După ce anul trecut această rubrică a reușit să producă o antologie considerată de cititorii revistei Galileo-online drept a 5-a carte autohtonă în ordine valorică (și prima ca antologie!) din SF-ul românesc, iată că astăzi revine cu un text cu totul deosebit semnat de EUGEN CADARU. Tânărul autor nu este la prima lui prezență în rândul Scornelilor Moshului SF, în 6 noiembrie 2012 apărându-i povestirea Atingerea, care – credeți-mă pe cuvânt, fiindcă numai eu am datele transmise de WordPress! – chiar s-a bucurat de succes.
De data aceasta, Eugen Cadaru ne propune în dulcele său stil clasic o radiografie a vieții moderne desfășurate în stil mercantilo-corporatist, în care valorile umane – individuale și ale familiei – sunt înlocuite de înstrăinarea tipică societății actuale, unde individul este dizolvat în masa unei societăți care nu dă doi bani pe el, oferindu-i totuși iluzia succesului sub forma dobândirii de servicii, facilități și acumulări de bunuri materiale, în funcție de cât de dispus este să „robotească” (să ne trăiești coane Čapek, ai fost un vizionar extraordinar!) pentru asta.
Și totuși… Dacă vrei să scapi din circuitul de tip „bielă-manivelă” numit „casă-serviciu-piață-casă-serviciu-piață” și tot așa, la infinit, ce e de făcut? Eugen propune o soluție interesantă, chiar dacă naivă din punctul meu de vedere. Dar asta-i altă problemă. Optimist incorigibil, visător perpetuu și luptător pentru ecologie mai mult decât dedicat, de-a dreptul fanatic, soluția lui vine din inimă, din iubirea față de cei apropiați și din ideea că toți merităm să fim fericiți.
Acestea fiind spuse, vă invit să parcurgeți povestirea cea mai reușită de până acum (în opinia mea) a unui scriitor despre care sunt convins că vom mai auzi destul de curând și numai de bine…
Luni. Prima zi a săptămânii.
Soneria alarmei de la telefonul mobil îmi zbârnâie în creier. Deschid ochii. Îi văd ceafa nevesti-mii. Încă doarme. Are un somn teribil de adânc. Dacă n-aș fi eu s-o trezesc, ar întârzia la serviciu în fiecare dimineață. Alarma telefonului continuă să sune. Casc și mă întind. Aș mai fi dormit un pic. Cred că visam ceva, nu-mi mai amintesc ce dar, oricum, nu contează.
Întind mâna spre nevastă-mea și îi dau un bobârnac ușor peste ureche. Asta o trezește întotdeauna. O văd cum mișcă ușor și începe să mormăie. Îi mai dau unul, ceva mai tare. Scoate un sunet prelung de nemulțumire și se întoarce cu fața spre mine. Deschide ochii, mă privește câteva clipe și zâmbește. Zâmbesc și eu, apoi îi șoptesc ușor:
— E luni dimineață.
O văd cum se strâmbă și, cu o mișcare bruscă, dau la o parte pledul care ne acoperă. Cască prelung, se întinde spre mine, îmi dă un pupic scurt și zice:
— Bine, hai.
Ne sculăm, ne spălăm, ne îmbrăcăm, mâncăm în fugă niște cereale cu lapte și apoi plecăm în viteză. Ne urcăm în mașină și demarez. În drum spre serviciul meu, o las și pe ea la jobul ei. Ajung la serviciu cu zece minute întârziere. Șeful nu zice nimic dar știu că a observat. Încep ziua de muncă cam fără chef.
La ora 13:00, ies cu colegii la o braserie din apropiere și mâncăm ceva. Ne întoarcem la birou după o oră și continuăm să lucrăm până la 18.00. La 18:10 m-am suit în mașină și am demarat spre serviciul nevesti-mii. Ea mă așteptă în fața clădirii. Se urcă și pornim spre casă.
Pe drum, mai povestim una-alta, despre ce a făcut fiecare la serviciu. Ajungem acasă, facem fiecare câte un duș, ne echipăm în hainele comode de casă și începem să pregătim împreună cina. În timp ce bucătărim împreună, telefonul meu sună de câteva ori, răspund și vorbesc, așa că mai mult ea se ocupă de prepararea mâncării. În timp ce mâncăm, mai povestim câte ceva despre contextul economic internațional și toată criza asta care bântuie prin lume.
După ce aranjăm totul prin bucătărie, ne așezăm în sufragerie și butonăm televizorul. Ne oprim la un film ce pare interesant dar digestia își spune imediat cuvântul. Pleoapele ni se cam închid. Prima cedează ea. O văd cum se ridică de pe fotoliu și pleacă spre dormitor. Eu mai rezist vreo jumătate de oră apoi, văzând că am ațipit deja de două ori, închid televizorul și mă îndrept și eu spre dormitor.
Intru ușurel în pat. Nevastă-mea doarme. O aud cum respiră ușor. Mă gândesc că, în urmă cu opt ani, când ne-am căsătorit, ne propuseserăm ca, indiferent cât de obosiți am fi, să facem în fiecare seară „întâlnirea de sub plapumă”. A fost drăguț, dar ne-a ținut doar vreo câteva luni, apoi oboseala de peste zi și somnul au învins mai de fiecare dată. Zâmbesc și îmi las capul pe pernă. Adorm aproape instantaneu.
Marți. A doua zi a săptămânii.
Soneria alarmei de la telefonul mobil îmi zbârnâie în creier. Deschid ochii. Îi văd ceafa nevesti-mii. Întind mâna încet spre ea și îi dau un bobârnac peste ureche. Scoate un sunet prelung de nemulțumire și se întoarce cu fața spre mine. Îi șoptesc ușor:
— E marți dimineață.
O văd cum se strâmbă un pic. Cu o mișcare bruscă, dau la o parte pledul care ne acoperă. Cască prelung, îmi dă un pupic scurt și zice:
— Bine, hai.
Ne sculăm, ne spălăm, ne îmbrăcăm, mâncăm în fugă niște cereale cu lapte, apoi plecăm în viteză. O duc la serviciul ei cu mașina noastră, apoi ajung și eu la jobul meu, fără întârziere de data asta. Încep ziua de muncă. Tot fără chef. De la ora 13:00 la 14:00, mănânc împreună cu colegii la o braserie din apropiere, apoi ne întoarcem la birou și continuăm să lucrăm până la 18.00. Plec de la serviciu, o iau și pe nevastă-mea și la 19:30 am ajuns împreună acasă. Facem fiecare câte un duș, ea vorbește la telefon vreo jumătate de oră, apoi mâncăm. În cele din urmă, ne așezăm în fața televizorului dar somnul ne cuprinde imediat. Cu greu reușim să ne transbordăm amândoi în patul din dormitor și adormim aproape instantaneu.
