Logo Radiocenaclu

Mare lucru nu am de comentat la materialul astăzi decât că, în final – după cum veți vedea la „coada” postării respective – Petrică Sîrbu sau mai curând DON SIMON (pseudonim după care îl cunoaște toată lumea) chiar a reușit să se impună în lumea literară. Și nu oricum, ci pe ușa din față! Bravo lui! Și-acum să-nceapă

 

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (10) – Poşta din 05.11.1986

 
« În emisiunea de astăzi voi reveni, dragi prieteni, asupra câtorva autori remarcați în precedentele ediții ale radiocenaclului nostru. Aceștia sunt PETRICĂ SÎRBU din Ploiești, DAN STARCU din București și SORIN NEGRU din Sibiu.

PETRICĂ SÎRBU  face cu noua sa creație, Mercenarul, un pas înapoi față de precedentele Păsări de pradă. Afirmația este justificată atât de reluarea arhicunoscutei și banalizate teme a războiului spațial, cât și de tratarea literară convențională și lipsită de originalitate. Scheletul povestirii îl formează întâmplările prin care trece Sekiro, eroul principal, și care au drept scop recrutarea acestuia ca mercenar pentru războaiele spațiale. Tema, după cum vă dați seama, este tocită și neinteresantă, prin definiție ea neputând da prea multe opere de valoare, iar creația corespondentului nostru nu face excepție de la această regulă. Foarte multe pasaje au un aer de „déjà-vu”, întâmplările sunt schematice și nenaturale, de unde senzația de artificial, de produs „de eprubetă” pe care-l degajă întreaga povestire. La aceasta contribuie și faptul că autorul nu prezintă realitatea așa cum este ea, ci zugrăvește un tablou al mercenarilor la modul cum își imaginează el că ar trebui să fie. Iată un exemplu în acest sens: „Strânse arma în mână și alergă în zig-zag spre zidul de boscheți pe care-l sări aruncându-se peste cap. Simți pământul pe vârful picioarelor, și mâinile, ascultătoare, amortizară șocul. La câțiva centimetri, gloanțele mușcară țărâna și boscheții, pe care le transformară în așchii subțiri, tăioase.

O umbră trecu pe deasupra lui, măturând totul în cale și se înfipse la câțiva metri într-o stâncă care (sic!) și așa nu-și justifica prezența acolo. Tipii nu se-ncurcau! Aveau și aruncătoare radiante care termină totul pe un front lat de șase picioare. Erau șmecheri înarmați după ultima modă, care-și dădeau toată osteneala.”

Lăsând deoparte unele interpretări care ne-ar putea duce la întrebarea „de ce este atât de mult cultivată tema violenței și a războiului ca element primordial al viitorului?”, aș vrea să remarc și alte cusururi ale ale textului, de astă dată de ordin stilistic. Ați remarcat în pasajul de mai sus o cacofonie cît toate zilele. Alte greșeli flagrante sunt date de necunoașterea formei corecte a unor cuvinte („amutete” în loc de „amuletă”, „tastere” în loc de „taste”etc.) sau de unele exprimări metaforice, absolut nefericite, de genul: „echilibru onorific”, „șobolani tonți, neieșiți în societate”, „căzu încet, fragmentat”, „indivizi târzii”, „cinci seturi de pilule pentru halit” etc., etc. Toate acestea contribuie, în mod evident, la ratarea unui text care, chiar dac-ar fi fost bine scris, n-ar fi depășit nivelul unei realizări mediocre, prin însăși tema abordată.

