-o mină plină de fericire. Scotoci printr-un morman de haine şi scoase la iveală o doză de bere.

— Tutun, alcool şi femei, mormăi privind-o pieziş.

N-ai face-o, ar fi vrut Aspazia să-i spună dar nu reuşi. Conştientizarea faptului că bărbatul vorbea cât se poate de serios reuşi s-o blocheze complet. Abia dacă mai îndrăznea să respire. Să fie violată de un nemernic vagabond, de unul pe care-l hrănise în câteva rânduri? Niciodată. Mai degrabă ar fi preferat să sfârşească sfârtecată de câini, la fel ca Veronica. Închise ochii, oripilată. Nu mi se întâmplă aşa ceva. Nu mi se întâmplă mie aşa ceva. Nu mie… E un coşmar, un alt nenorocit de coşmar din care o să mă trezesc doar ca să-mi blestem zilele pentru că am fost atât de proastă şi am lăsat-o Veronica să se joace în parc cu târâturile alea din clasă de la ea, naiba s-o ia pe proasta sau pe proastele care-au avut ideea tâmpită să exploreze şantierul.

Plescăitul bărbatului o făcu să tresară. Nu era niciun nenorocit de coşmar. Era mult mai rău de atât… Era realitatea însăşi. Prudentă, deschise ochii. Bărbatul se îndrepta spre ea, cu paşi nesiguri. Probabil băuse bine cât timp ea zăcuse inconştientă. Duhnea de la o poştă. Un miros acru, de transpiraţie şi băutură de proastă calitate, de jeg şi tutun, o întreagă groapă de gunoi înghesuită în această fiinţă inferioară.

— Ascultă…

Trebuia să-i spună ceva. Trebuia să facă ceva. Nu putea să-l lase să o violeze aşa, ca pe o cârpă.

— Ascultă-mă, nu am nimic cu tine, om bun…

Om bun pe dracu’! Dar nu poţi să-i spui cuiva cât e de jegos, de respingător şi de nemernic, atunci când eşti la discreţia lui, legată şi trântită pe o movilă de moloz.

— Nu am nimic cu tine, am bani în poşetă, poţi să-i iei…

Boschetarul rânji, dezvelindu-şi dantura ştirbită.

— Luat tot, femeie, nu te mai obosi.

Brusc, gândul îi zbură la şunca garnisită cu sticlă pisată. Poate că…

— Ai mâncat şi mâncarea pe care-o aveam?

— Mâncare, chicoti vagabondul. Da’ ceva pileală nu ai?

Deci nu s-a atins de sticla pisată…

— Ascultă, ce-ar fi să-mi dai drumul şi eu o să uit că ne-am întâlnit? Şi o să…

Bărbatul clătină din cap, obosit. Aspaziei îi trecu prin minte că, de fapt, individul nici măcar n-o urmărea. Părea pierdut într-o lume a lui. Sau mai degrabă avea ceva în minte şi asta îi acapara toată puterea de concentrare.

Văzu îngrozită cum îşi descheie pantalonii. Se zbătu să scape, dar junghiuri cumplite îi săgetară picioarele înţepenite. Îşi simţea mâinile umflate, strivite sub greutatea propriului corp.

Nu purta nimic pe sub pantaloni. Mădularul îi atârna flasc sub o tufă de păr pubian ciuruită de eczeme purulente. Se putea şi mai rău decât să fii violată. Să te alegi, pe lângă trauma psihică, şi cu vreo boală care să te bage în pământ înainte de vreme. Aspazia îşi aminti cu groază că-şi dorise moartea de nenumărate ori. După sfârşitul atât de violent al Veronicăi nu-şi dorise decât să moară. Dar acum, cu boschetarul ăsta ţicnit, realiză că viaţa are preţ. Da, îşi dorise să moară, dar nu violată de un nebun pline de bube.

Dementul se proţăpi în faţa ei, cu picioarele crăcănate, ca şi cum s-ar fi pregătit să se pişe dar se temea să nu se stropească pe bombeuri. Îşi privi mădularul ca şi cum nu i-ar fi aparţinut şi se strâmbă dezgustat văzând cum îi atârnă.

Poate că nu o să i se scoale… Poate c-o să-i rămână aşa, moartă, până peste o sută de ani. Să-i rămână aşa, atârnând moale ca o râmă mucegăită.

