EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE RALUCA BĂCEANU

Povestirea pe care vi-o prezint astăzi nu este singura colaborare a tinerei autoare RALUCA BĂCEANU cu rubrica Cele 1001 de scorneli ale Moshului SF. Și sper că nu va fi nici ultima, căci există ceva – în ceea ce scrie această studentă la istorie – care face ca proza ei să aibă un farmec aparte, destul de greu de definit. După propriile-i declarații, este îndrăgostită de literatura de tip urban fantasy sau paranormal romance, cu ușoare accente de gotic, pasiune pe care-a ilustrat-o în romanul HARUL, apărut în ianuarie 2013 la Editura Institutul European. Am fost invitat să vorbesc la acea lansare, împreună cu prietenul Mihail Grămescu, și pot spune m-a surprins prezența numeroasă a publicului – chiar dacă mulți dintre cei aflați acolo erau foști colegi de liceu, actuali colegi de facultate sau pur și simplu rude ori prieteni. Indiferent cum, mobilizarea a fost una exemplară și – cum sunt convins că nimeni în România de azi nu vine să piardă timpul la nici un fel de eveniment, fie acesta oricât de „cool”, dacă n-are de ce – chiar înclin să cred că citind romanul (sau măcar o parte a lui!) participanților le-a plăcut ceea ce li s-a oferit.

Vorbeam de urban fantasy și de paranormal romance, dar un scriitor adevărat trebuie să fie capabil ca măcar din când în când să „evadeze” și în alte domenii literare. Tocmai de aceea, la solicitarea mea, Raluca a acceptat și a scris povestirea SF ce urmează, inițial pentru antologia FERESTRELE TIMPULUI, dar care apare acum doar pe blogul Moshul SF. De ce aici și nu în antologie, este o poveste întreagă pe care am să încerc s-o expun cât mai pe scurt și pe înțelesul cât mai multor cititori…

Ca o primă idee, povestirea nu e scrisă deloc rău, constatare pe care-o vor face și cititorii blogului, după lectura textului. O a doua idee este că străduința de a ne convinge că autoarea „și-a făcut temele” în ceea ce privește partea de știință (inevitabilă, atunci când ai de-a face cu o proză pe tema călătoriei în timp sau a universurilor paralele ori a chirurgiei temporale) nu a prea reușit, explicațiile fiind mai curând puerile și confuze (deci puteau foarte bine să lipsească!). Lucrul foarte important însă, în opinia mea, este curajul scriitoarei de a sacrifica spectaculosul ideii științifice în favoarea profunzimii ideilor sociale. Nu mă interesează ce înseamnă sau cum s-a îndeplinit călătoria în timp, mă interesează mai mult implicațiile unei asemenea descoperiri. Iar aici Raluca Băceanu vine cu niște idei extrem de interesante… poate chiar prea interesante dacă vom parcurge frazele de final! Idei care se potrivesc perfect cu acel „what if?” propus de clasicii SF-ului american, oameni fără prejudecăți și deschiși oricărei interpretări viabile a unei ipoteze science fiction.

Tocmai de aceea – și pentru a nu-i stresa pe eventualii editori și autori participanți la antologia FERESTRELE TIMPULUI – am ales să public acest text pe blogul Moshul SF (cu acordul autoarei, desigur!), pentru ca singurul înjurat pentru îndrăzneală (în afară de Raluca – dar ea poate să scrie ce vrea, important este cine o publică!) să fiu eu. După ce (o parte din) presa românească m-a făcut antiamerican (tocmai pe mine, traducătorul a circa 30 de cărți din literatura SF anglo-saxonă!), proiliescu, prosovietic, dinozaur SF, co-organizator de festivaluri „obosite”,  ceea ce urmează, în mod logic, este să fiu făcut și… Veți afla citind textul excelent al Ralucăi Băceanu. Nu sunt de acord în totalitate cu ea, dar o felicit pentru reușită!

Lectură plăcută!

 

Încă nu se simţea capabil să realizeze ceea ce tocmai i se întâmplase. Tremura din toate încheieturile, încercând să analizeze situaţia de-a dreptul nebunească. Poate că era undeva în camera de cămin, victimă a farsei vreunui coleg, îndopat cu somnifere sau cine mai ştie cu ce, poate droguri? Ori — şi nu îi plăcea deloc să recunoască — se afla în interiorul unei maşini sferice. Pe deasupra, se afla în acea ciudăţenie împreună cu un individ care părea fratele său geamăn. Acesta se recomandă ca fiind un „omaş”. Pe lângă acesta, în maşină se găsea încă un bărbat, probabil căpitanul.

Mihail ascultase tot ceea ce-i prezentase omaşul, însă explicaţiile, maniera mult prea rapidă şi haotică îi dăduseră cea mai groaznică durere de cap, bubuindu-i la propriu tâmplele.

— Relaxează-te, omaşul are toate datele despre tine, ştie exact fiecare lucru important pe care-l vei face. Este posibil ca apropiaţii tăi să simtă că ceva nu este în regulă cu tine, dar se vor obişnui. E un risc pe care trebuie să ţi-l asumi pentru omenire, sau, cel puţin, pentru cea din anii 2300…

Mihail dădu din cap, însă nu înţelese de ce o făcu. Nici nu ştia exact în ce se implicase începând din acea clipă.

Maşina începu să se cutremure. Mihail mai simţi un singur lucru înainte să-şi piardă cunoştinţa: senzaţia de zbor, apoi panica.

* * *

Se aştepta să se trezească în patul său, înconjurat de cursurile şi cărţile pe care le lăsase în dezordine noaptea trecută. Credea cu tărie că totul fusese un vis, unul al dracului de real, dar totuşi un amărât de vis. Când deschise ochii, îşi dădu seama că nu recunoaşte locul.

Pereţii nu erau văruiţi, ci păreau ca de sticlă argintie care din când în când căpăta nuanţe de gri, în funcţie de… ei bine, habar nu avea de ce. Camera, sau locul unde se găsea, se înfăţişa mare şi aproape fără mobilă. Un scaun lung, sticlos, care părea mai mult o masă, se afla lângă patul lui, care numai pat nu putea fi numit. Când se ridică, observă cu stupoare că se odihnise pe o pătură de silicon plutitoare, sau pe ceva asemănător acesteia. Sub pătură sesiză prezenţa unui magnet puternic, întrucât o monedă ce i se rostogolise din buzunar se lipise de suprafaţa închisă la culoare.