Miercuri. A treia zi a săptămânii.
Soneria alarmei de la telefonul mobil îmi zbârnâie în creier. Îi dau nevesti-mii un bobârnac peste ureche. Scoate un sunet prelung de nemulțumire. Îi șoptesc ușor:
— E miercuri dimineața, și, cu o mișcare bruscă, dau la o parte pledul care ne acoperă.
Îmi dă un pupic scurt și zice:
— Bine, hai.
Ne sculăm, ne echipăm, mâncăm ceva în fugă și plecăm. După ce o las pe ea la jobul ei, ajung și eu la jobul meu, cu cinci minute întârziere. Muncesc până la 13:00. Mănânc între 13:00 și 14:00, apoi muncesc din nou până la 18:00. În drum spre casă, o iau pe nevastă-mea. Ne spălăm, răspundem amândoi la apelurile telefonice pe care le primim, mâncăm, încercăm să privim ceva la televizor dar oboseala ne biruie și ne culcăm aproape imediat. Adormim amândoi instantaneu.
Joi. A patra zi a săptămânii.
Soneria alarmei de la telefonul mobil îmi zbârnâie în creier. Îi spun nevesti-mii:
— E joi dimineața, și, cu o mișcare bruscă, dau la o parte pledul care ne acoperă.
Ne sculăm, ne echipăm, mâncăm ceva în fugă și plecăm. O las pe ea la job, ajung și eu la serviciu. Muncesc, mănânc și iar muncesc până la 18:00. Plec, o iau pe nevastă-mea, ajungem acasă. Duș, telefoane, cină, televizor, somn adânc.
Vineri. A cincea zi a săptămânii.
Soneria alarmei de la telefonul mobil îmi zbârnâie în creier. Deschid ochii. Îmi aduc aminte că e vineri și zâmbesc. Îi văd ceafa nevesti-mii. Încă doarme. Alarma telefonului continuă să sune. Casc și mă întind prelung, apoi îi dau nevestei un bobârnac ușor peste ureche. O văd cum se mișcă ușor și începe să mormăie. Îi mai dau unul, ceva mai tare. Scoate un sunet prelung de nemulțumire. Mă apropii de urechea ei și-i șoptesc ușor:
— E vineri.
Deși nu s-a trezit complet, tresare. Se întoarce spre mine și o văd cum zâmbește toată:
— Daaa?
Cu o mișcare bruscă, dau la o parte pledul care ne acoperă.
Ne sculam, ne spălăm, ne îmbrăcăm, mâncăm în fuga niște cereale cu lapte, apoi plecăm în viteză. O duc la serviciul ei, după care ajung și eu la jobul meu, cu 15 minute întârziere. Șeful nu zice nimic. Muncesc până la 13:30, mănânc un sandviș și apoi mă reapuc de treaba până la 16:30.
La 16:45 sunt în parcarea subterană și mă sui în mașină. O sun pe nevastă-mea. E fericită. Tocmai a plecat de la serviciu și se duce să se vadă cu fetele. Îi dau un sărut prin telefon, pornesc motorul și demarez.
La 17:15 sunt în fața restaurantului. Parchez, închid mașina, intru în restaurant și caut din priviri masa noastră. „A, uite-i !” O parte au și venit. Mă apropii și ceilalți mă întâmpină zgomotos. Ne salutăm, ne îmbrățișăm, apoi mă așez și eu. În următoarele douăzeci de minute, sosesc și ceilalți. Acum suntem toți, vreo zece în total, foști colegi de școală, facultate și prieteni. Comandăm de mâncare, de băut și începem să povestim. Spune fiecare ce apucă și ce-i vine în minte. Așa este la întâlnirile noastre săptămânale de vineri după-amiaza, nu avem un subiect anume. În general, relatăm despre ce-am mai făcut în timpul săptămânii, spunem bancuri, povestim ce se mai întâmplă, ce se mai aude. Mâncăm, bem, râdem și vorbim. Timpul trece pe nesimțite. Iată, deja s-a făcut opt. Unul câte unul, băieții încep să plece. Aud telefonul sunând. E nevastă-mea. Îmi spune că ea e pe cale să termine întâlnirea săptămânală cu fetele. Închid și mă grăbesc un pic. Plătesc partea mea de consumație, îi salut pe cei care mai sunt, stabilim să ne reîntâlnim ca de obicei vinerea viitoare, la aceeași oră și în același loc, ne îmbrățișăm și plec.
Mă sui în mașină și demarez în viteză. Mă grăbesc un pic și în câteva minute ajung în altă parte a orașului. O văd pe nevastă-mea pe trotuar, în fața restaurantului, vorbind cu două dintre prietene. Le cunosc, sunt două fete din grupul ei de vineri după-amiaza. Ajung în dreptul lor, opresc, pun avariile și claxonez. Nevastă-mea își ia la revedere de la fete, le fac și eu semn cu mâna, ele îmi zâmbesc și imediat nevastă-mea se urcă în mașină. Răsuflă ușurată și relaxată. Pornim spre casă.
Pe drum, mai povestim una-alta, despre ce-a făcut fiecare peste zi. Ajungem acasă, facem fiecare câte un duș, ne echipăm în hainele comode de casă și începem să pregătim împreună o salată de fructe. Între timp, mai răspundem și la câteva apeluri telefonice care ne solicită pe fiecare. Mai povestim câte ceva despre contextul economic internațional, apoi ne luăm fiecare castronelul cu salată și ne așezăm comod în fața televizorului. În seara asta putem să stăm cât dorim la televizor, căci mâine este sâmbătă.
Ne oprim la un film ce pare interesant dar curând digestia începe să își spună cuvântul. Pleoapele ni se cam închid. Din nou, prima cedează ea. O văd cum se ridică de pe fotoliu și pleacă spre dormitor. Eu mai rezist vreo jumătate de oră apoi, văzând că am ațipit deja de două ori, închid televizorul și mă îndrept și eu spre dormitor.
Intru ușurel în pat. Nevastă-mea doarme. O aud cum respiră ușor. Mă gândesc că, în urmă cu opt ani, când ne-am căsătorit, ne propuseserăm ca, indiferent cât de obosiți am fi, să facem în fiecare seară „întâlnirea de sub plapumă”. A fost drăguț dar ne-a ținut doar vreo două luni, apoi oboseala de peste zi și somnul au învins mai de fiecare dată. Îmi las capul pe pernă. Adorm aproape instantaneu.
