1001 de scorneli - Logo

Trebuie să mărturisesc un lucru: puțini sunt autorii români care au reușit să mă surprindă așa cum o face CIPRIAN MITOCEANU. Colaborarea noastră – deși nu mai veche de doi-trei ani, cred – a fost extrem de fructuoasă și s-a soldat cu câteva romane și povestiri la care i-am fost redactor sau editor, după caz, și care mi-au demonstrat că avem de-a face în mod sigur cu un mare scriitor. Abordând la fel de ușor textul de mare întindere (a scris până în prezent cinci romane – cam atâtea știu eu, deocamdată!), dar și prozele de tip nuvelă sau povestire (dovadă antologiile sau revistele online în paginile cărora este prezent cu ardoare în ultimii ani), Ciprian Mitoceanu face dovada unui talent ieșit din comun, ancorat într-o realitate transfigurată fantastic cum puțini autori știu să imagineze, darămite s-o mai și descrie. Punctul forte al prozei sale este știința creării imaginilor și a atmosferei, lucruri care fascinează și subjugă în același timp, mai ales atunci când materia primă a exercițiului literar este viața de zi cu zi – bună sau rea, după caz.  Folosindu-și experiența personală ca materie primă pentru creațiile scriitoricești, Ciprian reușește să ofere un aer de incredibilă autenticitate pe care puțină lume și-l poate explica. Și totuși el este acolo, prezent și fascinant, așa cum cred că va fi cazul și cu povestirea ce urmează, care – atenție! – este interzisă cititorilor sub 18 ani!!! Să facem cunoștință, așadar, cu

 

Logo Ciprian Mitoceanu (Skulls by bumskee)

 Cerul nopţii avea o limpezime de cristal. O lună mare şi rotundă, ca scăldată într-un abur sângeriu, străjuia văzduhul, poleind pământul cu o lumină lăptoasă.

Alistar îşi aprinse o ţigară — ultima pe ziua de azi, îşi spuse, suflând melancolic în flacăra brichetei. Treabă de om bătrân, ce altceva? Să încerci să stingi o brichetă asemenea unui chibrit, ca pe vremuri? Unele lucruri nu se pot învăţa, indiferent — tu-i mama mă-sii —  de cât de copilăreşti sunt. Nu era decât o amărâtă de brichetă, trebuia să ridice degetul mare şi gata! Ce părea aşa de greu? Era chiar şi mai simplu decât să sufli în flacără şi unde mai pui şi că te puteai alege cu mustaţa pârlită.

Inspiră adânc fumul iute. Ţigări de contrabandă, ce pretenţie putea să mai aibă de la ele? Ruşii sau cum le-o fi zicând, treceau zilnic peste graniţă vagoane întregi şi le vindeau pe te miri ce. În asemenea condiţii, de ce să se mai întrebe de ce naiba ţigările astea aveau mai degrabă aromă de balegă de cal decât de tutun?

Undeva, un câine începu să urle. Alistar se opri, cu ţigara la jumătatea drumului către buze. Ceva, acel ceva care-l deosebea de toată lumea, îi spunea că urmează să se întâmple ceva. Ce anume? De cele mai multe ori, chiar era capabil să afle ce anume se putea întâmpla peste vreun ceas-două. Alteori nu. Dar un dar e un dar şi de cele mai multe ori concluzionase că era mai bine că-l are, decât dacă i-ar fi lipsit.

Linişte. Prea multă linişte, îşi spuse, de îndată ce câinele bântuit de insomnii se opri din lătrat. Nu se auzea nimic, nici chiar ţârâitul greierilor. Și ce era o noapte senină de vară, fără greieri şi alte insecte bâzâitoare? Nici măcar ţânţarii nu-i dădeau târcoale, dar treaba asta putea fi foarte bine pusă pe seama duhorii emanate de ţigara rusească.

O să se întâmple ceva…

Era în stare să garanteze pentru asta. Necazul era că nu ştia pentru ce. Dar părea să nu fie de bine.

Mai trase o dată din ţigară şi în clipa următoare începu să înjure. Furat de gânduri şi de peisaj, topise ţigara din trei fumuri şi aproape că-şi arsese degetele. Afurisite ţigări de contrabandă! Nu numai că aveau un gust de parcă ar fi fost confecţionate în curul unui cal bolnav de diaree, dar şi ardeau prea repede…

Nu, categoric nu, în ciuda atmosferei paşnice din jurul şatrei, lui nu-i mergea bine. Simţea asta, disconfortul ăla care spunea „Fii dracului atent, dacă nu vrei să te trezeşti pe jumătate mort sau chiar mort de-a binelea!”.

Şi ce să mă fac? Să-mi iau boarfele şi să mă car, acu’ în prag de noapte? Da’ ce, am dat în cap la cineva?

Recapitulă rapid ultimele păcate personale. Cel puţin pe cele pentru care s-ar fi găsit oarecare dovezi. În afară de faptul că avea la el vreo cinci pachete de otravă pentru plămâni, nu găsi nimic care să-l îngrijoreze. Cât despre găinile furate, asta nu era treaba lui. Văzuse, dar nu participase. Şi oricum, găinile fuseseră halite la cină. Să-i ia dracu’ dacă se mai apucau acum şi de analize de…

Băgă mâna în buzunar, după pachetul de ţigări, dar îşi aduse aminte că, pe ziua de azi, îşi fumase porţia. Gata, nu mai mult de cinci ţigări şi obişnuieşte-te cu gândul că va trebui să treci la patru şi mai apoi la trei şi… ce s-o mai lungim? O să ajungi la nimica. Cel puțin aşa îi explicase doctorul ăla, cum i-o fi spunând. Plămânii tăi sunt varză şi tu eşti ca şi ei. Pe mine mă doare în cur dacă te cureţi; o să am o grijă mai puţin pe cap. Dar tu? Tu ai dureri de cur pentru treaba asta?

Fără discuţie, îi păsa de propria viaţă mai mult decât bănuia doctorul. Cinci ţigări şi bagă-ţi în cap că va trebui să ajungi la patru şi, dacă mai apuci, la niciuna. Ce treabă mai era şi asta?