— Mă-sii…, bolborosi, frecându-şi scula cu două degete.

Nu prea părea să aibă succes.

— Futu-i!

Nu mai era o bolboroseală, era furie.

— Frate Eduard, pe unde naiba eşti? croncăni o voce răguşită.

— Aici, bă, tună boschetarul, întrerupându-şi pentru o clipă simulacrul de masturbaţie.

— Bă, aici la tine, ca la nimeni.

Printr-o gaură se strecură un alt vagabond. Mult mai tânăr, poate că nici nu avea douăzeci de ani. Mai curat îmbrăcat, dar cu o privire de două ori mai dementă. Aspazia îşi strânse picioarele. Vai mie ! Dacă derbedeul bătrân nu e în stare de nimic, nu acelaşi lucru se putea spune despre cel tânăr. Dacă…

— Ce vrei? îl luă la rost Eduard, ursuz, fără să se sinchisească să-şi tragă nădragii.

— Iar ai pus mâna pe-o muiere? se interesă tânărul, ignorându-i întrebarea. Eşti dus de-acasă bine de tot, frate Eduard. Într-o zi, o să se găsească cineva care să te bage în puşcărie atâta de adânc c-o să-şi amintească de tine doar peste vreo mie de ani.

— Sugi pula, îl repezi Eduard. E a mea şi nu-ţi dau voie nici să-i dai de-o muie!

— Nu-mi trebuie, n-ai decât să i-o tragi tu singur. Vine iarna, da’ tot nu vreau să stau la bulău, la căldurică. Dacă vreau pizdă, iau de la Monica.

— Da, sula… Curva aia vrea plătită.

— Toate vor.

— Şi, dacă tot ai venit, îmi spui şi mie ce pula mea cauţi tu aici?

— Hă?!

— Ce cara mea…

— A, îl mai ştii pe doctorul ăla la care am cărat mobilă?

— Să mă pupe în cur. Tu ai cărat mobilă, pe mine n-a vrut să mă primească în casă. Cică put a hoit.

— Păi dacă nu te spală nici ploaia… Acum scoate caloriferele, avea nişte vaci de calorifere ruseşti, de fontă. Fier vechi. Facem o treabă?

În ochii sticloşi ai vagabondului se aprinse o luminiţă.

— Fier vechi?!

Tânărul confirmă dând din cap.

— Ăhă!

— Când?

— Acum. Vii sau nu? Ăla nu stă la tocmeală cu de alde mine. Mi-a spus să vin în vreo oră să iau caloriferele, altfel le dă la altul. Să-l fut eu în cur pe ăla care îndrăzneşte să-mi ia mie caloriferele…

— Vrei căruţul?

— Ăhă!

— I s-a futut o roată, da’ o repar eu. Vin în zece minute.

— Frate Eduard, dacă mă tragi în piept…

— Bă, am spus că vin. Uite căruţul, vezi că o roată s-a strâmbat?

Nou-venitul admise că vagabondul spunea adevărul.

— I-o schimb îndată. Du-te că vin și eu acum…

— N-o să te apuci de futut şi să mă laşi baltă?

— De ce să te las baltă? Curva asta nu pleacă nicăieri. Da’ fierul ăla face picioare dacă nu-l luăm noi repede!

— Am plecat. Da’ dacă nu vii…

— Ia mai du-te tu în pizda mă-tii! Am spus că vin, vin.

— Mda… Frumos mai ştii să vorbeşti, frate Eduard. Dar ai grijă cu muierea, să n-o păţeşti cum ai păţit cu aia tânără.

— N-am păţit nimic, urlă bărbatul aruncând cu doza de bere. Vagabondul cel tânăr se feri cu uşurinţă. Auzi, bă, sulă belită, nu am păţit nimic cu aia, ai văzut doar. Să te fut şi nu mai pomeni de ea. Du-te şi prinde fierul ăla…

— Mă duc, nu te mai băşica atâta.

Salută cu două degete şi plecă, râzând ca un descreierat.