Sâmbăta. A șasea zi a săptămânii.
Soneria în surdină a alarmei de la telefonul mobil mă trezește ușor. Deschid ochii și văd o rază de soare care se întinde prin tot dormitorul, pe parchet, pe tot pledul, până în dreptul meu. Mi-amintesc că este sâmbătă și casc cu poftă, apoi mă întind un pic și eu, ca raza de soare. Nevastă-mea încă doarme. Mă uit pe monitorul telefonului, este 10:05. Avem destulă treabă și azi. Întind mâna spre capul nevesti-mii și o mângâi ușor pe păr. O aud cum mormăie ceva nedeslușit. Bag mâna hoțește pe sub pled și o pișc ușor de fund. Tresare brusc și se întoarce spre mine:
— Monstrule, nici sâmbăta nu mă lași să dorm?
Mă aplec spre ea, o sărut pe obraz și îi spun:
— Bine, dormi, dacă vrei, dar eu am plecat.
Mă privește fix câteva clipe, o văd că gândește, oftează alene, se întinde și apoi zice:
— Bine, hai că vin și eu.
Ne sculăm, ne spălăm, ne îmbrăcăm și ne pregătim micul dejun. În timp ce mâncăm, ne repartizăm sarcinile: eu iau lista de plăți și achit toate facturile, iar ea face cumpărăturile. Terminăm de mâncat, facem curățenie prin bucătărie, ne luăm cele trebuincioase și plecăm. Ne suim în mașină, demarez și într-un sfert de oră suntem la Mall.
Acolo ne despărțim, fiecare cu treburile lui — eu la bancă, ea în supermarket. Plătesc facturile și mai casc gura la niște vitrine. După o oră, o caut pe nevastă-mea pe la casele de marcat ale supermarketului. O găsesc rapid și o ajut să pună toate lucrurile cumpărate în plase. Ducem împreună plasele la mașină și le punem în portbagaj, de unde ne luăm fiecare sacul lui pentru ora de sport.
Urcăm la ultimul etaj al Mall-ului și acolo ne despărțim din nou: ea se duce la sala de aerobic, iar eu la cea de fitness. Intru în sala de body-building, mă echipez la vestiar și timp de o oră și jumătate lucrez la aparate. După exact două ore, mă reîntâlnesc cu nevastă-mea în fața liftului de la etajul trei. Pare obosită, dar zâmbește. Coborâm la etajul doi, la food-court și intrăm într-o braserie. În timp ce luăm dejunul, răspundem fiecare la apelurile telefonice care ne solicită și ne mai povestim unul altuia cum a fost ora de gimnastică sau ce a mai auzit fiecare că se întâmplă prin lume. Pe la ora 15:00, ne suim în mașină și pornim spre casă. Ajungem, parchez mașina și ducem toate cumpărăturile în bucătărie. Ea începe să le aranjeze prin frigider și prin dulapuri, iar eu îmi deschid laptopul, ca să-mi fac ordine printre e-mailuri.
După o vreme, mă duc în dormitor și mă întind un pic. Simt nevoia să mă odihnesc și chiar ațipesc un pic. Prin somn o simt pe nevastă-mea că intră în cameră și se așează și ea lângă mine. Adorm și mai adânc, cred că și visez ceva. Brusc, aud glasul nevesti-mii, ușor panicat:
— Sus, e cinci jumătate deja!
Sărim amândoi din pat și începem să ne echipăm rapid. Într-o jumătate de oră suntem în parcare. Ne urcăm în mașină și demarez în viteză. Mergem la teatru. Asta facem noi în fiecare sâmbăta după-amiaza, mergem la teatru, de fiecare dată cu altă familie de prieteni. Din fericire, reușim să ajungem la timp, fără nicio întârziere. Prietenii noștri ne așteptau în fața teatrului. Intrăm cu toți, găsim locurile și ne așezăm. Începe piesa care durează vreo 2 ore cu o scurtă pauză între cele 2 acte. Ce să zic, drăguță, nu formidabilă, dar drăguță.
După teatru ne oprim cu toții la un restaurant din apropiere și luăm cina. În timp ce mâncăm, povestim diverse. Ne despărțim pe la 22:30, ne luăm rămas bun și ne promitem să ne revedem cam într-o lună, la o altă piesă de teatru.
Ajung cu nevastă-mea acasă, în jur de ora 24:00. Facem un duș rapid și ne băgăm apoi în pat. Facem dragoste. Este bine. O vreme rămânem îmbrățișați în întuneric și mai povestim diverse. Trecem în revistă viața noastră. Cum a fost de când ne-am căsătorit, cum este în prezent și ce ar mai trebui să mai facem. Planuri sunt multe: să facem un copil sau doi, să ne mutăm într-o casă mai mare, să ne schimbăm mașina, să ne facem vacanțele în niște locuri exotice. Brusc, simt că se ridică de lângă mine și aprinde veioza. O văd cum stă în șezut și se uită la mine fără să spună nimic. Mă încrunt un pic.
— Ce e, s-a întâmplat ceva?
Ea continuă să mă privească în tăcere câteva clipe, apoi zâmbește și spune:
— Nu, nu s-a întâmplat nimic. Vroiam doar să mă asigur că ești tu…
Nu înțeleg ce vrea să spună. Mă încrunt din nou.
— Cum adică?
Zâmbește.
— Ai avut adineauri o inflexiune a vocii pe care n-am recunoscut-o, mi s-a părut străină și am simțit nevoia să te văd, să mă asigur că ești tu.
Ridic din sprâncene și mă pufnește râsul.
— Dar cine aș fi putut fi?
Zâmbește și ea.
— Nu știu, un străin poate…
Mă încrunt din nou.
— Nu înțeleg…
Ea ridică din umeri.
— Nici eu, dar așa mi-a venit…
Tăcem timp de câteva clipe, apoi zic:
— Cred că ne-ar trebui o vacanță…
Ea mă privește atent, apoi zâmbește și adaugă:
— Știi, în timpul săptămânii sunt momente când mi-e foarte dor de tine…
M-a surprins plăcut.
— Păi să reluăm „întâlnirile de sub plapumă”…
Râde.
— La cât de frânți suntem în fiecare seară, cred ca tot ce vom putea face va fi doar să ne privim atent, ca să ne asigurăm că încă ne mai cunoaștem…
Nu mă amuză. Se încruntă și ea și oftează:
— E prea scurtă săptămâna, fir-ar să fie ! Ne-ar trebui încă o zi, să o avem numai și numai pentru noi…
Zâmbesc.