Ce-o să se întâmple?

Se răsuci pe călcâie şi intră în rulotă, aruncând într-o parte perdeaua de mărgele colorate. Da, domnule, m-am modernizat şi eu, că restul… Poate n-oi fi eu în stare să deosebesc un chibrit de o brichetă, dar de sănătate ştiu să-mi caut. În cortul învecinat, o pirandă tânără chiţcăi de plăcere. Ei, hai, că nu era chiar aşa de liniştită noaptea…

Se ghemui sub pilotă ştiind prea bine că n-o să adoarmă prea uşor acum, că simţurile îi fuseseră stârnite. Despre ce era vorba? Nu, nu  putea să-şi dea seama şi pace. Şi, într-o vreme, ar fi putut să vadă ce-o să se întâmple.

Flacăra lumânării începu să tremure, aruncând umbre jucăuşe pe pereţii cenuşii. Alistar sughiţă de spaimă. Deci se întâmplă! Înainte să-şi dea seama ce face, îşi repezi mâna după cuţit, singurul tovarăş pe care se putea bizui.

Metro_2033_by_Raziel_AxD

Perdeaua de mărgele zornăi scurt într-o parte, aproape ca o părere, şi cineva se strecură înăuntru. Alistar nu văzu la început decât o umbră mare şi neagră. O umbră care avea în mână o puşcă de vânătoare cu două ţevi. Individul se postă chiar în faţa măsuţei pe care se afla lumânarea astfel că, deşi flacăra pâlpâitoare îi lumina din plin picioarele şi partea de jos a pântecelui, restul corpului se afla ascuns în semiîntuneric.

— Lasă cuţitul, Alistar, spuse noul venit pe un ton simplu dar hotărât. Cât se poate de hotărât… Alistar decise să-i dea ascultare încă înainte să-şi dea seama cu cine are de-a face.

— Poftim, l-am lăsat, oftă, ridicându-şi încet palmele, cu degetele răsfirate, pentru a arăta că nu are nimic de ascuns. Dar să-mi bag picioarele, omule, nu ţi se pare că e cam nepotrivit să dai buzna în casa omului cu puşca după tine?

— Casă?!

Alistar avu impresia că celălalt încearcă o părere de zâmbet.

— Mă rog, dacă nu-ţi place, spune-i rulotă. Dar tot casa mea se cheamă că este.

— Să lăsăm astea, decise necunoscutul, făcându-i semn cu puşca să se ridice. Alistar decise că nu e cazul să o facă. Se aşeză în capul oaselor.

— Ce vrei? Ai venit să mă jefuieşti? Alistar pufni dispreţuitor. Se pare că nu ştii cu cine ai de-a face. Dacă ai ceva minte în tărtăcuţa aia de pe umeri, ai face bine s-o ştergi, şi încă repede de tot. Treacă de la mine, o să uit că m-ai vizitat, ce spui? Uite-aşa, ca un bonus, cum spun ăia de încearcă să vândă frigidere la şatre…

Încercă să identifice trăsăturile individului din spatele puştii. Acum, că ştia despre ce anume este vorba, nu se mai temea. Să fie ameninţat cu o puşcă, mare chestie! — trecuse prin multe altele, şi mai şi…

Din păcate, în ciuda faptului că lumânarea se consuma împrăştiind în jurul ei destulă lumină, intrusul îşi păstra poziţia care-i asigura anonimatul. În schimb, vocea…

— Nu despre bani este vorba, Alistar, nu despre bani.

— Nu?! Ei bine, să ştii că treaba asta m-a făcut curios. Dacă nu-i vorba despre bani, atunci despre ce e vorba? Mă poţi lumina şi pe mine?

Necunoscutul tăcu preţ de câteva clipe, părând să cântărească lucruri numai de el ştiute. Oare are habar în ce anume s-a băgat? se întrebă Alistar. Cu siguranţă că nici măcar nu bănuia. Probabil era nebun…

— Am nevoie de tine, nene Alistar.

Vocea bărbatului nu avea nimic ameninţător, ba dimpotrivă. Alistar citi în ea disperare. Şi speranţă. A, şi individul trecuse de la Alistar la „nene Alistar”. Toată şmecheria era că treaba asta cu „nene Alistar” nu-i făcea nicio plăcere.

— Ai nevoie de ajutorul meu?! Păi şi crezi că-l vei obţine aşa, dând buzna peste mine cu puşca în mână?

Se foi puţin. Oasele lui bătrâne aveau nevoie de mişcare la intervale scurte, altfel începeau să amorţească. Intrusul ridică puşca, ţintindu-i capul.

— Nu te mişca! îl atenţionă. Nu te mişca decât dacă-ţi dau eu voie, ai înţeles?

Alistar pufni nervos.

— Deci vrei să-ţi ofer ajutorul, dar, pe de altă parte, nu-mi dai voie nici să mă mişc. Măi băiete, nu ştiu ce să spun, da’ nu te-a învăţat nimeni să-i respecţi pe ăia de-s mai în vârstă ca tine?

Mâna necunoscutului începu să tremure şi Alistar observă, hipnotizat, cum ţevile îngemănate ale puştii descriu mici opturi pe deasupra lumânării.

— Am spus să nu te mişti, ai înţeles?

Cuvintele zburau zdrobite din gura necunoscutului. Făcea eforturi colosale să nu strige, dar, în acelaşi timp, ţinea tare mult să fie auzit.

— Ascultă, dacă mai ţii puşca aia spre faţa mea, s-ar putea să se descarce. Şi dacă se întâmplă una ca asta, nu ştiu zău de-o să mai am chef să te ajut cu ceva…

Asta cam aşa era. Dacă o puşcă ajunge în mâna cuiva care suferă cu nervii, mai devreme sau mai târziu diliul tot apasă pe trăgaci, cel mai adesea când n-ar trebui s-o facă. Şi tot cel mai adesea în situaţii de-astea, gen „cel mai adesea”, puşca este îndreptată către o mutră, o mutră de care nu se alege mare lucru după ce degetul idiotului alunecă mai mult decât e cazul.