Eduard, deci aşa îl chema pe nemernic. Era bine de ştiut, pentru când o să dea declaraţia la poliţie. Dar Aspazia nu mai era interesată de acest amănunt. Nici chiar faptul că era legată şi la discreţia unui boschetar bolnav psihic şi fizic nu o mai afecta atât de mult. Cealaltă femeie. Aia tânără. Ce naiba voise să spună vagabondul?

Foto 06

Eduard îşi repara căruţul. Scosese deja roata stricată şi se căznea s-o înlocuiască cu alta, care nu arăta nici ea foarte bine. Între timp, mormăia în barbă. De fapt, încerca să cânte, realiză Aspazia.

— Pula, pizda, coaiele, o-nceput războaiele…

— Ce-a fost cu fata aia tânără?

Întrebarea o surprinse chiar şi pe Aspazia, în jurul căreia lumea începuse să se învârtă într-un mod cu totul nefiresc. Imaginile păreau să se topească şi să se amestece, recompunându-se în peisaje groteşti, lipsite de orice logică. Pentru o clipă, putea să jure că-l văzuse pe boschetar păşid pe tavan cu capul în jos.

Eduard se opri din şurubărit.

— Ce-ţi pasă? mormăi, împroşcând cu salivă puturoasă. Ce-a fost, a fost, dă-o în pizda mă-sii…

— Nu-mi pasă, minţi femeia, în timp ce turaţia inimii ameninţa să-i spargă pieptul. Dar…

— Nici un dar, o somă bărbatul, ameninţând-o cu ceva care aducea cu un fel de maimuţă jupuită. Iarăşi un fel de vedenie.

— Voiam şi eu să ştiu…

— Ce să ştii? Nu ştii nimic şi nu te mai fute pe tine grija, ai înţeles? Am futut-o cât am futut-o, care e problema ta?

— Şi…

Cuvintele i se încleiau în gât. O bănuială cumplită începea să-i sfâşie sufletul. Dar mai mult decât asta începu s-o doară ceea ce avea să afle. Ceea ce era posibil să se fi întâmplat cu trei ani în urmă. Nu mai întreba, opreşte, o să doară cumplit, o atenţionă o voce lăuntrică. Aspazia îşi ţinu respiraţia şi numără în gând până la zece. Nu trebuia să plângă, nu trebuia să urle, nici măcar nu trebuia să se zbată. Trebuia doar să afle adevărul, indiferent cât de mult avea s-o coste această cunoaştere. Adevărul…

— Şi fata aia a murit?

Timpul se opri în loc. Eduard încremeni, cu o mână ridicată spre tavanul mucegăit şi cu cealaltă încleştată pe roată. Într-un târziu, îşi reveni.

— Ce pula mea te interesează?!?

Pentru că e posibil ca fata pe care ai violat-o să fi fost fata mea, dobitocule, vru să-i arunce. Dar pentru asta boschetarul ar fi putut s-o omoare înainte de a afla cumplitul adevăr despre sfârşitul Veronicăi. Şi, în momentul de faţă, nu dorea nimic altceva decât să afle adevărul. Nu-şi dorea nici măcar să scape din mâinile violatorului ţicnit. Doar să afle adevărul.

Vagabondul terminase de schimbat roata. Îi făcu vânt cu degetele şi-i urmări interesat rotaţia, mormăind în continuare despre eternul cofllict dintre pulă, pizdă şi coaie. Clătină mulţumit din cap şi-şi strânse boarfele în jurul trupului ruinat de băutură şi de hrană proastă. Apoi repuse căruţul pe roate şi începu să-l tragă spre ieşire.

— A murit sau nu? ţipă Aspazia, conştientă că individul putea s-o omoare înainte să afle adevărul. Dar era un risc pe care şi-l asuma.

Bărbatul tresări. Îi văzu umerii gârboviţi prăbuşindu-se.

— Ţi-am spus, în sula mea, că nu te interesează. Şi dacă a murit ce? Eu am futut-o şi atât. Nu e vina mea că n-a stat. Tu, dacă stai, n-o să păţeşti nimic.

Minţea, desigur. Se simţea în atmosfera din jurul lui. Minţea cu neruşinare. Acum, că aflase despre un alt viol al individului, acesta n-o să o lase să plece acasă. O s-o omoare, fără îndoială. Dar încerca s-o amăgească pentru a-i obţine cooperarea într-un viol care nu avea să se lase aşteptat prea mult.