Interesant, gândi el. Dar parcă nu-i găsea rostul. Atunci îşi aminti că se presupunea că se află undeva în viitor, în anul 2300…

Nici nu apucă bine să-şi termine gândul că în cameră apăru un individ. De nicăieri. Bizar era că individul aducea foarte bine cu cineva… cu… Nu se putea! Doar dacă nu era şi el un omaş…

— Eşti printre puţinii care fac faţa asta când mă văd. De obicei, toţi sunt aduşi din timpuri anterioare mie. Dar tu, tinere, eşti printre acei câţiva care aţi trăit timpuri frumoase datorită ecuaţiei mele… şi nu numai, dacă stau să mă gândesc.

Mihail zâmbi nevenindu-i să creadă. După secunde bune de gândire, hotărî să zică ceva.

— Dacă sunteţi cu adevărat cine cred eu că sunteţi, şi nu un… — ezită să folosească termenul pentru a desemna „lucrul” pe jumătate maşină, pe jumătate om — …

— …omaş…

— …exact, continuă bulversat Mihail, atunci mă bucur să… vă cunosc. Dumnezeule, e incredibil! îşi şopti mai mult pentru sine.

— Nu chiar. Incredibil este că EU sunt cel care ar trebui să se simtă stânjenit în prezenţa ta, dar cum te-au adus aici ca fiind un tânăr promițător, îmi permit să te tutuiesc.

Mihail nu putea să nu se gândească cine ar fi putut fi el peste un timp, în viitor, din moment ce însuşi Einstein îi mărturisea că ar trebui să se simtă stânjenit.

Einstein se apropie de Mihail şi îi întinse mâna cu blândeţe, iar Mihail putu să citească în ochii marelui geniu un soi de… admiraţie?

— Eu sunt Albert, te rog să-mi spui aşa, nu e loc de politeţuri între noi, oricât de tânăr eşti. Sincer îţi spun, când am aflat că pe tine te vor aduce, eram nerăbdător, după cum vezi. Şi ceilalţi abia aşteaptă să-l cunoască pe Mihail Ibrosko, cel care a reuşit să descopere antidotul împotriva bătrâneţii şi să decripteze ADN-ul uman…

Mihail rămase cu gura căscată. Literalmente.

— E, hai, lasă modestia. Sunt sigur că încă de acum ţi-ai început studiile…

— De fapt, se grăbi Mihail să răspundă, sunt un simplu student la medicină. Nici măcar nu visez la ceea ce tocmai ai spus, Albert. Fac studii în genetică, atît cât poate face un student de anul cinci, dar nimic mai mult.

Einstein îl bătu prieteneşte pe umăr şi-i răspunse pe un ton amuzat:

— Îţi dai seama cum aş fi reacţionat eu, dacă mi s-ar fi povestit când aş fi avut vârsta ta, despre tot ce urma să realizez? Ți-aş fi râs în faţă! Desigur, cu toţii — când am fost aduşi aici — ne-am comportat exact cum te comporţi şi tu. Vom mai avea ocazia să discutăm. Acum stau la rând… sau, mai bine, vezi de unul singur. A, şi să nu-ţi fie ruşine dacă nu vei recunoaşte pe cineva, unii sunt greu de asociat cu imaginea pe care-o ai în minte despre ei. Eu mi-am păstrat vârsta pe care-o aveam când toată lumea mă cunoştea. Dar cei care vor veni, hehe, au vrut să „se facă” mai tineri, graţie serului tău. Aşa că nu te mira dacă vorbeşti cu Da Vinci şi are o faţă de puşti de 18 ani… Hopa, mi-a cam scăpat! Pa, Mihail, eşti un tânăr încântător şi nu-ţi face griji, cu toţii am trecut prin asta!

Mihail mai apucă doar să dea din cap, pentru că imediat în locul geniului apăru un altul, şi altul, până când ajunse la sfârşitul zilei la un număr impresionant de inventatori, filosofi și oameni de cultură care-l primeau călduros în această nouă lume numită „Havrensia”.

* * *

Primele săptămâni avuseseră rolul de acomodare. Întreaga nebunie de la început se domolea încet-încet. Mihail discutase cu o mare parte din cei care întregeau ramura de ştiinţă a Societăţii, dar şi cu un număr semnificativ de teologi şi de filosofi, care-i prezentaseră cu lux de amănunte Havrensia secolului XXIV.

Mihail avea însă un sentiment nu tocmai plăcut privind acea lume utopică. Trecând peste diferenţele evidente de tehnologie, normale odată cu trecerea timpului, se observa că până şi mentalitatea oamenilor se schimbase, spre deosebire de aceea din anii 2020-2030. Societatea aceasta secretă care deţinea toate mijloacele posibile de îmbunătăţire a individului  făcea abuz de puterea pe care-o avea. Delincvenţii, cei care mai existau, sufereau operaţii pe creier prin care li se modifica raportul dintre substanţa cenuşie şi cea albă… în favoarea primeia. Se descoperise în urmă cu un secol un mijloc de a „reabilita” creierul unui criminal. Soluţia era simplă, având în vedere că în rândul deţinuţilor se observase că aceştia au cu 12% mai puţină substanţă cenuşie în cortexul prefrontal, ceea ce determina un comportament deviant în cazul acestora, aşa că această societate ignorase etica și începuse să execute operaţii pe creierul criminalilor. Rezultatele au fost uimitoare: în 98% dintre cazuri indivizii căpătau discernământ (în cazul în care nu aveau), judecau faptele lor ca fiind rele şi nu mai manifestau un comportament anormal, antisocial, iar acel procentaj insignifiant de 2%…  acei indivizi se sinucideau ca urmare a conştientizării faptelor lor, negăsind o soluţie mai bună pentru „a se căi”. Astfel că societatea începea să nu mai aibă nevoie de închisori ci doar de spitale dotate cu această tehnologie de „reabilitare”, care se aplica tuturor celor ce încălcau în vreun fel legea: fie că furau o pâine, fie că îşi ucideau familia, era același lucru…

Mihail accepta faptul că de-acum nu se mai află în timpul său, şi că poate acesta e cursul firesc al unei societăţi a viitorului, dar nu putea fi de acord cu tot ceea ce se întâmpla.