Steaua Polara 05.11.1986 A

Al doilea autor care a revenit în cadrul emisiunii noastre cu noi creații literare este DAN STARCU din București, de profesie inginer de aviație. Formația tehnică a corespondentului nostru este evidențiată de modalitatea de concepere a textelor sale, în care se tinde spre „hard science fiction” printr-o aglomerare de elemente științifice, larg comentate. Din păcate, în toate scrierile lui Dan Starcu, inclusiv în Bucla de reacție inversă, trimisă acum, elementele științifice se transformă extrem de rapid în elemente de decor. Incipient, în noul său text, Dan Starcu reușește să avanseze totuși pe planul creației epice, în sensul că este pentru prima dată când în povestirile sale se întâmplă ceva, are loc un eveniment, se desfășoară o acțiune. Acest câștig este însă estompat de avalanșa de explicații mai mult sau mai puțin științifice, de folosirea abuzivă a diverselor ipoteze și, nu în ultimul rând, de lipsa de „știință” în ale literaturii. Pentru că Dan Starcu are uneori idei interesante, chiar incitante, cum este și cazul povestirii de față, ilustrând tema călătoriei în timp și a „chirurgiei” temporale, dar nu știe să le scrie… Stilul său este încă naiv, simplist și adesea neinteresant. Abuzează de explicații, cititorul simțindu-se deseori tratat ca un copil căruia i se explică prin lux de amănunte un lucru ușor de reținut încă de la prima vedere. Iată o mostră în care personajele, deși discută între ele, vorbesc de fapt pentru un al treilea, cititorul, pe care-l tratează ca pe un ins care nu pricepe o iotă pentru că nu are capacitatea necesară s-o facă — greșeală fundamentală, căci, dragă prietene, măria sa cititorul este cu mult mai isteț decât ne imaginăm noi, autorii de literatură. Citez:

„— (…) Teoria dvs., [profesore], care neagă intervenția asupra istoriei, asupra trecutului, nu este respectată în realitate.

— Vreți să spuneți că eu, plecând în trecut, pot să acționez astfel încât să-mi modific prezentul? E absurd!

— Mie mi se pare logic. Să zicem că am treizeci de ani și să considerăm că ne aflăm în momentul de timp zero. Plec până în anul 1000. În acest fel, viitorul meu se petrece în trecut, asistăm la o suprapunere a timpilor numai aparentă, respectiv a unui timp subiectiv, al meu, și al unui timp obiectiv, al mediului în care mă aflu, cel de acum o mie de ani. Practic, dacă petrec un an în trecut, voi avea la întoarcere 31 de ani.

— Asta nu implică faptul că poți interveni în timp, replică Dubergier. E absurd să cred că poți modifica istoria. Fizic nu poți acționa în alt timp, poți doar contempla un alt timp, la fel cum un spectator privește un film într-o sală de cinema. Vreau să spun că legile fizicii nu sunt aceleași pentru subiect, adică observatorul din alt timp, și obiect, respectiv perioada din trecut vizitată.”

Și tot așa, discuția ar putea continua la infinit, fără nici o legătură cu literatura, strâns legată însă de manualul de fizică și de teoriiile matematice subsecvente acestuia. Dar este oare suficient atât? Bucla de reacție inversă, în concepția autorului, se vrea întâi și întâi un text de literatură și abia apoi unul de ipoteză. Dovadă: existența unui fir epic, a unor personaje introspectate psihologic și a unor implicații umane rezultate din succesiunea evenimentelor. Cum se manifestă această orientare în planul realizării artistice nu este însă prea greu de observat: trei sferturi din lucrarea lui Dan Starcu este explicație științifică și abia un sfert literatură. Prin urmare, un eșec deși, repet, la un nivel mai bun decât precedentele creații ale corespondentului nostru.

În încheiere, menționez aici și unele greșeli flagrante din textul tânărului inginer bucureștean: „având mai curând dimensiunile unui castel decât al unei reședințe modeste”, „de astfel și ușa era dublată”, „acelaș metal” etc.

Dragi prieteni, între două romane, mai citiți și manualul de gramatică!

În emisiunea viitoare, mă voi ocupa și de lucrările lui SORIN NEGRU din Sibiu. »

Steaua Polara 05.11.1986 - Pag. 4

Și dacă tot vorbim despre cărți apărute și despre autori care – după ce au trimis povestiri la „Steaua Polară” – au reușit să confirme, iaca și volumul (excelent, vă asigur!), publicat de Don Simon:

2001-Simon, Don - Impotriva satanei (Ed. Karmat Press)

Până atunci, nu uitați că în 27.01.2013 s-au împlinit

 31 ani de ELM - logo

Anunțuri