— I-am dat vreo două după cap să stea liniştită şi pe-urmă am dat-o afară. Nu e vina mea că s-a târât acolo, în tubul ăla. Oricum, au mâncat-o câinii. Da’ nu e problema mea asta, nu e problema mea…

Continuă să înainteze, repetând ca o jucărie stricată „Da’ nu e problema mea asta, nu e problema mea”.

În spatele lui, Aspazia îşi muşcă buzele să nu urle. De furie, de disperare, de ciudă. Veronica ei avusese parte de o soartă chiar mai cumplită decât cea pe care-o ştiuse până acum. Boschetarul ăsta ţăcănit o violase şi o abandonase în preajma intrării în dren. Şi biata copilă, siluită şi înspăimântată, se înfundase în carapacea de beton. Veronica, puiul mamei. Veronica!

Târziu, când aprecie că boschetarul nu putea s-o mai audă, începu să ţipe, să-şi plângă fetiţa mutilată şi ucisă. Deci aşa se explicau loviturile de la ceafă. Ziaristul care investigase cazul făcuse referire la nişte lovituri puternice în ceafă. Probabil că fata le obţinuse în timp ce câinii încercau să-i sfâşie gâtul, lovindu-se cu capul de tavanul îngust al cavernei în care se blocase. Nu murise aşa de repede pe cât precizase legistul, încerca să sugereze jurnalistul. Se zbătuse, simţise cum câinii îşi croiau drum prin trupul ei lipsit de apărare.

De fapt, loviturile de la ceafă erau opera jigodiei care-o violase. Individul care-i violase fata urma s-o violeze şi pe ea!

— Dar asta n-o să se întâmple, se pomeni mormăind.

Nu, chiar nu putea să se întâmple. N-o să lase lucrurile aşa. Trebuia să fugă, să scape. Cât timp mai avea? Oricum, nu prea mult.

Începu să se zbată şi reuşi să se răstoarne pe o parte. Mâinile o dureau cumplit; circulaţia blocată din cauza legăturilor îşi spunea din plin cuvântul. N-o să se lase. Se răsuci iarăși pe spate şi trase de legături. S-ar putea să meargă. Ba nu! Cu vârful degetelor reuşi să pipăie capetele de sfoară. Era legată zdravăn de tot.

Poate că nu trebuia neapărat să-şi elibereze mâinile. Trebuia să-şi elibereze picioarele, care să o poarte cât mai departe de acest loc cumplit. Erau legate cu bucăţi de rafie. S-ar putea să meargă. Îşi lipi călcâiele unul de altul şi împinse genunchii în lături. Niciun rezultat.

— Nu te da bătută, încercă să se îmbărbăteze. Nu te da bătută!

Pentru Veronica…

Strânse din dinţi şi împinse din nou. Încă o dată. Şi încă o dată. Simţea fibrele sintetice pătrunzându-i în carne, poate că şi începuse să sângereze, dar nu-i păsa. Trebuia să scape de aici. Cu orice preţ. Chiar dacă avea să-şi trăiască restul vieţii într-un scaun cu rotile sau în cârje. Odată, văzuse într-un film cum un prizonier îşi tăiase un picior pentru a se elibera din lanţuri. Şi acel individ făcuse asta pentru a-şi salva viaţa. Ea avea un motiv în plus. Veronica.

Într-un târziu, legăturile începură să cedeze. Boschetarul nu era un expert ale legăturilor şi nici rafia nu era de cine ştie ce calitate. Frecându-şi picioarele unul de altul, reuşi să îndepărteze laţurile. Era liberă.

Cu preţul unor eforturi de care nu se crezuse vreodată capabilă, reuşi să se pună pe picioare.

Ieşirea, unde era blestemate de ieşire?

— Stai calmă, îşi spuse. Încearcă să judeci logic. În ce parte a plecat nemernicul?

Mergând pe urmele boschetarului, exista şansa să se întâlnească cu el, dar intuiţia îi spunea că s-ar putea să fie singura cale de acces în vizuina satanei.

Ieşi din clădirea abandonată. Soarele se lăsa leneş către apus. Prizonieră o zi întreagă. Dar asta nu mai conta. Era liberă.