Necunoscutul nu răspunse. Părea că se prăbuşise în sine; pur şi simplu înlemnise. Alistar începu să tragă cu coada ochiului după cuţit. Poate că…

Îşi reveni surprinzător de repede. Şi când vorbi, Alistar decise că avea în faţa lui alt om.

— Am nevoie de ajutorul tău, Alistar, şi să fiu al naibii dacă n-o să mi-l dai!

wallpaper_pack_by_AirboneoNeGraphix

Glasul nu mai tremura deloc. Era egal şi hotărât, glasul omului care chiar are de gând să obţină ceea ce-şi doreşte.

— Şi-mi poţi spune despre ce anume este vorba? făcu Alistar, rugându-se în gând să treacă cineva pe lângă uşă şi să mai aibă şi prostul obicei de a trage cu urechea. Nu trebuia să asculte prea mult pentru a decide că e cazul să dea alarma.

— Ai fost închis la Jilava acum zece ani, Alistar.

Nu era o întrebare, era o constatare. Alistar ridică din umeri.

— Da, vere, am fost închis şi la Jilava. Am fost închis de vreo cinci ori până acum, prin toată ţara. Am stat şi o lună în Franţa. Ei şi? Nu-s nici primul, nici ultimul care ajunge la răcoare. Am ajuns la Jilava după o afacere cu fier vechi, care s-a pierdut niţel mai târziu decât l-am găsit eu şi tovarăşii mei, dar asta a fost demult şi eu mi-am primit pedeapsa. Trei ani la Jilava, mi-au mucegăit ficaţii. Acum ai de gând s-o faci pe judecătorul?

Necunoscutul clătină din cap.

— Nu, Alistar, departe de mine gândul de a te judeca pentru ce ai făcut şi ce nu ai făcut. Ţi-am spus că am venit să-mi dai ajutor. Am fost şi eu închis la Jilava atunci.

— Da?! Şi?…

Necunoscutul se dădu un pas înapoi şi se aplecă puţin. Acum lumina lumânării i se revărsă pe faţă. Era tânăr, cel mult patruzeci de ani, decise Alistar. Mai degrabă vreo treizeci şi cinci, dar care se arătau din plin. Un chip palid, cu pielea bine întinsă pe oasele proeminente, cu nas coroiat. Ochi lipsiţi de expresie, ca ai oamenilor suficient de hotărâţi încât să nu-i mai întoarcă din drumul lor nici o catastrofă cosmică. O mustăcioară subţire, ca o părere, cocoţată deasupra gurii mici şi rele. Plete lungi, ca de artist, şi o frunte cam prea înaltă, ce nu se prea potriveau cu chica neîngrijită. O mutră de care era mai bine să te fereşti, indiferent de ceasul zilei sau al nopţii. Mai ales al nopţii.

— Nu mă mai ţii minte, Alistar?

Colţul stâng al gurii necunoscutului ţâşni în sus, cu viteza specifică unui nerv deranjat. Şi ochiul stâng clipi aproape instantaneu, pentru ca apoi să fugă repede într-o parte. Mda, admise Alistar. Omu’ e deranjat şi pe la cap…

— Nu, răspunse, fără să se gândească. De ce ar fi făcut-o? Mutra individului nu-i spunea nimic, chiar nimic, în ciuda ticului cu gura şi cu ochiul; pentru aşa ceva mai merită să-ţi încarci memoria. Poate glasul, glasul parcă îi suna cunoscut.

— Chiar nu mă mai ştii?

Alistar simţi că i se accelerează pulsul. I se recomandase să nu se enerveze. Şi nu era deloc recomandat să te enervezi când un idiot intră peste tine în miez de noapte, ba mai are şi o puşcă. Dar când individul este vizibil deranjat la cap şi mai începe să depene și amintiri din puşcărie…

— Ascultă, omule, poţi să crezi că nu te mai ţin minte? În Jilava sunt mereu vreo două mii de deţinuţi. Cam cu vreo mie şi ceva peste capacitatea maximă, dar asta nu e problema mea, nu e problema ta şi nici a ălora de se ocupă de puşcării. Ai fost condamnat? Asta-i treaba, trebuieşti băgat la zdup undeva şi să fiu al naibii, ai văzut ce repede te bagă? Şi, dacă ai fost la zdup, ştii cum e acolo, nu? Oamenii vin şi pleacă, e un soi de talmeş-balmeş mai afurisit decât în depozitul de păcate din Iad. Pricepi, băiete? Oameni care vin şi oameni care pleacă, oameni care nu vor decât să te fure sau să te omoare. Ce-a prăsit mai rău omenirea. Şi, într-o astfel de bulibăşeală, te-ai aştepta să-ţi fi reţinut mutra? Nu, băiete, îmi pare rău să-ţi spun, mutra ta pocită nu-mi spune nimic. Dacă n-ai stat într-o celulă cu mine, dacă nu ţi-am tras-o în vreo noapte în care rădăcina relelor mă făcea să tânjesc atâta după o muiere încât să nu-mi pese nici cât negru sub unghie unde-mi răcoresc scula… Ei bine, n-am niciun motiv să te cunosc.

Alistar inspiră adânc. Efortul de a vorbi îl vlăguise, mai ales că ridicase glasul. Nu mult, doar cât să nu-l supere pe bezmetic; dar suficient să fie auzit de cineva care ar fi trecut prin faţa uşii. Ce naiba, oameni buni, nu mai merge nimeni să se pişe în noaptea asta?

— Dar eu te ştiu pe tine, Alistar, spuse necunoscutul şi Alistar îi văzu buzele răutăcioase destinzându-se într-un zâmbet ce se voia îngăduitor, dar care semăna mai degrabă cu surâsul veninos al viperei. Şi iarăşi figura cu colţul gurii şi ochiul. Afurisit măscărici, să-l bag în mă-sa!