— Da, n-ar fi rău s-avem încă o zi. A opta zi. A opta zi în fiecare săptămână…
Ea mă mai privește un pic, apoi stinge veioza și se lipește de mine. Facem dragoste din nou și, după un timp, adormim îmbrățișați.
Duminica. A șaptea zi a săptămânii.
Deschid ochii ușor și văd din nou raza de soare care se întinde prin tot dormitorul, pe parchet, pe tot pledul, până în dreptul meu. Mi-amintesc că este duminică și casc cu poftă. „Ce bine e să nu sune telefonul…” Mă uit spre nevastă-mea. Încă doarme. Aș vrea să vorbesc cu ea, mi-au venit niște idei și aș vrea să i le spun. Mă uit pe monitorul telefonului, este aproape ora 11:00. Mă gândesc că a dormit destul și că aș putea s-o trezesc. Întind mâna spre ea, dar mă opresc la jumătatea drumului. Mai bine s-o las să mai doarmă, să se odihnească cât are nevoie, în definitiv este singura zi în care nu ne trezim după ceas.
Mă strecor ușurel afară din pat și ies din cameră. Fac un duș rapid, mă echipez în trening și mă duc în bucătărie. Deschid frigiderul, îmi încropesc un mic dejun frugal, apoi butonez un pic televizorul. În cele din urmă, mă așez la birou, deschid internetul și încep să caut niște materiale pentru serviciu. După vreo oră, mă simt privit din spate și întorc capul. Nevastă-mea stă în dreptul ușii și mă privește. Mă ridic, mă apropii de ea și o pup. Îmi zâmbește și zice:
— Mă duc să fac un pic de ordine prin casă, că e totul vraiște. Într-o oră să fii gata, să ne echipăm de plecare…
Aprob din cap și o văd cum dispare în casă. Mi-e tare dragă, m-aș duce după ea, să mai stăm un pic împreună, dar trebuie să termin de căutat materialele astea. Plus că mai și sună telefonul din când în când. Sunt diverși prieteni și cunoscuți cărora este bine să le răspund, chiar dacă este duminică… Mă întorc spre laptop și încerc să termin ce am început. Din când în când, mai răzbate până la mine vocea nevesti-mii care și ea vorbește la telefon în timp ce face ordine prin casă.
Mă concentrez la ce am de făcut, dar după un timp aud vocea ei în spatele meu:
— Hai, odată, că ora a trecut demult, o să întârziem.
Mă ridic de la birou, gândindu-mă că voi continua mai târziu, și încep să mă echipez. Ea e aproape gata. Mă grăbesc un pic, să nu ne aștepte socrii cu masa. Într-un sfert de oră sunt gata și putem ieși. Ne suim în mașină și demarăm. Pe drum, ne oprim la o mică bisericuță și intrăm pentru câteva minute ca să ne închinăm. Ne continuăm drumul și, după alte patruzeci și cinci de minute, ajungem la casa socrilor. Acesta este ritualul nostru duminical: o săptămâna mergem să luăm masa cu părinții ei, în cealaltă săptămâna mergem la părinții mei. Socrii mei sunt niște drăguți. Ne primesc cu brațele deschise și ne așezăm cu toții la masă. După ce terminăm de mâncat, eu cu tata socru facem o partidă de șah și fumăm o pipă, iar nevastă-mea stă la taclale cu maică-sa.
Plecăm de la ei pe la vreo șapte și, în drum spre casă, ne oprim la un alt Mall ca să dăm o raită prin galerii, cât mai sunt magazinele deschise. Aici ne despărțim din nou: ea se duce prin magazinele de haine și încălțăminte, eu mă duc spre cele de electronice. Aș vrea să ne luăm un sistem nou de home-cinema și vreau să prospectez un pic piața.
Iau liftul și mă duc la etajul doi unde se află cea mai mare galerie de electronice din țară. Intru în magazin și mă plimb agale printre rafturi. Întotdeauna pierd noțiunea timpului când mă aflu într-un magazin de felul ăstuia: de mic mi-au plăcut dispozitivele electronice, aparatele; cred că dacă aș avea bani fără de număr mi le-aș lua pe toate. Îmi dezlipesc cu greu ochii de pe laptopuri și ajung la secțiunea de monitoare. Timp de câteva minute trec în revistă toate plasmele expuse acolo și încerc să fac câteva calcule mentale. Brusc, aud în spatele meu vocea unui om de la pază care îmi atrage atenția respectuos că magazinul urmează să se închidă. Tresar și mă uit pe ecranul telefonului mobil. Este nouă fără șapte minute. „Oare când a trecut deja o oră?”
Mă îndrept spre ieșire, dar privirea mi se oprește spre un exponat așezat strategic, la intersecția a două culoare. Nu mă pot abține să nu văd despre ce este vorba. Mă apropii, privesc aparatul curios și citesc panoul de prezentare. „Ce chestie, pare interesant…” Mă uit de jur-împrejur. Se pare că am rămas singurul client dar chiar nu mă interesează asta, mai sunt încă cinci minute până la închidere.
Cer de la un vânzător aflat în apropiere cartea tehnică a aparatului și o răsfoiesc în grabă. Pare foarte, foarte interesant, doar că…destul de scump. Mă perpelesc un pic… “Să-l iau, să nu-l iau…? Să-l iau, să nu-l iau?” Vânzătorul mă privește de la câțiva metri distanță. Probabil că numără secundele…Știu că am în buzunar un card de credit…Dar asta înseamnă să intru deja în salariul următor… “Ce fac, ce fac…?” Îl văd pe vânzător cum se pregătește să-mi facă semn să părăsesc incinta și mă hotărăsc brusc. Apuc un colet de pe raft și mă îndrept spre casa de marcat. Privesc ceasul aflat deasupra acesteia. “Mai e un minut, n-au ce să zică…” Plătesc, îmi dau chitanța și tot personalul îmi spune un „la revedere” politicos. Probabil erau recunoscători pentru faptul că nu i-am obligat să mă dea afară. Abia am ieșit din magazin și aud țârâitul telefonului. E nevastă-mea. Îi zic că ne vedem direct la mașină și mă îndrept spre lift. Ajung în parcare cu coletul în brațe și o văd pe nevastă-mea cum se strâmbă un pic.
— Ce-ai mai luat acolo?