— Ştii, Immanuel, încă nu pot să cred că în cele din urmă ai fost de acord cu semnarea nebuniei ăsteia, rosti indignat Mihail.

— Din punct de vedere deontologic nu e corect, e adevărat, Mihail, dar nu pot să nu iau în considerare şi cealaltă faţă a problemei, şi anume aceea de a ignora o tehnologie care să transforme scopul unui om, sau să-i redea unul nou, mai nobil.

— Nu, dă-mi voie să te contrazic aici. Oare nu folosim de fapt această tehnologie transformând un individ antisocial după gust? Nu e tot acelaşi lucru cu a-l folosi drept un mijloc prin care societatea să funcţioneze corect? Din punctul de vedere al filosofiei tale, tu ai fi cel mai îndreptăţit să vezi că programul de reabilitare, pe care tu l-ai semnat, îţi reamintesc, ignoră fiinţa umană, o transformă într-un simplu agent al societăţii, fără judecată, fără o contribuţie…

— Stai, stai, se încruntă Kant, vrei să spui că ar fi fost mai bine ca un delicvent să rămână în continuare un factor care trage în jos mersul bun al lumii? Suntem în 2300, nu se mai aplică aceleaşi reguli ca ale trecutului… Pământul are 70 de miliarde de locuitori, fiecare trebuie protejat, iar dacă asta presupune ca el să fie protejat împotriva voinţei lui, împotriva sa şi a semenilor, atunci această voinţă proprie nu trebuie să mai existe şi noi trebuie să intervenim.

— Nu pot să fiu de acord. Nu suntem nişte dumnezei…

Mihail se ridică şi plecă de lângă ilustrul filosof… care acum nu i se mai părea atât de ilustru.

— Vei înţelege mai târziu, te vei obişnui, ca noi toţi de altfel…

Mihail îi aruncă o privire nedumerită şi plecă, mulţumindu-se să nu mai zică nimic. Kant, un tânăr de douăzeci de ani? Parcă îşi pierdea din credibilitate…

* * *

Timpul trecea, iar Mihail nu găsea explicaţiile necesare privind… totul: prezenţa sa în acea lume, motivul pentru care îl aduseseră la doar 23 de ani, când nu era capabil de a îmbunătăţi o formulă pe care încă nu o descoperise, mersul unei lumi mult prea perfecte, în care Societatea gândea în locul individului, chipurile spre binele său. Nimic nu avea logică. Mihail se gândea cum să plece mai repede din acel timp. Doar că nu avea acces la maşina timpului, putea doar s-o admire de la distanţă… una sigură, evident.

— Aici erai!

În balconul suspendat al clădirii unde Mihail locuia de mai bine de o lună şi de unde putea privi afară la întortocheatele structuri arhitecturale care-l intrigau vizual, apăru un bărbat. Nu era un lucru neobişnuit. Mereu apărea cineva neinvitat. În 2300 părea că nu există conceptul de intimitate, şi nici acela de politeţe.

— Bună ziua, mormăi plictisit Mihail.

Bărbatul avea o statură medie, cu toate astea se prezenta impunător. Atletic, mai degrabă decât slab, cu o mustaţă mică, exact sub nas, semăna perfect cu…

— Adolf, zise el cu un accent germanic şi-i întinse mâna.

În van, fiindcă Mihail nu-i întoarse gestul.

— După cum mă priveşti, presupun că ştii foarte bine cine sunt. Cine am fost. Şi din câte bine văd, îmi admiri capodopera…

Mihail se întoarse mirat şi-l privi cu atenţie pe cel pe care însăşi istoria îl ura.

— Am auzit bine? Cum adică… a ta? Vrei să spui că legendele acelea, conspiraţiile despre tine sunt adevărate? Ai fugit în… timp?

Îl privea pe Hitler cu un dezgust neascuns. Buza de sus începuse a-i tremura şi aproape că nu-şi putea controla impulsul de a-i administra nazistului o mamă de bătaie.

— Observ foarte bine că prezenţa mea te irită.

Făcu nişte ochi mari şi întrerupse contactul vizual.

Privi repede spre maşinărie, sesizând totodată felul cum Mihail se lupta să nu-l pocnească.

— Nu te condamn. Îţi reamintesc totuşi că nimeni nu se află aici fără rost. Iar eu, Mihail, regret ce-am făcut mai mult decât crezi tu, sau oricine altcineva. Nu uita ce se întâmplă aici cu cei mai nenorociţi criminali. Şi eu sunt — într-un fel sau altul — rezultatul programului de reabilitare. Când am ajuns în Havrensia, nici ei nu ştiau ce-ar trebui făcut cu mine…

— Cred şi eu, scuipă printre dinţi Mihail. Ai merita să mori de milioane de ori, simţind pe propria-ți piele fiecare lucru pe care l-ai ordonat şi să plăteşti pentru tot ceea ce ai făcut. Programul de reabilitare este o glumă pentru cei ca tine. Şi sunt în stare s-o spun fără nicio remuşcare. Locul ăsta e o glumă, cu toate legile lui hilare. Dar cine sunt eu să mă opun…? Doar un factor presupus pozitiv. Nu-mi doresc decât să plec de-aici. Oricum, nu am nicio idee despre cum să… N-are rost. Ha, făcu tânărul, şi îţi spun tocmai ţie toate astea…

Mihail dădu să se retragă în apartament şi să nu se mai afle în acelaşi loc cu Adolf. Simpla prezenţă a acestuia îi provoca o greaţă de neimaginat. Îşi reamintea cărţile citite despre atrocităţile suferite de evrei, de ţigani şi de restul celor care se opuseseră regimului şi doctrinei naziste. Citise şi despre experimentele doctorului Mengele, un alt călău dement. Avusese un soi de curiozitate morbidă: până unde poate merge mintea unui om diabolic?

Adolf îl prinse de braţ şi-l privi serios de data asta, lepădându-şi masca de om umil. Mihail ar fi crezut că i-a revenit răutatea în privire.