— Posibil, admise Alistar, simţindu-se din ce în ce mai stingherit. Nu că m-aş fi numărat printre vedete, dar, să-mi bag picioarele, eram printre ăia respectaţi. Ştii ce înseamnă respectul în pârnaie, ţâcă?

Se aşteptase ca individul să se enerveze. De fapt, chiar asta urmărea, să-l facă să-şi piardă cumpătul într-o oarecare măsură. Nu chiar atât cât să apese pe trăgaci, ci doar puţin. Asta slăbea concentrarea. În schimb, intrusul zâmbi din nou.

— Juma’ de viaţă am stat prin puşcării. Ştiu ce e respectul de pârnaie. Da’ nu-i aşa că tot timpul ăia cu adevărat şmecheri se află de partea cealaltă a gardului?

Alistar îşi simţi tâmplele pulsând dureros. Da, uite cum se aranjează treaba. Încerci să-l destabilizezi, să-l zăpăceşti pe nemernic şi când colo, te trezeşti că, de fapt, el te joacă pe degete.

— Auzi, ai venit să depănăm amintiri din puşcărie? Să ştii că nu dau doi bani pe amintiri din astea. Ce-am făcut e bun făcut, ce am plătit e bun plătit. Am trecut în cartea vieţii şi faza cu pârnaia şi gata!

Poate că dacă ar fi fost mai grijuliu, dacă ar fi dat mai multă ascultare vocii lăuntrice… Necazul era că-şi dorise cu adevărat să-şi asculte instinctele, mai ales după ce viaţa îi demonstrase fără doar şi poate că instinctele lui chiar funcţionau. Doar că îşi spusese, „Hai să-mi trag palme, s-o mai fac şi de data asta, p’ormă o să mă las!” Şi de cele mai multe ori, fusese o dată prea mult.

— Nu, nu după amintiri din astea vin eu la tine, Alistar, oftă străinul şi ţiganul îi citi tristeţea ca într-o carte uriașă, scrisă cu litere mari cât palma. Amintiri din pârnaie am destule. De fapt, dacă-mi vine câteodată să mă aşez şi să-mi trec viaţa pe dinaintea ochilor, îmi dau seama că, până la un moment dat, viaţa mea numai din amintiri dintr-astea e însăilată.

— Şi bănuiesc în clipa asta că ai de gând să mai adaugi câteva, rânji sarcastic Alistar, arătând cu o mişcare a capului către puşcă. Când te însoţeşti cu scule de-astea pentru a merge în vizită la oamenii de treabă, şi încă pe la o bucată de noapte, mai devreme sau mai târziu, tot la bulău ajungi…

— Puţin îmi pasă unde ajung, izbucni necunoscutul printre dinţi. Şi, dacă nu mă ajuţi, chiar că nu-mi pasă unde dracu’ o să ajungi şi tu. Trebuie să mă ajuţi!

— Dar cum, frate? Zău, tu mai degrabă ai nevoie de un doctor pentru ăia cu capul decât de mine.

Străinul îşi mută puşca dintr-o mână în alta, aţintind-o în continuare către capul lui Alistar. Se aplecă înainte, aproape atingându-se de flacăra vie a lumânării. Fascinat, Alistar îl urmări, incapabil să spună un cuvânt.

— Te-am văzut… şopti necunoscutul. Te-am văzut atunci, la duşuri.

Fallout_3_by_Raziel_AxD

Dintr-odată, Alistar îşi dădu seama că în rulotă era prea puţin aer. Şi-şi spuse că e cazul să dea dracului treaba aia cu doar cinci ţigări pe zi. Fă ce trebuie de făcut pentru ca peste o lună, nu mai mult, să ajungi la patru!

— Pot să-mi aprind o ţigară? spuse, pe un ton atât de stins încât de-abia reuşi să-şi recunoască propria voce.

Bărbatul încuviinţă din cap, dar când Alistar îşi întinse mâna după haina în care ţinea pachetul de ţigări, individul deveni brusc agitat.

— Nu, nu atinge nimic! Vrei ţigări? Să-mi trag palme, las’ că am eu ţigări.

Precipitat, începu să se caute prin buzunarele salopetei. Scoase un pachet de Viceroy albastru şi pescui cu buzele o ţigară care arăta mai degrabă ca o banană cu probleme din născare. Apoi îi întinse pachetul ţiganului. Fără un cuvânt, Alistar îşi alese una dintre cele trei ţigări care-şi făceau veacul pe-acolo. Ţeapăn ca o statuie, necunoscutul îi oferi foc cu ajutorul unei brichete verzi de plastic.

Inspirară amândoi cu nesaţ, străinul dând ochii peste cap. Nu mult, doar cât să-l păstreze pe Alistar în faţa puştii sale.

— Te-am văzut la duş, repetă necunoscutul cu convingerea pe care numai oamenii zdravăn dereglaţi la cap o au.

Alistar mai trase un fum, gânditor. Era atât de cufundat în gânduri, încât de-abia îşi dădu seama că fuma, într-adevăr, Viceroy şi nu rahat de contrabandă.

Îl văzuse la duş. Asta putea însemna multe; cât timp nu-şi petrece un puşcăriaş la duş? Dar pentru Alistar treaba asta nu însemna decât un singur lucru.

— Şi ce-i cu asta? replică ţâfnos.

— Ţi-am spus că am nevoie de ajutorul tău. Vreau să faci încă o dată treaba aia!

 ***

— Nu…

Un refuz moale, mai degrabă plictisit.

— Mă tem că nu ai înţeles, băiete, oftă Alistar.

Decise să nu-i mai spună „ţâcă”. Pe de o parte, nu mai era „ţâcă” de multă vreme, ba cam avea dreptul să le spună altora „ţâcă”. Pe de altă parte, simţea un val imens de compasiune pentru nefericit. Of, dacă ar fi ştiut cât de grea era povara pe care trebuia s-o ducă…

— Nu ştiu ce dracu’ ai văzut tu, pe cine ai văzut, dar te asigur că vorbeşti în dodii. Măi băiete, chiar nu-ţi dai seama că aşa ceva nu se poate? Cre’ că ai văzut prea multe filme.