— O jucărie nouă, las’ c-o să-ți placă, o să vezi…
Nu-i spun cât a costat ca să nu mă ia la bătaie. Mă gândesc că, după ce-o să se joace cu ea, probabil că n-o să mai fie foarte furioasă din cauza prețului. Pun coletul în portbagaj, ne suim în mașină și demarăm. Ajungem acasă după o jumătate de oră, iau coletul din portbagaj și intrăm în casă. Nevastă-mea zice, privind spre pachetul din brațele mele:
— Sper că n-ai de gând să te joci acum cu chestia asta…
Nu zic nimic, doar îl las în sufragerie. Facem fiecare câte un duș și ne echipăm în pijamale. Ne pregătim direct de culcare, nu se mai pune problema să ne uităm la televizor pentru că suntem deja obosiți și mâine trebuie să ne sculăm devreme. Înainte să intrăm în dormitor, ne pregătim în bucătărie o salată de fructe. Apoi, fiecare își ia castronelul cu câte o linguriță și ne mutăm în dormitor. În drum, eu trec prin sufragerie și iau coletul pe care tocmai îl cumpărasem. Nevastă-mea se uită exasperată la mine:
— Nu poți s-o lași pe mâine, te rog?
Zâmbesc misterios și mă fac că n-o aud.
Nevastă-mea se așează în pat și începe să răsfoiască o revistă în timp ce-și mănâncă salata. Mă așez și eu în pat și desfac tacticos pachetul. Nevastă-mea mă ignoră complet. Scot din cutie componentele și le așez în ordine pe pat. O văd că își aruncă o privire cu coada ochiului. Asta înseamnă că devine curioasă. După câteva clipe, abandonează revista și se trage mai spre mine:
— E, și ce-i cu aparatul ăsta? La ce folosește?
Încep să-i explic metodic și pe îndelete. Mă ascultă cu atenție și, când termin, izbucnește în râs. Ne mâncăm amândoi salata de fructe, privind amuzați spre achiziția din fața noastră. Mai vorbim câteva minute, mai potrivim lucrurile prin cameră, apoi ne băgăm în pat, stingem lumina și, foarte curând, adormim amândoi.
Luni. Prima zi a săptămânii.
Deschid ochii și văd o rază de lumină care se joacă pe perete. Aud zgomotul liniștitor al valurilor și îmi aduc aminte unde suntem. Zâmbesc și privesc spre nevastă-mea care încă doarme profund. Întind mâna spre noptiera de lângă pat, iau mobilul și mă uit pe display. Este deja ora 09:00. Mă gândesc că ar trebui s-o trezesc, căci sunt atâtea de văzut aici dar, pe de altă parte, aș mai lăsa-o să doarmă. Dacă și în vacanță ne fugărim, ce vacanță mai e aia ? Mă mișc ușor în pat și observ că se foiește și ea. Cred că s-a trezit. Se întoarce cu fața spre mine, deschide alene un ochi, mă privește câteva clipe și apoi zâmbește.
— E chiar adevărat?
Zâmbesc și eu, mă apropii de ea și o sărut ușor pe obraz.
— Da, e chiar adevărat.
Mă privește hoțește.
— Ești sigur?
Zâmbesc din nou.
— Da, sunt foarte sigur, cât se poate de sigur.
— Sigur nu trebuie să mergem la serviciu?
Râd.
— Sigur nu. De azi, suntem în vacanță. O săptămână de vacanță, numai pentru noi doi…
Zâmbește cu tot chipul. De mult n-am mai văzut-o atât de fericită. Se întinde ca o pisică, apoi zice:
— Atunci, hai să ne mișcăm, să profităm de fiecare secundă!
Sare din pat, se repede la perdea și, cu o mișcare bruscă, o trage complet la o parte. Lumina soarelui, care deja se ridicase binișor deasupra mării, invadează toată încăperea. Mă scol din pat și mă duc după ea în balcon. O îmbrățișez și, timp de câteva secunde, rămânem nemișcați, privind amândoi cu nesaț nisipul de aur sidefat al plajei și imensitatea de azur a oceanului întinzându-se în fața privirilor noastre.
— N-aș fi crezut că poate exista un loc atât de frumos, spune ea.
Zâmbesc.
— Eu n-aș fi crezut că o să avem vreodată atâția bani încât să ne permitem să venim într-un astfel de loc.
Ea mă sărută pe obraz și mai rămânem o vreme îmbrățișați, inspirând aerul proaspăt al mării. Îmi place să îi simt trupul gol, lipit complet de corpul meu. Brusc, întoarce privirea spre mine:
— Hai să înotăm!
Tresar. Este o idee grozavă.
— OK, hai să ne echipăm…
— Dar n-avem nevoie ! Ai uitat că suntem doar noi pe toată plaja asta?
Zâmbește, se smulge din brațele mele și o văd cum se îndepărtează alergând spre mare. Mă reped după ea. Simt nisipul cald cum îmi mângâie tălpile. Mă arunc în apa oceanului și o simt cum îmi învăluie trupul. Înot spre iubita mea, spre nevasta mea, ea mă observă și se îndepărtează cu viteză. În general, înoată mai bine decât mine, dar nu mă las, îmi mobilizez toată forța și după câteva lungimi de brațe o ajung din urmă, o îmbrățișez cu tot corpul meu și ea mă sărută adânc. Facem dragoste. Este bine. De jur-împrejurul nostru, apa este de un albastru desăvârșit. După un timp, înotăm din nou. Prin apa clară și perfect limpede privim scoicile și micile vietăți marine care se învârt pe lângă tălpile noastre. Ea râde. Are un râs cristalin, cred că perfect.
Stăm întinși pe nisip, unul lângă altul. Razele soarelui ne usucă pielea udă. Întorc brusc capul. Mi s-a părut că văd un pescăruș în dreapta mea, chiar lângă mine, dar nu era. Mă întorc spre nevastă-mea. Stă cu ochii închiși și zâmbește ușor. Îi ating pielea cu mâna. Este fierbinte. Nu mă pot abține. Facem dragoste din nou. Acum suntem amândoi plini de nisip din cap până-n picioare. Parcă am fi poleiți cu un strat subțire de aur.
Suntem amândoi sub jetul de apă care curge din duș. Ne curățăm de nisipul de aur. Privesc cum curge apa pe corpul ei. O privesc pe ea. Are ochii limpezi și buzele roșii. Mă aplec și o sărut. Din nou, nu mă pot abține. Facem din nou dragoste. Este bine. Apa călduță șiroiește pe corpurile noastre ce par a fi perfect împletite.
Stăm pe covor și mâncăm. Nevastă-mea ia de pe platoul rotund o bucată mare de somon afumat și o degustă încet.