— Să vorbim pe şleau… Eu sunt singurul care ştie ce se petrece pe-aici cu adevărat. Sunt aici de dinaintea tuturor. Maşina timpului este a mea de drept, în 1938 a fost proiectată de către mine şi inginerii mei, iar în 1945 a fost gata şi pusă în funcţiune, cu puţin înainte de…

— Terminarea războiului, sau mai bine zis înainte de capitularea Germaniei.

— Da. Dacă nu fugeam eu cu ea, nu aş fi realizat toate astea. Voiam să ajung în anul 2150, dar maşina a suferit o defecţiune.

— Nu se poate! Asta înseamnă că singurul motiv pentru care nu te-au… ştiu eu, exilat în trecut sau în alt timp cei din Societate e pentru că le-ai fost de folos. Tu ai reconstruit maşina! Tu eşti vinovat pentru asta! se enervă Mihail.

— Înţeleg de ce pentru tine situaţia stă aşa, dar lasă-mă să-ţi explic totul…

— … nu e nevoie. Oricât de furios sunt, cred că sunt în stare să înţeleg că, într-un fel, ai fost folosit. Au văzut potenţialul şi l-au exploatat. Nu e de mirare. Sunt sigur că după reabilitare nu ai mai fost în stare să refuzi ce ţi se cere, fie chiar şi într-o manieră subtilă… Nu te aştepta să te compătimesc, chiar dacă şi tu eşti o victimă, ca mulţi alţii de-aici, printre care mă număr şi eu.

— Mă bucur că ai înţeles, răsuflă uşurat Adolf.

Mihail îl analiză din cap până-n picioare. Dacă Adolf cel din trecut ar fi ştiut ce îl aşteaptă în viitor, oare ar mai fi plecat? Tot o manieră de a muri era şi aceea. Nimic din ce-l caracteriza pe Hitler nu se mai regăsea în acest individ. Ce-i drept, aspectul fizic era acelaşi, interiorul pe de altă parte se revărsa asupra exteriorului, făcându-l pe Mihail să aibă senzaţia că priveşte un om oarecare, un om a cărui conştiinţă fusese lucrată. Să mai fi fost Adolf un om, sau un soi de maşină umană programată asemenea unui omaş? Ciudată lume…

— Nu ai de ce să te bucuri, spuse într-un final Mihail. Ce mă interesează este următorul lucru: cum ai construit maşina? Pe ce se bazează funcţionarea ei?

— E mult de explicat… Pe scurt, trebuie să ştii că maşina propriu-zisă nu se vede, zise el arătând cu mâna sfera aflată undeva în interior. Odată ce este pornită mişcarea unor curenţi, aceasta se activează. Se combină electricitatea cu magnetismul. Imediat ce aceşti curenţi ating viteza luminii, se produce o fisură infimă în pânza spaţio-temporală, însă nu atât de mică încât să nu încapă această maşină prin ea. Cea mai dificilă a fost setarea şi, din câte ţi-am povestit, ai înţeles că nu a funcţionat din prima. Abia aici a fost îmbunătăţită, iar eu nu am putut decât să particip la unele mici modificări pe care le-a efectuat Nikola Tesla, care în mod surprinzător a reuşit să transforme maşina dintr-una nesigură şi imperfectă, într-una sigură şi care până acum nu a avut niciun cusur.

— Dumnezeule… Din câte îmi dau seama, vorbeşti aici de o gaură de vierme. Şi nu mi-ai zis nimic concret. Cum ar putea electricitatea şi magnetismul, combinate, să dea o fisură? Chiar dacă se combină la o viteză atât de mare… Nu pare convingător. Nu are cum să apară de nicăieri aşa ceva. Asta ar însemna că apar mereu în univers găuri de acest fel… sau… Are o oarecare logică, spuse nehotărât Mihail. Nu mă pricep la aşa ceva. În timpul meu, se crede că nu e posibilă existenţa unei maşini de genul acesta, şi totuşi ea există încă din 1938! Explică-mi tot ce-mi poţi spune mie, unuia care nu înţelege perfect principii grele de fizică, spune-mi totul pe limba mea, ca să pot să-mi fac o idee…

— Bine, îţi explic totul cum pot, aprobă din cap bărbatul.

* * *

După ce Adolf îi explică lui Mihail toate principiile după care maşina funcţiona, în cameră apăru subit o altă persoană. Tesla. Mihail avusese ocazia să vorbească şi cu acest geniu. Zvonurile despre el erau ciudate, nu doar în timpul în care trăise, ci şi în anul 2334. Uneori dispărea cu lunile din cartierul Societăţii şi se întorcea flămând, slăbit, începând să lucreze la noi proiecte pe care niciodată nu şi le însuşea. Nu se găsise niciun tratament pentru nebunia lui. Atâta timp cât nu făcea niciun rău şi aducea omenirii noi invenţii, nimeni nu se sinchisea de el. Până şi Einstein făcea glume pe seama lui, ori de cîte ori putea, la petrecerile săptămânale ale Aripii de Ştiinţă a Societăţii.

— Plecaţi amândoi de aici! Nu e loc aici de discuţii de acest gen. Adolf, ştii la ce mă refer…

Acesta încuviinţă din cap şi îl scoase pe Mihail din cameră. Tesla dispăru iarăși fără urmă, parcă evaporându-se prin pereţi.

— E singurul care abuzează de propriile invenţii. La început, invizibilitatea a plăcut tuturor, ba chiar 50% dintre noi o votaseră pentru a fi pusă şi în folosul societăţii. Big însă nu a lăsat să se întâmple asta…

— …cine e…?

— Șttt, ajungem şi aici. Acum, aleargă…

* * *

Cei doi ieşiră în parcul din faţa căminului. Adolf scoase o mică sticluţă din manşetă.

— Bea şi imaginează-ţi că nu te poate vedea nimeni!

— E o prost…

— Fă astfel! Funcţionează pe bază de nanotehnologie. Odată ajuns în organism, citeşte impulsurile nervoase care se realizează atunci când tu vrei să devii invizibil, iar o parte îţi ajunge în epidermă, modificându-i (ei, şi doar ei) structura moleculară care devine un fel de oglindă. Bineînţeles, acest proces nu implică durere. Nervii de la nivelul pielii sunt protejaţi, interzicându-li-se comunicarea între ei şi creier. Evident că nu eşti invizibil, doar aşa pari ochiului uman, fiindcă acele oglinzi redirecţionează lumina. E mult de explicat, nu ştiu nici măcar cum a reuşit Tesla aşa ceva. Bea odată!