Necunoscutul îşi dădu încă o dată ochii peste cap. Se aşezase pe un scăunel; probabil că-i era mult mai comod aşa, să stea picior peste picior şi să ameninţe cu puşca, decât să-şi susţină hoitul pe picioare.

— O să-ţi spun totul dacă ai răbdare să mă asculţi, da? Şi cred că va trebui să ai răbdare. De ce să nu ai? Puşca e la mine…

— „Puşca e la mine”! îl maimuţări Alistar.

— Ştii dimineaţa aia de iunie, Alistar? Era într-o joi şi eu îmi făceam de treabă pe la baie. Aveam sector la căcăstori, să le bag în mă-sa. Ai avut vreodată ocazia să te ocupi de căcăstori, Alistar? Bănuiesc că nu, tu erai prea şmecher să lopătezi la căcat, da’ nu te condamn. Eu însă n-am avut norocul tău. La Jilava am ajuns să spăl budele din sectorul comun. Pute acolo ca naiba, chiar şi când sunt vreo treizeci de grade sub zero. Îţi mai aduci aminte cum duhneau budele la Jilava în miez de vară? Bănuiesc că da, doar te-ai căcat şi tu pe acolo. Tu şi mulţi alţii, eu doar râneam căcatul. Şi cum dădeam eu cu lopata pe acolo, numai ce văd că o mierleşte unul pe-acolo. Haţ-haţ!

Necunoscutul făcu un gest rapid în dreptul gâtului. Grăuntele de lumină se clătină de două ori, mişcând umbrele.

— Da, oftă Alistar. Se mai întâmplă şi din astea pe la pârnaie. Cam peste tot.

Străinul ridică un deget, făcându-i semn să tacă. Nu te-am întrebat nimic, leat, părea să spună atitudinea sa ameninţătoare.

— N-o să-ţi povestesc cum i-au luat derbedeii gâtul, nici nu am văzut mare lucru, recunoscu, clipind des. Să-ţi spun drept, mi-am dat seama de la început c-o să iasă rău, aşa că atunci când au început să dea cu ţevile de la pat în el, eu eram deja ascuns într-o budă, cu cârpa de şters pe jos băgată în gură, să nu scot un sunet. Pricepi, Alistar, nu? Cârpa aia era plină de rahat, da’ eu mi-am băgat-o în gură şi abia după aia mi-am spus că e de preferat să înghit niscaiva rahat decât să-mi umble careva cu un şiş prin maţe. Puteam să-mi bag tricoul în gură, da’ la asta nu m-am gândit decât pe urmă. Şi oricum, sunt bucuros că mi-a trecut prin minte şi faza cu cârpa. Ce spun eu acum? Dacă mă auzeau, nu mai stăteam de vorbă acum. Ori poate mai ştii?

Îi făcu complice cu ochiul, apoi continuă, încrucişându-şi invers picioarele.

— N-am văzut nimic, numa’ am auzit cum îi dădeau lu’ ăla la cap cu ţevile învelite în cârpe şi, din când în când, îi mai trăgeau şi câte-un şut în ouă, pentru control. Da’ tot se cheamă că am fost martor, nu?

Alistar încuviinţă din cap. Aflase deja prea multe şi, desigur, nu-i făcea nicio plăcere. Şi, mai rău decât această călătorie în timp, deja intuia ce-o să-i ceară celălalt. Iar asta era cu mult mai rău decât ceea ce se întâmplase în buda comună din Jilava.

— Mă rog, mai aveam vreo cinci zile până să-mi dea drumul. Câteva zile dintr-o condamnare de zece luni, că nu-mi legaseră de coadă decât un dosar de distrugere. Să fi ştiut ei cum stătea în adevăr treaba, cred că mă potcoveau cu vreo trei-patru ani, dar nu eram eu prostul ăla să le-o spun. Şi cum îţi spuneam, stăteam ca prostu’, cu cârpa aia plină de căcat înfiptă în bot, şi tot îmi spuneam că uite, măi frate, vara a început şi eu încă mi-s în pârnaie şi că mai sunt vreo câteva de zile şi aş putea să ies. Da’ n-o să ies din cauza amărâtului care a dat colţu’ din pricina băieţilor cu regim lejer. Că bănuiesc că erau din ăia pe care statu’ a considerat că-i poate lăsa mai de capul lor, că n-or să se omoare între ei, ori ei tocmai aia au făcut. Şi mă gândeam că în loc să ies din pârnaie, o să mi se lege chestia aia de gât. Că tipu’ era cald încă şi ăia de conduceau puşcăria aveau să facă ceva scandal, că iar vin ăia de la centru să facă anchete peste anchete şi asta numai din cauză că deţinuţii în loc să-şi tragă şuturi în cur s-au gândit să-şi ia beregata. Şi că le trebuia şi lor un ţap ispăşitor, că e mai bine să sufere unu’ decât mai mulţi. Şi pe cine anume să dea vina dacă nu pe amărâtul care spală budele de căcat? Că dacă tot e în căcat până la gât, de ce să nu-l afundăm de să nu i se vadă nici urechile?

Necunoscutul făcu o pauză, cât să-şi mai aprindă o ţigară. Alistar îi urmări mişcările cu priviri pofticioase. Acesta îi prinse privirea.

— Vrei şi tu?

Ţiganul încuviinţă tăcut. Murea după o ţigară, acum că se cam dumirise cum stă treaba. Îi trebuia o ţigară numaidecât. Poate şi mai multe.

Calm, necunoscutul scoase un alt pachet. Cel puţin acesta era neînceput, cu timbrul pe el. Alistar îl rupse şi-şi îndesă o ţigară în gură. Ezită când să-l înapoieze, dar necunoscutul ridică nepăsător din umeri.