— Îți mai amintești de când n-am mai făcut dragoste de trei ori într-o zi?
Râd.
— Sau mai degrabă de trei ori într-o oră, nu?
Râde și ea. Degustă încet bucata de somon și mă întreabă din nou.
— Ce facem azi? Mergem să vizităm orășelul din apropiere sau facem un tur pe plajă?
Zâmbesc. Bănuiesc că mă pune la încercare. Cred că știu ce vrea și, de fapt, asta vreau și eu.
— Păi, tu ce propui?
Se încruntă o secundă.
— Oraș ? Adică oameni și niște aglomerație, nu?
Este rândul meu să o încerc.
— Da, dar și pitoresc, cultură locală, exotică…
— Dar am venit aici ca să fim doar noi doi, da? Dă-l încolo de oraș, nu vreau să împărțim ziua asta cu nimeni. Tu îți dai seama că avem la dispoziția noastră una dintre cele mai frumoase plaje din lume…?
Râd.
— Da, dar îți amintești cât am plătit pentru asta?
— Și ce dacă, doar o viață avem, nu?
Pornim împreună de mână, de-a lungul plajei. Suntem desculți și apa valurilor ne mângâie tălpile picioarelor. Cerul este de un albastru perfect. În zare se vede un grup de stânci care ies din mare. De aici par mici dar știm, din prospectul furnizat de agenția de la care am cumpărat vacanța, că atunci când vom fi în dreptul lor vor avea o dimensiune apreciabilă. Ne îndreptăm spre ele. Privesc spre stânga. Un șir de palmieri umbroși străjuiește plaja. Privesc spre dreapta. Linia orizontului se confundă la întâlnirea dintre mare și cer. Totul pare perfect. Mergem ușor, ținându-ne de mână.
— Suntem noi fericiți?
Tresar. Nu mă așteptam la întrebarea asta tocmai acum.
— Da, acum cred că suntem.
— Acum, da, că suntem în vacanță. Dar în restul zilelor?
Tac câteva secunde, apoi zic.
— Nu știu ce să zic, probabil că suntem. Suntem sănătoși amândoi, avem unde locui, avem ce mânca, cu ce ne îmbrăca, avem asigurări de sănătate, avem joburi rezonabil de bune, avem mașină, avem acces la divertisment și cultură, ne putem face două vacanțe pe an, putem călători în weekenduri… Ce altceva ne-am mai putea dori?
— Adică, zici tu că suntem fericiți pentru că toate nevoile fundamentale ne sunt satisfăcute într-un mod rezonabil…
— Păi…da. Ce ne-am putea dori mai mult?
Tace o vreme. Apoi mă întreabă brusc:
— Tu ești fericit cu jobul tău?
Tresar.
— Cum adică?
— Adică asta ai fi vrut să faci în viață?
Tac. Apoi zic.
— În viață nu faci întotdeauna ce vrei, ci ceea se poate, ceea ce este potrivit…
Ea insistă.
— Dar, totuși, asta ai fi vrut să faci?
Mă hotărăsc să-i răspund.
— Nu, poate că nu exact asta…
Ridică privirea spre mine.
— Dar ce anume?
Ezit un pic dar, în cele din urmă, îi spun:
— Când eram foarte tânăr, mi-aș fi dorit să fiu oceanograf… Multă vreme, am crezut că asta trebuie să fac în viață…
Tresare.
— Dar nu mi-ai spus niciodată asta! Când ne-am cunoscut, și întotdeauna după aceea, mi-ai spus că visul tău dintotdeauna a fost să lucrezi în domeniul administrației, să faci carieră de top în domeniul administrației…
Zâmbesc.
— Păi… și ce-ai fi vrut să-ți spun? Deja lucram, aveam un job bun în domeniul administrației… Te-ai fi măritat cu mine dacă îți ziceam că vreau să mai fac o facultate și să-mi schimb profesia?
Ea face ochii mari.
— Deci, de fapt, acesta a fost planul tău?
— Da. Am făcut mai întâi Facultatea de Administrație Publică, pentru că așa era practic la momentul acela, așa am fost sfătuit de părinți… Dar, în acei ani, gândul meu a fost întotdeauna că voi face oceanografie…
— Și cum de-ai renunțat?
— Am renunțat pentru că ai apărut tu, ne-am căsătorit, am făcut împreună creditul pentru casă și mașină… Cum aș mai fi putut să fac o a doua facultate? Mă țineai tu în ea?
Ea zâmbește un pic trist.
— Și nu ai un sentiment de neîmplinire, de ratare?
Zâmbesc și eu. Tot un pic trist.
— Toți oamenii se ratează într-un fel sau altul, nu? Fiecare în felul său…
Ea tace și o ia ușor în fața mea. Merg în spatele ei. Intră cu picioarele în mare. Brusc, scoate un țipăt scurt. Tresar și mă-ncrunt.
— Ce s-a întâmplat?
Se întoarce spre mine și mă privește speriată. Este un pic palidă.
— Nimic, e-n regulă, nu-i nimic!
Rămân încruntat.
— Da’ de ce-ai țipat?
Ea tace, ezită câteva clipe să-mi răspundă, apoi spune:
— Pentru o fracțiune de moment, mi s-a părut că merg pe apă…
Mă pufnește râsul.
— Cum așa?
Zâmbește și ea.
— Nu știu, așa mi s-a părut… Dar a fost doar o fracțiune de secundă…
Ne continuăm plimbarea ținându-ne de mână. După un timp întreb și eu.
— Dar tu ești fericită cu profesia ta?
Tace, zâmbește un pic trist, apoi spune.
— M-am obișnuit cu ea și… cred că-mi place acum.
Tresar.
— Adică și tu ți-ai fi dorit să faci altceva?
Zâmbește în continuare.
— Da, toată copilăria și adolescența mi-am dorit să fiu pictoriță, sau, poate, arhitectă… Mi-ar fi plăcut și design-ul interior!
Acum, chiar sunt surprins. Nu mi-a spus asta niciodată, în cei aproape zece ani de când ne cunoaștem. Mă încrunt un pic.
— Și de ce aud despre asta abia acum?
Zâmbește.
— Păi, te-ai mai fi însurat cu mine dacă îți ziceam că vreau să mai fac o facultate și să-mi schimb profesia? Mă țineai tu la a doua facultate? Plăteai tu singur ratele la bancă pentru casă și mașină?
— Și facultatea economică cum de-ai făcut-o?
— Pentru că era ceva sigur, așa m-au sfătuit părinții, ca și pe tine…
Tac. După o vreme zice:
— Dar are și economia frumusețea ei. Când îmi ies bine toate calculele, am, așa, o bucurie în suflet…
Tac un timp apoi întreb.