Mihail dădu pe gât soluţia. În mai puţin de zece secunde, deveni invizibil.

— Acum scoate-ţi şi hainele…

Un tricou părea să plutească în parc, la fel şi o pereche de pantaloni care imediat fură ascunse în haina lui Adolf.

— Vino după mine!

Mihail îl urmă până într-un loc ascuns de umbra copacilor. Adolf se aşeză pe o bancă de lemn. În sfârşit, ceva cât de cât rustic şi diferit de restul obiectelor de mobilier din cămin…

— Sper că te-ai aşezat, şopti acesta.

— Da, minţi Mihail, care se sprijini de copacul din spatele băncii.

Nu voia sub nicio formă să se aşeze lângă el. Era de ajuns că îl crezuse pe cuvânt şi băuse soluţia aceea. Plus că, sub „stratul” de invizibilitate, era gol puşcă!

— Poate-ai înţeles sau poate nu ai înţeles principiul după care maşina timpului funcţionează. Oricum, nu trebuie să-ţi baţi capul cu ea. Altceva te interesează mai mult. De ce îţi spun tocmai ţie astea…

— … exact, se auzi vocea lui Mihail care părea mai calmă.

— Cum sunt aici de dinaintea tuturor, ştiu când au fost aduşi cu toţii. Din câte am înţeles, după 2200 omenirea a stagnat în privinţa progresului tehnologic. Practic, se inventase de către diferite corporaţii tot ceea ce putea fi inventat. Lipsea însă ceva: acele genii care existaseră în trecut şi care nu puteau fi înlocuite în prezent de absolut nimeni. Deşi se eradicase aproape orice boală mortală, iar speranţa de viaţă crescuse la 250 de ani, datorită serului tău, deşi inteligenţa se căpăta la fel de uşor precum orice aliment, fie prin intervenţii chirurgicale, fie prin transformarea omului în ceva asemănător cu omaşii, Societatea nu s-a declarat mulţumită. Şi nici nu va fi niciodată. Motto-ul lor este ăsta: „Omul niciodată nu trebuie să se mulţumească sau să se complacă în situația în care se află”. Nu mă întreba cine conduce Societatea, nimeni dintre noi nu ştie. Unii spun că ar fi un computer, alţii că ar fi un omaş, iar câţiva sunt de părere că la cârmă ar fi extratereştrii. Unii spun că ar fi însuşi Big. De la el vin ordinele, însă nici el nu ştie cine i le trimite, fiindcă le primeşte indirect, pe computer. De aici şi cei care cred că de fapt este el Capul, sau cei care cred că un calculator dotat cu inteligenţă artificială ne-ar conduce… Cert e că suntem aproape mereu urmăriţi. De asta Tesla ne-a scos de acolo. Eu încă nu pot să…

— … te opui pe deplin? Din cauza reabilitării?

— Nu aş spune din cauza, Mihail, altfel aş fi un criminal în continuare. Dar, da, ai dreptate. Creierul îmi spune că nu am de ce să mă tem, că Societatea nu are defecte, că este perfect organizată. De asta trebuie să fiu uneori trezit la realitate. În adâncul minţii mele, conştientizez că ceva nu e în regulă… Imediat ce am ajuns eu aici, am ajuns şi cu datele necesare construirii unei noi maşini, pe care Societatea a folosit-o pentru a-i aduce pe toţi marii oameni ai lumii. Omaşii existau, aşa că le-a fost uşor să-i proiecteze mai întâi ca pe nişte clone, ce au fost apoi îmbunătăţite, introducându-li-se în memorie date, împreună cu un scop. Cei care te-au adus aici au fost amândoi nişte omaşi, niciunul nu a fost om…

— Aşa deci, oftă Mihail. Era destul de evident.

— Mmm, nu-i chiar aşa. Ajung şi acolo…

— … dar mai sunt multe de zis? ţipă Mihail, ajuns la capătul puterilor. E o nebunie! Niciodată nu închei ideile, mereu explici doar pe jumătate iar ceea ce este mai important prelungeşti! Nu mai am pic de răbdare! Vorbeşte odată direct!

Adolf privi încurcat în jur. Mihail se plimba nervos în jurul băncii şi al copacului. Ajunsese la capătul puterilor.

— Cred că nu are rost să-ţi explic toate astea, nu te ajută cu nimic. Voiam să te familiarizezi cu unele aspecte. Mai bine trec la subiect…

Urmă o pauză sâcâitoare, timp în care Mihail aştepta ca Adolf să continue, iar Adolf aştepta confirmarea lui Mihail.

— Bine, deci, făcu Adolf trăgând puternic aer în piept. Vreau să plec din acest timp. La fel de mult pe cât îţi doreşti şi tu. Cum eu am ajuns primul aici, ştiu că tu ai fost adus de mai multe ori în acest secol şi în cel de dinainte. Nu te-ai întrebat însă de ce te-au adus aici fiind atât de tânăr? Cu toţii au venit în 2334 cu o zi înainte de moartea lor! Crezi că Societatea ar fi fost atât de naivă, încât să trimită un omaş pentru ani de zile în trecut? O intervenţie negândită îndeajuns ar putea să modifice timpul… De aceea li se spunea savanţilor că au de ales între moarte şi viaţă. Ajunşi aici, li se administra serul de întinerire în funcţie de vârsta pe care doreau să şi-o recapete. Asupra ta, serul nu a avut efect şi ai murit. De aceea Societatea te aduce regulat aici… Mereu, când mori, un alt omaş este trimis în trecut. De 70 de ani de când te tot aducem, încă nu s-a descoperit de ce tocmai tu nu poţi să îmbunătăţeşti serul pe care l-ai creat şi care funcţionează pe oricine. Cum în fiecare timp erai deja înlocuit, a trebuit să ne întoarcem atât de mult încât…

— …nu mai e nevoie să explici. E plauzibil. Nu vreau să mai aud nimic, pot trage și singur concluziile de aici, spuse Mihail care se aşeză pe bancă făcând-o să scârţâie uşor. Probabil că ceva în ADN-ul meu nu a putut fi decriptat, sau poate, cine ştie, în cursul studiilor mele am efectuat experimente pe mine… Nu mai contează. Vreau doar să mă întorc în timpul meu. Spune-mi, acum — urmă o pauză scurtă —, Adolf, rosti Mihail cu puţin mai multă blândeţe, care-i a treia variantă ce apare după un tratament de reabilitare? Pentru că tu sigur nu faci parte din majoritate, iar dacă făceai parte din minoritate erai de mult mort…

Adolf îşi dădu capul pe spate inspirând adânc.