— Fumează câte vrei, eu mai am…

Alistar aprinse bricheta. Dacă ar putea… Alungă repede gândul. Bricheta nu-i era de niciun folos. Cel puţin nu împotriva unei arme de vânătoare, fie ea plină cu alice pentru iepuri. Preţ de o clipă, avu senzaţia că găurile ţevilor îl urmăresc asemenea unor ochi morţi. Putea să vadă cineva alicele de pe ţeavă dacă era suficientă lumină şi acestea erau îndreptate în direcţia potrivită?

les_catacombes_by_Disciple86

— Da, băi nene Alistar… Mă simţeam ca naiba. Cum altfel să mă simt când mă şi vedeam cu un mort în braţe şi culmea că nici nu ştiam cum arătau cei de i-au făcut felul. Stăteam şi mă gândeam cum naiba să scap din rahatul ăla şi nu găseam nicio rezolvare, nicio soluţie. Nu-s prost, da’ nici nu mă duce capul prea departe, dacă înţelegi ce vreau să spun. Şcoală prea multă nu am avut niciodată şi şcoala vieţii, ce să spun? Mi se fleoşcăie, că de cele mai multe ori n-am picat decât pe tare. Da’ ce s-o mai lungesc? Bănuiesc că ştii ce urmează şi cre’ că nu te aranjează cu nimic să afli ce căcaturi mi-au trecut mie prin minte atunci. Nu mă vedeam scăpat şi pace. Ori tăceam şi gaborii cu procuratura mă făceau responsabil de ăla de-o mierlise, ori spuneam ceva, deşi nu ştiam ce anume şi intram iar la beci pentru tăinuire. Oricum, nu mă vedeam prea devreme afară. Şi mi-a trecut prin minte s-o cumva şterg de-acolo şi să spun că nu eram prin zonă, că l-am găsit când am intrat să spăl la căcăstori, dar taman atunci am auzit iarăși zgomot şi iar mi s-a făcut o spaimă de moarte.

Am crezut că ăia de au dat cu parii reveneau la locul faptei să vadă dacă şi-au făcut treaba cum trebuie, de mai suflă ăla pe care l-au aranjat aşa de frumos. Da’ nu se auzea prea mult zgomot şi, să mor io dacă te mint, chiar atunci, chiar în momentul ăla uşa de la buda pe care mă cocoţasem blestemând clipa în care m-am născut s-a dat, aşa, într-o parte. S-o fi mişcat curentu’ că erau toate geamurile deschise şi mai era şi uşa aia mare? S-o fi atins eu fără să-mi dau seama că mă căcam pe mine de frică şi habar n-aveam ce se întâmplă cu mine sau în jurul meu? Nu ştiu dacă asta contează prea mult, da’ eu spun că a fost soarta, că altfel nu se explică şi nici nu cred că altcineva mai deştept ca mine ar putea s-o facă. De fapt, mie nici nu-mi trebuie vreo altă explicaţie, mi-ajunge că s-a întâmplat. Da, pe bune că-mi ajunge că s-a întâmplat…

Şi cum s-a deschis uşa aia şi stăteam eu acolo, ca prostul, ascuns în colţ, numai ce l-am văzut pe ăla de tocmai răposase acolo. Pe el l-am văzut primul. Am vrut eu să mă uit mai întâi la uşa de la intrare, să văd care apare pe-acolo, da’ privirea mi s-a dus aţă la mort, că mi-am dat seama după zgomot cam prin ce zonă l-au mierlit.

Şi ăla mort era la locul lui, aşa cum şi trebuia să fie, că era mort, măi frate, că viu nu putea să mai fie, după câte a încasat, săracu’! Dacă dădeau aşa şi într-un elefant şi tot l-ar fi pus cu roatele în sus, cât era el de elefant. Şi răposatu’ stătea ghemuit pe gresie, că puseseră gresie doar cu o lună mai devreme, dar asta nu conta prea mult, că o căcăstoare în puşcărie, tot căcăstoare de puşcărie rămâne, chiar dacă este de aur, asta că este prea mult rahat, ce mama mă-sii…

Ăla stătea chircit acolo, cu genunchii la gură şi pot să jur cu mâna pe inimă că era mai mult decât mort. Era mort şi cotonogit. Cursese din el mai bine de o găleată de sânge şi ştiu şi eu cam cât sânge poate să curgă dintr-un om pentru ca pe-urmă să nu mai conteze cât anume mai curge, că oricum tipu’ e plecat tru-ptru pe a’ lume. Aşa era şi cu individu’. Un băiat de vreo douăzeci de ani, numa’-n chiloţi şi maieu şi astea roşii de sânge. Avea capu’ înfundat de câte încasase. Cred că mai degrabă au vrut să-l toace decât să-l omoare, prea au dat în el fără să le pese că lasă urme, da’ parcă de asta mai puteam eu atunci, că au lăsat sau nu urme?

Şi pe-urmă te-am văzut pe tine, Alistar. Da, te-am văzut.

Trupul lui Alistar fu scuturat de un fior de gheaţă, ameninţând o dezlănţuire de proporţii, dar reuşi să se stăpânească. Nu intra în panică, îşi spuse. Nu intra în panică, omule şi nu-l lăsa să te controleze. Lasă-l să vorbească, nu contează, lasă-l să tolocănească, cam ştii ce-are de spus. Doar lasă-l să vorbească, în timp ce cauţi o ieşire din rahatul ăsta. Şi pe unde naiba umble restul şatrei? Chiar nimeni nu a găsit nimic de care să se plângă? Nimeni nu are nimic de reclamat?

— Da, oftă străinul, cuprins de melancolie. Te-am văzut cum ai intrat în budă. Ştii, te văd atâta de clar de parcă s-a întâmplat chiar azi, chiar acum vreo două ore. Erai într-un tricou verde, cu trei flori de mac roşii pe piept, cu pantaloni scurţi şi şlapi în picioare. Erai mai zdravăn pe atunci, cred că aveai binişor peste suta de kile şi aveai şi mai mult păr pe cap, da’ asta nu cred că poate să conteze prea mult. Au trecut zece ani de-atunci.