— Deci suntem fericiți?
Ridică privirea spre mine, mă privește, apoi zice:
— Da, cred că da. Poate că ar mai trebui doar să facem un copil, atâta tot…
Brusc, întinde mâna și-mi arată ceva spre mare:
— Uite, uite, delfinii… Ne-au zis de la agenție că s-ar putea să-i vedem și, uite-i, au apărut!
Privesc în direcția indicată de ea. Un grup de cinci-șase delfini săgetează, ritmic, pe deasupra apei. Par că se joacă. Iubita mea, nevasta mea începe să aplaude. Se bucură ca un copil. Zâmbesc și eu. Jocul lor este spectaculos, într-adevăr. Continuăm să înaintăm pe plajă. Delfinii ne însoțesc o vreme, apoi dispar. Noi continuăm să mergem înainte, ținându-ne de mână.
În mod ciudat, deși soarele este sus pe cer, exact deasupra noastră, nu simțim nici un fel de dogoare ci, din contră, probabil datorită brizei care bate dinspre mare, ne bucurăm de o senzație plăcută de răcoare confortabilă.
Brusc, ne oprim. În fața noastră, la vreo zece metri distanță se află un stâlp cu felinar.
— Ăsta de unde a mai apărut?
Ne îndreptăm spre stâlp, un pic circumspecți. Ajungem lângă el. Pare făcut din oțel și are toată suprafața plină cu ornamente frumoase. Se aude un clinchet și privim instinctiv în sus. Vedem că s-a aprins felinarul. Mă pufnește râsul și privesc în jos. Încerc să dau nisipul la o parte, dar constat că stâlpul este adânc înfipt, căci nu-i găsesc baza. Nevastă-mea zâmbeşte şi ea. Îl mai privim câteva clipe, apoi plecăm mai departe. Ne continuăm drumul pe malul mării, ţinându-ne de mână. Apa mării ne mângâie blând tălpile picioarelor. Stâncile care ies din mare sunt tot mai aproape şi devin tot mai mari.
Stăm pe mal, mâncăm fiecare câte o porţie de tocană rece şi privim megaliţii. Sunt vreo cinci şi să tot aibă cam vreo zece metri înălţime fiecare. Doi dintre ei au şi vegetaţie. Pe vârful unuia se văd şi vreo doi copăcei. Mai iau o porţie de tocană rece — „formidabil de bună!” — apoi întind mâna înspre copăceii aceia. Tresar brusc şi trag mâna înapoi. Nevastă-mea mă priveşte întrebător.
— Ce ai?
Nu ştiu ce să-i spun, căci nu-mi explic nici eu ce am simţit. După câteva secunde, totuşi, zic:
— Când am întins mâna, am avut impresia că ating cu degetul vârful copăcelului acela de pe stâncă.
O pufneşte râsul.
— Cum aşa? Până la el sunt doar vreo sută de metri sau chiar mai bine…
Tac, fiindcă nu ştiu ce să-i zic. Privesc valurile mării care se sparg la baza celor cinci megaliţi ce ies din apă.
O luăm înapoi spre căsuţa noastră de pe plajă. Uşor, uşor începe să se însereze. Delfinii au apărut din nou şi ne-au însoţit o bună bucată de drum, în sens invers, dar stâlpul cu felinar nu l-am mai întâlnit. Sau poate c-am trecut pe lângă el fără să băgăm de seamă, fiind absorbiţi de contemplarea soarelui care devenea tot mai roşiatic în timp ce cobora uşor, uşor, spre linia orizontului unde cerul se uneşte cu marea.
Acum e seară spre noapte. Stăm relaxați în șezlonguri și privim cum soarele dispare încet în întinderea nesfârșită a oceanului aflat în fața noastră. Lângă noi, arde mocnit un mic foc de tabără făcut în nisip. După ce soarele dispare complet, înghițit de linia orizontului, stelele și Luna devin evidente. Ascultăm zgomotul molcom al valurilor, ne ținem de mână și privim sclipirea Lunii în apa clară a oceanului. Totul este perfect, am avut o zi minunată, doar pentru noi doi. Noi doi, marea și plaja. Ridic ochii și privesc întinderea nesfârșită de stele aflată în înaltul cerului. Priveliștea este absolut fabuloasă și un zgomot nedeslușit pare a veni din înalturi… Zâmbesc, mă încrunt ușor și, instinctiv, privesc spre nevastă-mea…Și ea întoarce capul spre mine, zâmbind nedumerită. Zgomotul pare a crește în intensitate… Privesc din nou spre înalturi, apoi întorc din nou ochii spre iubita mea, nevasta-mea. Și ea este încruntată și privește mirată în sus… Zgomotul devine tot mai puternic…
Luni. Prima zi a săptămânii.
Soneria alarmei de la telefonul mobil îmi zbârnâie în creier. Deschid ochii. O văd pe nevastă-mea care clipește și ea, deschide ochii și mă privește puțin buimacă. Ce ciudat, ne-am trezit amândoi în același timp, mai rar se întâmplă așa ceva… Brusc, într-o fracțiune de secundă, îmi aduc aminte totul: aparatul cumpărat ieri, visul de vacanță…
Zâmbesc. Ce bine a fost! Mă uit spre nevastă-mea, care pare să-și fi amintit și ea totul, căci o văd zâmbind la rândul său. Soneria telefonului mobil continuă să sune. Mă întorc și o închid, apoi revin spre nevastă-mea. Continuă să zâmbească…Asta îmi dă încredere că acum pot să-i spun prețul jucăriei…
— Își merită banii, nu?
Se încruntă un pic.
— Cât ai dat pe ea?
Îi spun prețul. Zâmbește.
— Da, merită, fără doar și poate… Este fabulos, absolut fabulos. Totul părea perfect real…Iar acum, îmi amintesc aproape fiecare detaliu, parcă am fi fost aievea acolo…
Zâmbesc și eu. După câteva clipe întreabă:
— Și, deci, de acum încolo, ne vom putea întâlni în vis în fiecare noapte?
Continui să zâmbesc.
— Aşa se pare. De acum încolo, dacă dorim, ne putem petrece toate visele împreună.
Pare fericită. Adaug:
— Bineînțeles, asta dacă ne fixăm bine mufele seara…
Mă ridic în șezut și îmi desprind mufa pe care mi-o lipisem de tâmplă înainte de culcare. Apoi mă aplec și o desprind și pe cea prinsă de tâmpla ei. Le așez pe amândouă cu grijă în spațiul lor din consola aparatului.