Ruinele din jur i se păreau familiare. Mai trecuse pe aici şi de fiecare dată o făcuse cu sufletul sfâşiat de durere şi de repulsie. Se afla pe şantierul unde Veronica fusese violată cu sălbăticie, abia acum aflase asta, iar mai apoi devorată de câini. Cât îi este dat omului să îndure?

Începu să-şi croiască drum către ieşire. După moartea Veronicăi, municipalitatea înconjurase şantierul abandonat cu un gard de plase metalice, având coama protejată cu sârmă ghimpată; apoi primarul se plânsese că existau indivizi care mai furau bucăţi de gard. Trebuia să găsească o astfel de gaură.

Se lupta din greu să-şi menţină echilibrul. Peste tot numai bolovani, gropi cât să încapă un autobuz şi bucăţi de fier beton, pândind dintre bălării, ca dinţii otrăviţi ai unor sălbăticiuni dintr-o altă lume. Capcane mortale. Doar un pas greşit şi…

Nu trebuia să păşească greşit. Nu trebuia să piardă lupta cu viaţa. Nu acum.

Ah, iată gardul. Niciodată nu-şi imaginase că poate încerca un asemenea sentiment de bucurie la vederea unui gard. Mai ales a acestui gard. Începu să păşească de-a lungul lui, căutând una dintre găurile izbăvitoare.

— Morţii tăi de curvă!

Îngheţă de spaimă. Undeva, în spate, se auzea vocea dogită a boschetarului. Revenise „la domiciliu” şi constatase că prada făcuse picioare. O fi văzut-o sau urla numai aşa, de frustrare?

Nu te uita în urmă!

Nu reuşi să se controleze. Se răsuci şi-l văzu pe nemernic, cocoţat pe o stivă de dale de beton şi agitând un soi de satâr. O văzu şi el.

Repede, trebuia să găsească ieşirea!

Şchiopătând, îşi reluă cursa chinuită de-a lungul gardului. Iată gaura. O plasă metalică lipsă, cârpită cu tot felul de sârme. Dar un om se putea strecura prin gaură. Chiar dacă avea mâinile legate. O bucată de sârmă îi sfâşie umărul. Ţipă de durere dar nu se opri. Acum era în parc. Începu să ţipe:

— Ajutor! Ajutor!

— Pizda pizdelor mă-tii! urlă în spatele ei boschetarul.

Încercă să accelereze, dar îşi pierdu echililbrul şi se prăbuşi cu faţa pe dalele roşii, o căzătură cumplită, neatenuată de braţe. S-a sfârşit, îi trecu prin minte.

Se răsuci pe o parte, încercând să-şi găsească răsuflarea. S-a sfârşit! Până să se ridice, boschetarul o să fie călare pe ea. Acum putea să-l şi vadă. Înainta în salturi sacadate, bolborosind şi agitând satârul.

Ceva fulgeră pe lângă faţa ei. Parcă nişte picioare subţiri şi galbene… Iar avea vedenii…

Foto 07

Apoi auzi lătratul. Căţeaua galbenă. Căţeaua pe care îşi dorise cu atâta patimă s-o omoare se interpusese între ea şi boschetar şi lătra cu patimă. Se chirci, urmărind scena cu un singur ochi. Ochiul stâng îi pulsa dureros.

Boschetarul începu să urle, dar căţeaua galbenă nu-l slăbea. Se repezea la picioarele lui, lătrând întruna. Aspazia începu să ţipe. La început, un vaiet anemic , însă pe măsură ce-şi recăpăta suflul ţipetele deveneau mai puternice.

— Ajutor! Ajutor! Mă omoară, oameni buni!

Era pe seară şi era rece, dar trebuiau să mai fie oameni prin parc. Poate măcar vreunul, în drum spre serviciul de noapte.

— Ajutor!

Căţeaua îşi înfipse colţii în coapsa vagabondului, sfâşiind pantalonii şi carnea, şi nu ceda, în ciuda faptului că încasase o lovitură zdravănă peste bot. Aspazia urmărea cu sufletul la gură înfruntarea dintre om şi câine. O înfruntare de al cărei rezultat depindea viaţa ei. Uită chiar să mai şi ţipe, dar despre asta nu trebuia să-şi facă probleme. Boschetarul urla de două ori mai tare decât ar fi putut să urle ea.