— Nu există nicio a treia variantă, răspunse bărbatul.

Tristeţea i se citea în glas. Mihail era pentru prima oară pus în imposibilitatea de a distinge prefăcătoria de sinceritate. Pe de o parte, l-ar fi crezut pe Hitler în stare de manipulare, poate chiar şi de una atât de josnică, pe de altă parte programul de reabilitare nu putea da erori, iar Societatea l-ar fi anihilat pe Adolf dacă acesta ar fi prezentat vreun pericol pentru ea.

— E simplu, Mihail, singura urmă de şiretenie nu a putut fi ştearsă din mine, din ADN-ul meu, aşa că în toţi aceşti ani m-am prefăcut a face parte din majoritatea zdrobitoare, aşteptând momentul oportun plecării din acest timp. Cred că ţi-ai dat seama ce am de gând să fac…

Mihail stătu o clipă pe gânduri. Apoi își dădu seama.

— Nu! Nu realizezi că poţi modifica timpul cu o astfel de alegere? Nu te poţi întoarce în trecut, rişti să modifici istoria! E o nebunie, chiar şi pentru tine…

— Mihail, dar sunt perfect conştient de toate astea. Nu mă voi întoarce în 1939, nici în 1945. Am de gând să mă întorc în 2045. Cei din acest timp vor şti ce să facă. Nu voi ateriza într-o nouă Havrensia. Vreau să-mi spăl păcatele.

— Dar de ce tocmai…?

Mihail avu parte de un al doilea moment de şoc. În 2045 se presupunea că deja inventase serul de întinerire, de prelungire a vieţii. Totuşi, era momentul perfect pentru a ispăşi o pedeapsă de… 200 de ani! Dacă şi speranţa de viaţa ar creşte, la fel şi pedepsele, iar el cu siguranţă ar fi primit peste 100 de ani pentru faptele sale.

Era însă drept, gândea Mihail, ca un om căit să ispăşească pedeapsa unei minţi total diferite, nebune, perverse? Criminale? Nu prea părea astfel, însă Adolf purta stigmatul lui Hitler… Ca şi cum două persoane diferite împart acelaşi trup, doar că prima ieşise de mult timp din ecuaţie.

— Cine sunt eu să mă pot opune…? oftă Mihail. Bine. Dar cum vom putea să ne întoarcem? Şi de ce abia acum ai considerat că este momentul oportun?

— Pentru că cei de dinaintea ta au fost mult mai atent securizaţi. Acum, până şi Societatea e conştientă că e posibil să nu reuşeşti să perfecţionezi acel ser, nici pentru tine, nici pentru ea… dacă ar putea, ar stoarce din tine nemurirea! Asta au încercat şi cu ceilalţi Mihail, însă de fiecare dată nu reuşeau să termine studiile. Când un altul era adus, nu era în stare să le continue. Atât ai putut, dar Societatea preferă să ignore acest fapt şi să te ţină aici. Omaşul ştie ce are de făcut, practic e mai sigur pentru tine să fii aici. Asta gândesc ei, cel puțin…

— Hm, nu fac decât să mă considere un factor pozitiv în plus, care e mai bine să existe în 2334 decât în 2034… Şi, din câte observ că le e obiceiul, hotărăsc în locul meu şi al altora. Adolf, cum putem pleca de aici? Cum putem avea acces la maşină?

Bărbatul îşi duse mâna gânditor spre mustaţa deasă, scurtă şi atent îngrijită.

— Trebuie să găsim o cale. Una dintre ele ar fi să aşteptăm să fie adus un alt geniu din trecut…

— De ce? întrebă mirat Mihail.

— Eu sunt unul dintre tehnicieni… Ca să-ţi spun sincer, eu sunt cel care se ocupă de stabilirea timpului în care trebuie maşina să călătorescă, alături de Tesla. Nicio astfel de acţiune nu se execută în lipsa mea. Mai mult onorific, ce-i drept, recunoscu Adolf cu tristeţe, acum că şi Societatea se descurcă perfect în mânuirea maşinii. Ţi-am explicat, principiul nu este atât de complicat. Trebuie doar controlat ca viteza celor două, electricitatea şi magnetismul, să atingă viteza luminii şi apoi maşina să se strecoare în gaura de vierme. Dacă ceva nu merge bine, în schimb…

— …e posibil să se creeze universuri paralele şi să se ajungă în alt timp, istoria rămânând nemodificată dar producând schimbări iremediabile în alt univers, în altă realitate! Mi-am dat seama de ceva, Adolf…

— Observ, zise năucit bărbatul, voiam doar să spun că astfel ar putea fi periclitată călătoria, că s-ar putea să se ajungă într-un alt timp, mai devreme ori mai târziu.

— Nu, tocmai asta e. Vezi tu, în universul din care vin eu, sunt mai multe legende privind moartea ta. Cei mai mulţi acceptă că te-ai sinucis, însă există câţiva care cred că ai fugit în viitor, şi că altcineva ar fi fost de fapt în locul cadavrului tău. Eu cred că — în realitate — ambele variante sunt corecte, doar că fiecare în alt timp!

Adolf stătu pe gânduri preţ de câteva clipe, ridicându-se de pe bancă şi învârtindu-se în cerc.

— Nu, nu se poate. Ar fi imposibil. Găurile de vierme odată deschise te duc în alt timp, nu în timpul altei realităţi… sau… E imposibil! Asta ar însemna că, de fapt, în această realitate m-am sinucis şi că maşina nu a funcţionat? Nu… nu… nu se poate!

— Ba da! încercă Mihail să-l convingă. Şi asta înseamnă că istoria poate fi modificată, ce-i drept, nu cum ne-am dori noi doi, dar îndeajuns încât viitorul să se schimbe.