Da… Ai intrat pe uşă. Tu nu aveai cum să mă vezi, că mă uitam numai pe crăpătura uşii, dar eu te puteam vedea pe tine, că mă tot dădeam dintr-o parte în alta să te pot vedea ca lumea prin uşa crăpată numai de vreo două degete, poate că nici atât. Şi tu, în loc să te iei cu mâinile de cap, cam aşa cum ar face orice om sau cel puţin aşa cum aş fi făcut eu, tu numai ţi-ai pus mâinile în şolduri şi ai înjurat. Da, ai înjurat, ai spus: „Tu-i pizda mă-sii de treabă!”. Doar atât ai spus şi eu te auzeam şi mă rugam să pleci mai repede de acolo şi să…

Tăcu brusc, ciulind urechea, asemenea unui câine de vânătoare. Alistar îşi încordă şi el auzul, dar nu auzi nimic dătător de speranţe. Parcă se auzea motorul unei maşini, dar atât de îndepărtat că nu merita să fie băgat în seamă.

Necunoscutul tuşi puţin şi-şi mai aprinse o ţigară, apărută ca prin minune între degetele lui groase. Din ţigara precedentă nu trăsese decât un fum; în rest cuiul de coşciug se consumase singur; individul era prea ocupat să dezgroape trecutul pentru a-şi mai face timp şi pentru iarba dracului.

— Şi-apoi te-ai uitat atent în jur… De parcă te pregăteai să spargi o maşină, ceva, aşa mi-a trecut mie prin minte atunci, că prea atent te uitai, să nu te vadă nimeni. Da’ eu te-am văzut, de acolo, din budă şi mă tot rugam să nu care cumva să te apuce pântecăraia şi să intri peste mine. Şi apoi te-ai pus în genunchi lângă ăla mort şi l-ai dat cu faţa în sus. Iar mie atunci mi-a venit să borăsc, nu, nu de la căcat, chiar dacă-l aveam printre măsele, cu căcatul m-am obişnuit de când mă ştiu, ci din cauză că am văzut că ăla nici nu prea mai avea faţă, că nu era decât un boţ de carne trecută prin tocător.

Şi ţi-ai pus mâinile peste capul lui şi ai început să bolboroseşti tot felul de cuvinte pe care eu nici nu le-am auzit vreodată. La început am crezut că ai de gând să-l buzunăreşti, da’ ce mama mă-sii să buzunăreşti la unul care era numa’ în chiloţi şi maieu? Dar tu tot îi dădeai înainte cu bolboroselile, şi tot îţi plimbai palmele ba pe capul lui, ba pe piept. Şi tot vorbeai, vorbeai. Am crezut că eşti nebun, că te-ai ţicnit de la şoc, după ce l-ai văzut pe ăla măcelărit acolo pe gresie. Dar nu, după vreo cinci minute, da’ poate să fi trecut şi o oră întregă, că nu eram eu în stare să măsor timpul atunci şi treaba asta chiar că nu mă interesa, te-ai ridicat în picioare şi ţi-ai şters mâinile de pantaloni. Şi ai mai spus ceva, apoi te-ai întors cu spatele şi ai plecat.

the_sumons_by_dark__shepherd

— Şi?! făcu Alistar iritat. Nu ştiu despre ce dracu’ vorbeşti şi să-mi bag pula dacă mă interesează. Spui că m-ai văzut în baie? Şi ce-i cu asta? Puteam să fiu eu, putea să fie altul, care e problema ta? Am fost la baie la Jilava, normal că am fost. Cât am stat închis acolo trebuia să mă şi cac, ca omul, nu? Pe tine nu te mai apucă căcarea din când în când? Sau tu, mă rog, eşti din ăia care dau afară căcatul prin cezariană?!

Brusc, chipul străinului se înăspri. Ţevile puştii, care începeau să atârne alene către podea, se ridicară chiar sub nasul lui Alistar. Acesta se trase puţin înapoi. Individul din faţa lui era puţin mai mult dus de acasă. Şi nu poţi avea prea multă încredere în indivizii duşi de acasă. Sunt imprevizibili, şi asta nu e deloc bine. Acum îţi spun că au nevoie disperată de tine şi te-ar pupa şi-n cur numai să le întinzi o unghie de ajutor şi peste cinci minute îţi iau beregata numai pentru că aşa li s-a pus lor pata şi să fie ei ai dracului dacă ar putea să-ţi spună de ce şi cum. Doar că le-a sărit ţăcăneaua pe moment.

— Ascultă-mă bine, Alistar. Şi să nu-mi spui că nu ştiai sau că eşti străin de treaba asta. Am văzut cu ochii mei şi ştiu bine ce am văzut, să-mi bag pula în ea de viaţă dacă nu ştiu ce-am văzut. După ce ai plecat tu, eu m-am gîndit că o să suni alarma şi că or să vină gaborii să vadă ce şi cum. Şi mi-am spus că e mai bine să ies de acolo, că mai scot ceva timp până să mă ia la întrebări. Nu ştiam ce să le spun, nu aveam ce să le spun, dar ştii că dacă îi apucă damblaua pe gabori sunt în stare să-ţi scoată sufletul. Şi când am deschis eu uşa să ies, numai ce aud un „Hait, să-mi bag pula!”. Eu am încremenit cu cârpa de şters căcat în mână, că nu-mi dădeam seama cine a vorbit. Că nu auzisem pe nimeni venind. Şi mi-am dat seama că nu putea fi decât unul ăla care a vorbit…

Alistar făcu o strâmbătură urâtă. Cuţitul. Cuţitul cu arc era singura lui scăpare. Deja lucrurile luaseră o întorsătură urâtă; nu mai avea niciun sens să-şi facă iluzii. Şi odată ce un lucru e cunoscut de măcar două persoane, cât timp îi ia să devină cunoscut de toată lumea?

Însă străinul continua să vorbească, în felul lui uşor repezit şi nu prea corect gramatical. Da’ parcă-i ardea cuiva acum de gramatică?