— Și mai putem invita și pe alții?
Îi răspund pe îndelete, explicându-i cu lux de amănunte:
— În prospect zice că da. Aparatul are 10 mufe disponibile, care pot interconecta oameni ce dorm în interiorul unei arii de 100 de km. Şi tot acolo scrie că se mai pot cumpăra și alte mufe suplimentare, dacă este cazul…
Ea se gândește câteva secunde, după care tranșează ferm chestiunea:
— Nu, în nici un caz. Deocamdată o să păstrăm visele noastre doar pentru noi…Dacă zilele ni le petrecem în societate, nopțile vor fi numai pentru noi…
Tăcem amândoi. Ne privim unul pe altul şi zâmbim. Brusc, tresare.
— Tu chiar ţi-ai dorit să te faci oceanograf?
Zâmbesc un pic trist.
— Da, este adevărat, acesta a fost visul meu din prima tinereţe.
Păru că se întristează și ea un pic.
— Şi de ce nu mi-ai spus asta niciodată?
— Dar tu de ce nu mi-ai spus niciodată că ai vrut să te faci pictoriţă?
Tace câteva clipe, apoi zice:
— Nu ţi se pare ciudat că ajungem să ne cunoaştem cu adevărat în timp ce dormim?
Ne privim în ochi unul pe altul, apoi ceva îmi trece prin minte.
— La noapte ce-o să mă mai întrebi?
Ea tresare din nou și mă privește un pic mirată.
— Da’ de unde să știu eu acum ce-o să te întreb în vis?
Continuăm să ne privim unul pe altul în tăcere, apoi ea pare să-și fi adus aminte de altceva.
— Ştii doar ce-mi pare rău?
Mă încrunt un pic şi întreb:
— Ce anume?
— Îmi pare rău de orăşelul acela pe care am fi putut să-l vedem şi nu l-am văzut. Dacă dura visul mai mult, poate îl vedeam, totuşi…
Răsfoiesc prospectul şi caut descrierea visului pe care tocmai îl avusesem.
— La visul acesta, „singuri pe plajă”, zice că există doar o plajă pe care cei care visează se pot plimba. Nu zice nimic de orășel, decât ca opțiune teoretică…
Se încruntă.
— Deci, dacă în vis am fi hotărât să vizităm orășelul, probabil că ceva ne-ar fi împiedicat?
Nici eu nu ştiu răspunsul exact. Mă mai uit o dată pe prospect.
— Probabil că da… Dar, uite, visul următor se cheamă „singuri pe plajă și tur de oraș”. Am putea să-l încercăm diseară pe acesta, dacă vrei să vezi orașul acela…
Ea se gândește un pic, apoi zice:
— Poate în altă seară. Diseară aș vrea să fim noi doi, singuri pe un munte.
Mă uit din nou pe prospect.
— Vrei doar să ne plimbăm pe munte sau să avem și ceva aventuri?
— Sunt mai multe variante?
— Da, în afară de „singuri la munte cu cortul”, avem „singuri la munte în furtună”, „singuri la munte în cabana părăsită”…
Mă întrerupe brusc:
— Dar câte vise are jocul ăsta?
Dau câteva pagini, la descrierea generală, citesc şi îi răspund:
— Aici scrie că ne oferă 500 de vise predeterminate în care ne putem plasa, cum a fost cel din seara asta, plus o opțiune de a ne compune propriile vise, după cum dorim…
Ea mă priveşte plină de încântare. Zâmbesc. Zâmbește și ea. O văd că se mai gândește câteva clipe, apoi zice:
— Hai să-l încercăm pe cel cu cabana părăsită… Ce zici?
Mă încrunt un pic.
— Şi dacă o fi cu ceva care-o să ne sperie?
— Păi și ce dacă, e doar un vis, nu?
— Da, dar când suntem acolo, noi nu ne dăm seama de asta, nu ştim că visăm…
— Și ce dacă? Oricum se termină, nu? Nimic din ceea ce ni s-ar putea întâmpla acolo nu ne poate afecta definitiv, nu? Este doar o experiență trecătoare…
Tac. Privesc în prospect. Tresar.
— Uite, referitor la asta, aici scrie că în fiecare vis sunt introduse anumite „aspecte anormale”, cu scopul de a atrage atenţia asupra faptului că tot ce se întâmplă acolo este doar o simulare, o realitate virtuală…
Tresare şi ea. Eu continui:
— Dar, zice mai departe că, în ciuda acestor elemente absolut evidente, cvasitotalitatea celor care visează, nu realizează că sunt într-un vis…
— Serios?
— Da, aşa scrie. Zice că aşa funcţionează mintea umană… că atunci când visează, nu poate conştientiza faptul că se află într-un vis…
— Şi au fost şi în visul nostru din seara asta astfel de lucruri?
Tac şi mă gândesc. După câteva clipe spun:
— Cred că au fost câteva… Stâlpul acela de pe plajă n-avea ce să caute acolo, nu?
Ea tresări.
— Şi soarele… soarele, îți aminteşti?
Mă încrunt.
— Ce-i cu soarele?
— Păi, aminteşte-ţi că a răsărit din mare şi a apus în mare, ceea ce în realitate nu este posibil, nu?
Zâmbesc. Observaţia ei era absolut corectă. După câteva clipe, reiau discuţia de unde pornisem.
— Deci, n-ai vrea ca la noapte să facem un tur printr-o junglă tropicală?
Ea se gândi un pic.
— Dar tot numai noi doi, da? Încă nu vreau să te împart cu nimeni…
Zâmbesc.
— Sigur, avem visul 357, care se numeşte „singuri în pădurea tropicală”…
— Super, sună bine, pe ăsta îl punem diseară!
Tac câteva momente, apoi spun:
— Bun, hai să ne grăbim, că întârziem la joburi.
Ea mă priveşte un pic visătoare, zâmbește şi spune:
— Aşadar, de acum încolo, vom avem a opta zi în fiecare noapte!
Pare fericită. Zâmbesc şi eu. Ne sculăm, ne spălăm, ne îmbrăcăm, mâncăm în fugă niște cereale cu lapte și plecăm în viteză. Prima iese pe uşă ea, apoi eu. Înainte să închid ușa, pentru o fracțiune de secundă mi se pare că văd un pescăruș pe cuierul din hol. Mă mai uit încă o dată, cu atenție, dar — evident — mi se păruse, nu era nici un pescăruş acolo. Închid ușa cu cheia și plecăm amândoi spre o nouă zi de muncă…
Moshul SF 