— Mihail, dacă e aşa cum spui tu, atunci mă voi întoarce într-o altă realitate, în 1919 şi mă voi ucide pe mine, cel din trecut…

Lui Mihail îi trebuiră câteva secunde să înţeleagă. Oare Adolf chiar nu putea accepta că asta nu schimba cu nimic restul realităţilor?

— Adolf, ai schimba cursul istoriei unei singure…

— …sunt conştient de asta, dar mai bine decât nimic. Vreau să văd cum o lume fără mine îşi continuă cursul. Chiar dacă nu voi putea vedea propriu-zis continuarea, observă cu tristeţe Adolf. Dar măcar… — şi afişă un zâmbet naiv, total necaracteristic trupului în care se găsea captivă o nouă conştiinţă.

— Degeaba… dar nu te voi întoarce din drumul tău. Eu vreau să mă întorc de unde am venit, iar tu poţi merge în ce realitate vrei. Dificultatea e următoarea: cum mă voi putea întoarce în timpul meu, şi cum ai tu de gând să ajungi în altă realitate? Deocamdată am impresia că asta s-a întâmplat doar o singură dată, când maşina s-a defectat. Nu ştim dacă va mai merge.

— Aşa e, oftă Adolf. Oricum nu e cazul să-ţi faci griji, tu vei pleca de aici primul, apoi eu. Tesla ar accepta să se implice şi el, cu siguranţă va reuşi să mă trimită în trecutul unei alte realităţi. Am încredere în el!

— Nu va accepta, se grăbi să afirme Mihail.

— Crede-mă, începu zâmbind Adolf, nu-l cunoşti pe Tesla.

* * *

Ocazia de a avea acces la maşină s-a ivit repede. La doar o săptămână după discuţia din grădină, Societatea hotărî ca o nouă persoană să fie adusă în Havrensia anului 2334. Din câte auzise Mihail, din zvonurile care circulau, se părea că ar fi fost vorba de o femeie care obţinuse premiul Nobel în 2099, pentru inventarea unui nou tip de combustibil. Nu invenţia era cea importantă, ci capacitatea cercetătoarei de a se adapta cadrului social. În 2099 avusese loc o criză economică puternică. La ce bun să poţi trăi sănătos peste 100 de ani dacă nu aveai cu ce?… Cam aceasta era mentalitatea a 10% din populaţie, care-şi pusese capăt zilelor. Europa se prăbuşise, Uniunea Europeană rămăsese fără fonduri, ceea ce a determinat revolte, crize civile, dar, mai ales, foamete. Statele Unite şi-au revenit după criză abia 30 de ani mai târziu. Într-o astfel de lume, benzina şi motorina deveniseră de 500 de ori mai scumpe decât aurul. În acest context, Jeanine Draskovina a inventat un combustibil pe bază de… deşeuri. Doar 50 de ani a fost utilizat, căci în jurul anului 2150 situaţia s-a redresat.

* * *

Mihail era mai mult decât nerăbdător să plece în timpul lui. Planul trebuia să fie simplu. După ce urma să fie adusă cercetătoarea, Tesla avea să se strecoare, invizibil, în căminul din apropierea maşinii, creând o diversiune. Cel mai probabil un incendiu. Dacă asta se întâmpla, cu toţii urmau să plece şi să dea alarma de evacuare în întreg cartierul Societăţii. Cei care se ocupau de supraveghere urmau şi ei să se sperie: nu se mai auzise de aşa ceva în Cartier, ceea ce îi va determina în mod automat să plece spre sursa pericolului, încercând să fie de ajutor. Maşina urma să rămână nesupravegheată, moment în care Mihail şi Adolf să o pornească, plecând fiecare în trecutul lui.

Numai că planul nu funcţionă perfect. În momentul sosirii cercetătoarei, maşina se defectase, nu mai răspundea la comenzi şi producea lumină ca şi cum rămăsese prinsă într-un fel oarecare în gaura de vierme.

Femeia reuşi să iasă. Exact în acel moment se auzi un zgomot ascuţit, urmat de o undă de şoc.

— Ce se…? reuşi să spună Adolf, culcat la pământ.

Tesla nu doar că provocă un incendiu, bubui acoperişul clădirii. Se iscă panică, toţi fugiră spre locul accidentului. Mai puţin Adolf şi Mihail.

— Dacă s-a defectat, voi merge eu.

Mihail îl privea cu neîncredere.

— Uită-te, numai…! E încă în vortex. Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Rişti să ajungi într-un alt timp şi altă realitate?

Chiar în acel moment apăru și Tesla, ca de nicăieri. Anulă brusc efectul de invizibilitate, iar Mihail tresări la vederea lui. Avea ochii bulbucaţi şi era plin de transpiraţie pe chip. Privi maşina îngrozit şi îşi puse mâinile în cap.

— Nuuu! ţipă el. S-a blocat!

Adolf se apropia de centrul maşinii, spre sfera principală.

— Nu, Adolf, rişti să mori! Nu se ştie ce se va întâmpla cu tine…

Totul se petrecea prea rapid pentru Mihail, care nu ştia ce-ar putea să facă. Se gândea, pe de-o parte, că maşina nu va mai funcţiona niciodată, iar dacă va mai funcţiona, când i se va mai ivi o nouă ocazie de a fugi? Lumina galben-verzuie a vortexului pâlpâia deranjant. Mihail simţea că ameţeşte la vederea ei.

— Setează timpul, 1919, îi zise Adolf lui Tesla care încă îl privea îngrozit.

— E o nebunie… E o nebunie, Adolf! Nu se poate!

— Te rog! strigă Adolf adâncindu-se şi mai mult în sferă. Altfel mă arunc în gaura asta care habar nu am unde mă duce!

Tesla îl ascultă pe Adolf. Setă maşina, dar aceasta nu răspundea anului 1919.

— Nu merge! strigă Tesla spre Adolf, care aproape că nu se mai vedea.

— Încearcă! se auzi glasul lui Adolf. Setează la 1918!

Tesla forma anul 1918, însă maşina se tot autoseta la anul 1909. Mihail nu mai putea face față situaţiei. Se apropie de Tesla şi încercă la rândul lui să seteze maşina care automat revenea la 1909.

— Dar mergi odată! Haidee! strigă Mihail exasperat, dând un pumn în panoul de setări.