Însă căţeaua pierdea teren. O simţea. În ciuda fizicului deplorabil, bărbatul era destul de puternic şi faptul că se lupta pentru viaţa lui îi dădea puteri noi. Aspazia icni disperată.

— Hei, hei, ţipă cineva şi aproape imediat încă un glas i se alătură. Glasuri de femeie.

— Sună la 112, femeie, ţipă isteric cineva. Fă ceva!

— Marş! Marş!

Paşi sacadaţi se apropiau din toate părţile. Bărbaţi şi femei. chiar şi lătrat de câini. Două braţe puternice o ridicară de jos.

— Vezi, maică, are mâinile legate, atenţionă o voce cunoscută.

Aspazia răsuflă uşurată. Babeta cu pălărie verde pal. Iat-o şi pe prietena ei…

Încercă o senzaţie de sfârşeală. Dar acum nu mai conta. Era între oameni, era între semenii ei. Se terminase. Leşină.

 *

Se dezmetici în spital. După două zile de somn comatos, o informase medicul de gardă, chemat în grabă de asistente. Extenuare nervoasă, traume psihice cât cuprinde şi multiple leziuni fizice. Niciuna suficient de gravă cât să-i pună viaţa în pericol, de aceea se și miraseră toţi de comă, însă iată că-şi revenise. Să se odihnească şi să-şi ia pastilele, ce era mai greu trecuse. A, da, perfuziile or să mai dureze vreo două zile.

Apoi primise vizita unui inspector. Un băiat incredibil de tânăr şi atât de politicos încât Aspazia se simţea mai mult jenată decât cooperantă. Întrebări peste întrebări. Ce anume i se întâmplase, cum a reuşit să scape… Unde este căţeaua care m-a salvat?

Da, căţeaua care v-a salvat, am auzit povestea, doamnă. Au luat-o cei de la Primărie, se bat oamenii pe ea s-o adopte. Are şi nişte pui. V-a salvat viaţa. Cei care au intervenit au auzit lătratul câinelui şi strigătele dumneavoastră. Au crezut că v-a atacat. Da, bănuiesc că puteţi s-o luaţi acasă. E, până la urmă, dreptul dumneavoastră. Cumva, îi sunteţi datoare. Cum de-aţi ajuns în mâinile lui Eduard Daneliuc?

Înghiţindu-şi lacrimile, Aspazia îi povesti. Totul. Nu omise nici chiar episodul uciderii câinilor, în ciuda senzaţiei de jenă pe care o încerca confesându-se unui băiat atât de tânăr şi de politicos. Manierat ca o fată…

Îi promise că va redeschide dosarul Veronicăi. Şi — Aspazia aprecie asta mai mult decât orice altceva — se feri să-i facă vreun reproş în legătură cu câinii ucişi. Cumva, se simţea mai uşurată. Se confesase şi asta o făcea să se simtă un pic mai bine. Sentimentul de vină n-avea s-o părăsească niciodată. Atâţia câini ucişi pe degeaba… Atâtea suflete nevinovate băgate în pământ cu cianură, arsenic şi sticlă pisată. O povară în plus pe suflet, căreia va trebui să-i facă faţă…

Deocamdată, se simţea uşurată. Şi uşurată, şi vinovată. Inspectorul o ajută să-şi ia pastilele, îi aşeză mai bine perna sub cap şi-i ură însănătoşire grabnică. Aspazia îi mulţumi, ameţită.  Îl auzi, ca prin ceaţă, spunându-i că ceva anume trebuie să rămână doar între ei doi. Somniferele îşi făceau efectul aşa de repede…

 *

Căţeaua zburda veselă în jurul ei. Şi cei doi pui, dolofani ca nişte mingi, făceau nişte giumbuşlucuri să te tăvăleşti pe jos de râs, nu alta. Încercase să-i pună lesă, dar căţeaua protestase, arătându-şi colţii, aşa că renunţase. Ştia că avea de gând să-i folosească. În schimb, cu căţeii fusese mai uşor. Nu aveau năravuri proaste şi nici unul dintre ei nu protestase. Măcar pe ei doi să-i înveţe cu lesa…

Avea trei câini. Câinii ei! Cine ar fi crezut? Câinii ei, de care n-o să despartă nici moartă. Cei de la Primărie făcuseră, în sfârşit, ceva bun. O ajutaseră să înfieze căţeaua, cu tot cu pui. La semnarea actelor fusese prezentă şi presa, chiar şi vreo doi indivizi de la o televiziune. Senzaţional! Femeia înfiază câinii care au scăpat-o din mâinile unui periculos violator. Până şi doi deputaţi îşi urniseră cururile ca s-o felicite pentru gestul ei, asigurând-o, evident, de tot sprijinul de care va avea nevoie, bla, bla, bla. Vorbe goale, nimic mai mult, dar se ferise să le strice spectacolul.

Avea câinii ei. Niciodată nu-şi imaginase că poate să iubească atât de mult nişte câini culeşi de pe drumuri.

Laura fugărea voioasă un porumbel care refuza să zboare. În cele din urmă, o botezase Laura. Parcă suna mai bine. Se gândise să-i spună Veronica; căţeaua doar îi salvase viaţa — dar renunţase. Veronica fusese numai una. Şi, chiar dacă ţinea la câini ca la propriii ei copii, nimeni nu putea s-o înlocuiască pe Veronica.

— Laura!

Căţeaua îşi încetă joaca şi îi ieşi în întâmpinase. Cât de frumos îi săltau urechile, cu crotalile albastre pe care i le montaseră cei de la Ecarisaj. Îşi deschise braţele şi Laura se rdică pe două picioare, ajungându-i până la umăr. O îmbrăţişă şi simţi cum coada căţelei o loveşte peste picioare. Apoi, Laura încercă să-i lingă faţa.

— Termină!…

De multă vreme nu se mai simţise aşa de fericită. Aveau dreptate cei care spuneau că un animal îţi poate schimba viaţa în bine!

Laura o privea cu ochii ei umezi şi expresivi. Îi ciufuli părul de deasupra ochilor.

— Iartă-mă, îi şopti. Iartă-mă!

Chiar dacă acum şi-ar fi dat viaţa pentru Laura şi puii ei, nu putea să uite cum, cu puţin timp în urmă, îşi dorise cu disperare s-o asasineze, să o otrăvească şi să-i lase puii să moară de foame. Şi nu putea uita câinii care plătiseră o vină ce nu fusese a lor. Aşa ceva nu se uită.

Cât îl priveşte pe Eduard Daneliuc, acesta îşi primise pedeapsa. Abia după ce citise ziarele, pricepuse. Pricepuse de ce anume inspectorul cel manierat îi spusese că treaba asta trebuia să rămână doar între ei doi. Şi chiar rămăsese. Nimeni nu o întrebase nimic, deşi existaseră momente când dorise să facă public tot ce ştia, tot ce făcuse.

Boschetarul criminal nu apucase să fie judecat pentru moartea Veronicăi. Îşi găsise sfârşitul în arestul poliţiei municipale. Cauza decesului? Gardienii răsuflaseră uşuraţi. Derbedeul o sfârşise nu din cauza relelor tratamente din închisoare ci din cauza intestinelor perforate de sticla pisată pe care-o ingerase naiba ştie de unde.

Aspazia analizase noutatea încercând un sentiment de împlinire. Dreptate se făcuse. Până la urmă, şunca garnisită cu sticlă omorâse pe cine trebuia. Păcat însă de atâţia câini ucişi fără vină!

— Mergem acasă, Laura, da? Mergem acasă. Acasă, la mama…

Casa lor. În sfârşit, câinii ei aveau o casă…

Luni, 16 septembrie 2013, Mileanca – miercuri, 18 septembrie 2013, Mileanca

NOTĂ: Fotografiile ce par să ilustreze acest text vor să arate doar o mică parte din destinul câinilor din România, fie ei maidanezi sau nu. Nu spun că cineva (sau altcineva) are ori nu dreptate. Ca întotdeauna, aceasta se află undeva, la mijloc. Nouă ne revine însă cea mai grea povară: aceea a răspunderii față de niște animale considerate milenii în șir a fi cei mai buni prieteni ai omului.  Iar dacă uneori ele uită acest lucru și devin agresive, repet întrebarea: nu cumva vina ne aparține în totalitate?

Vă invit ca până data viitoare să reflectați asupra acestui lucru…