Lumina îl înghiţi pe Adolf. Totul se scufundă în beznă. Preţ de câteva secunde, Mihail nu ştiu ce se petrece, până când nu auzi vocea lui Tesla.

— Mihail, se auzi vocea tremurândă a bărbatului, eşti bine?

Tot atunci, maşina îşi reveni. Luminile din jurul său se aprinseră, fără să se mai vadă lumina emanată de gaura de vierme.

Tesla verifică imediat dispozitivul, încruntându-se.

— Nu înţeleg, zise el. Nu se poate!

— Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă Mihail speriat.

— Şi-a revenit. E incredibil, dar şi-a revenit. Cred că şi Adolf a ajuns cu bine.

Mihail răsuflă uşurat.

— Acum e rândul meu.

— Nu ştiu dacă e o idee bună, Mihail…, începu Tesla.

— Ba da, trebuie. Altfel nu voi mai avea ocazia asta. Trebuie să ajung în 2034!

Tesla încuviinţă din cap şi spuse:

— Fie.

Mihail se urcă în maşină, apoi intră în sferă.

Tesla setă maşina. Mihail avu senzaţia de rotire, văzu sfera cuprinsă de o lumină puternică, orbitoare, precum lumina solară. Leşină.

* * *

Ziarele de pe jos îi arătau că se afla cu siguranţă în 2034. Lumea se schimbase, iar el nu înţelegea de ce.

Străzile pustii purtau urmele unor lupte. Cerul părea întunecat la prima vedere.

— Ce naiba…?

Cerul întreg era survolat de sute de elicoptere, iar mai sus de acestea se vedeau avioane. Din depărtare se auzeau bubuituri care cutremurau pământul, făcându-l să vibreze cu un muget cumplit.

Mihail fugi să se ascundă într-o librărie distrusă. Se feri la timp de ranga ce fusese foarte aproape de a-i sfărâma capul. Era o femeie.

— Nu-ţi fac niciun rău, încercă Mihail s-o liniştească. Încerc şi eu să mă ascund.

Femeia îl privi cu suspiciune. Însă în ochii ei se mai citea ceva: teamă, o teamă cum Mihail nu mai văzuse în ochii nimănui.

— Cum pot şti că nu minţi? îl întrebă ea.

Îi tremura buza de jos, deşi tonul se dorea a fi ameninţător.

— Nu poţi, făcu el mirat, nici eu nu ştiu cine eşti, dar tocmai ai încercat să mă omori! E limpede că ceva se petrece aici, iar eu nu ştiu ce… Amnezie, minţi el, cred că am amnezie. Îmi amintesc doar că eram în patul meu, încercând să lucrez la un studiu. Tot în martie. Suntem în martie, am văzut pe ziarele de pe jos.

— Nu… e iulie, zise ea. Nu mai e niciun ziar, nici internet, totul a fost distrus. E război. Şi suntem în război de un an, în martie pe aici a fost cel mai rău. Acum încă e bine. Au murit atât de mulţi, încât nu se mai duc lupte pentru găsirea hranei. Sunt singura din cartierul ăsta, şi poate şi din oraş…

Mihail nu putu să digere din prima informaţia, însă îşi reveni.

— Război? Cum e posibil? Ce război? Al treilea război mondial?

— Omule, dar amnezia asta a ta nu prea îmi pare amnezie… Primul război a avut loc în 1914-1918, iar din 2033 se desfăşoară al doilea.

— Nu, zise el atât de încet încât femeia nu-l putu auzi. E o librărie aici, da? făcu el căutând în jur.

— Stai, ce cauţi? îl întrebă femeia curioasă. Îţi arde de citit?

— Istorie, istorie, făcu el în timp ce se plimba cu degetul pe cărţi. Găsi o cronologie a evenimentelor istorice din 1900 până în 2000. Căută cu atenţie. Reciti. Iar căută. Aruncă de pământ cartea şi se prăbuşi la pământ.

— Nuu…

— Ce-ai păţit? Te comporţi ciudat, zise femeia speriată care luase în mână o bâtă ascunsă în raftul „Cărţi pentru copii”.

— Ştii istorie? o întrebă Mihail râzând isteric.

— Da, răspunse ea încruntată. Dar ce importanţă are?

— Are, spuse Mihail. Spune-mi… ai auzit de Hitler? De nazişti? De lagărele de concentrare? De războiul din 1939-1945?

— Eşti complet nebun, nu înţeleg ce tot îndrugi acolo. Nu a fost niciun război atunci, dar acum este! Aşa că mai bine îţi revii.

— Şi… spune-mi, de ce s-a declanşat acum un război? De ce tocmai acum? DE CE?

— Uşurel, altfel îţi jur că-ţi fac capul praf! Nu mi-e frică, am omorât şi pe alţii!

— Răspunde!

— Să vedem, începu femeia adunându-se încet-încet. America a fost atacată, apoi întreaga Europă. Am auzit că musulmanii ar fi cei care vor să-şi asigure supremaţia. Semiţii şi-au format o nouă ideologie — și s-ar părea că în numele acesteia duc războiul. Se cred rasa privilegiată, iar noi, toţi ceilalţi, am fi o rasă inferioară. În martie, auzisem că au ras de pe faţa pământului jumătate din S.U.A, dar nu e posibil. Întreg războiul e de necrezut. Cine-ar fi crezut că semiţii se vor ridica la putere? Ai fi zis că sunt o putere măruntă din Orient, când ei în tot acest timp plănuiau asta. Ei, evreii, mai ales ei!

Mihail începu să râdă la auzul celor spuse.

— Ţi se pare amuzant? Eşti nebun. Ieşi de aici, altfel îţi jur că te omor…

Bărbatul se împletici, ieşi din librărie, abia realizând ce se mai întâmplă. Adolf ajunsese în realitatea lui, modificând cursul istoriei. Pe termen scurt, numai.

Acum semiţii erau precum naziştii, dorind supremaţia, dorind un spaţiul al lor, un spaţiu vital, şi considerându-se superiori altor rase: indo-europenii, afro-americanii…

Istoria se repetă, chiar şi când pare că nu o face.

Mihail râse la ironia sorţii pe care-o trăia. Apucă să mai privească o dată cerul. Lumina degajată de bomba atomică se proiectă pe cupolele masive ale bisericii, inundând totul în alb…