— Şi mi-am spus şi eu, să-mi bag pula, nu se poate. Şi iar m-am băgat la dos în budă. Şi de acolo, prin crăpătura uşii iar am început să mă holbez afară şi ce să vezi? Ştii foarte bine ce-am văzut, dar îţi mai spun odată şi eu, ca să ştii sigur că am văzut şi că nu mănânc rahat. Mortu’ începuse să mişte. Nu mai era mort! Şi doar eu am văzut cât era de sfărâmat. Cred că dacă nişte malaci de puşcărie dau în tine cu bâte de fier, ajung să te sfarme într-o oarecare măsură. De fapt, ştii că arăta ca şi cum ar fi căzut de pe un bloc turn, unul de vreo douăzeci de etaje. Da’ nu numai că începuse să mişte, dar nici nu mai arăta boţit. Ştii, cam ca o sticlă de asta de plastic pe care o strângi în pumn şi se boţeşte, da’ dacă te apuci şi sufli în ea, revine la normal. Nu mai este aşa de netedă cum a fost, dar tot a sticlă de plastic arată şi, dacă vrei, poţi să pui apă sau ce vrei în ea. Cam la fel şi cu individu’. Nu mai arăta cum era înainte s-o încaseze, părea cam şifonat, da’ oricum arăta mai bine decât atunci când ai încercat să-l aduni de pe jos. Şi să-mi bag pula că — dacă până atunci mă căcasem pe mine de frică —, în clipa când l-am văzut că se ridică, chiar că m-am scăpat în nădragi. Să mor io, chiar m-am căcat pe mine de-a binelea. Am simţit uite-aşa (mătură aerul cu palma, întinzându-se cât mai mult pentru a obţine cea mai amplă mişcare de care era în stare), uite-aşa am simţit un fel de răceală şi parcă pe frunte am simţit că m-au trosnit nişte deşte. Şi mă tot căcam pe mine şi nu-mi puteam lua ochii de la ăla care mai înainte cu cinci minute era mort ca toţi morţii şi acum era viu şi chiar umbla. Nu ştiu, părea un pic ameţit, da’ asta se iartă, nu? se iartă dacă ai fost bumbăcit de dracu’ te-a luat şi ai fost mort şi te-ai ridicat. Şi nu părea să aibă niciun os rupt şi avea chiar şi faţă, deşi mai devreme eu n-am văzut decât un fel de varză plină de ţăndări de os şi sânge. Şi s-a dus la un robinet, şi-a dat cu apă pe faţă, a scuipat un dinte şi apoi a plecat. A plecat pe picioarele lui şi nici măcar nu şchiopăta, deşi avea un mers aşa, cam de damblagiu, ori mai degrabă ca al unuia care-a băut vreo două beri şi se simte mai degrabă rău decât bine.

— Şi?!…

Ochii albaştri ai străinului îngheţară. Puşca se ridică dintr-odată şi-l atinse pe Alistar sub nas. Chiar îi trecu prin cap că urmează să respire aerul stătut din ţevile puştii.

— N-o face pe deşteptul cu mine, leat! şuieră veninos nebunul. N-o face pe deşteptul că te plumbuiesc de nu te vezi!

— În regulă, oftă Alistar. Dacă spui tu, eu nu am niciun motiv să te contrazic. Tu eşti omul cu puşca, pe când eu… Ce-ar fi să-ţi iei flinta de sub nasul meu?

Încă vreo două-trei izbucniri de-astea şi o să dea ortul din cauza inimii. Individu’, în nebunia lui, încă încerca să se stăpînească, cel puţin aşa lăsa impresia. Dar ţicniţii au degete care alunecă rapid, mai ales dacă-s lăsate să stea prea mult timp pe trăgace de puşcă.

— Acum, că ţi-am spus că te-am văzut, cred că-ţi dai seama de ce m-am deranjat să vin până la tine. Mai vreau să faci încă o dată chestia aia pe care-ai făcut-o în pârnaie.

Alistar simţi cum brusc, tavanul jos al rulotei sale —  furată direct din Germania, numa’ ce-a cumpărat-o ăia de n-a deţinut-o, cum sunase reclama vânzătorului —  i se prăbuşeşte în cap. Deci asta era… Din cauza asta presentimentul ăla neliniştitor că o să se întâmple naibii ceva rău. De fapt, îşi dăduse seama cam ce urma să i se ceară din clipa în care ţicnitul pomenise de Jilava. A, da, se întâmplase la Jilava. Ce naibii s-ar fi putut întâmpla la Jilava, altceva decât afacerea aia nemernică, care să-i atragă atenţia nemernicului aici de faţă, cu ticul lui la ochi şi gură şi puşca de vânătoare?

Până la urmă, marele lui secret nu mai era chiar aşa de secret. Mda, trebuia să se întâmple odată şi odată, nicio taină nu rămâne neştiută decât de tăinuitor. Până la urmă adevărul se ridică deasupra, la fel ca uleiul care învinge presiunea apei.

— Nu ştii ce-mi ceri, omule, pufni Alistar, dorindu-şi mai mult ca niciodată să fi dormit nu cu cuţitul în mână, ci cu o mitralieră din aia rusească, cu tambur. Cu aşa o sculă nu i-ar fi păsat de niciun vagabond, chiar dacă ar fi venit însoţit de mama mamelor puştilor de vânătoare. Legitima apărare. Auzise de ea de suficiente ori încât să creadă că există. Şi probabil că există, atunci când te trezeşti în casă cu un derbedeu.

— Ba ştiu, replică nebunul. Şi ştiu că poţi.

Alistar oftă. Să-i spună ce şi cum ţăcănitului? Nu, nu asta era manevra care să-l poată scoate întreg din afacerea asta. Poate că, dacă în faţa lui ar fi stat un om rezonabil, ar fi putut purta o discuţie omenească, l-ar fi înţeles şi, până la urmă, s-ar fi despărţit buni prieteni. O neînţelegere regretabilă, măi frate. Dar, cu ochiul ăsta care ticăia mai ceva ca al unui obsedat sexual ieşit la agăţat, avea toate şansele să nu prindă ziua de mâine.

Însă nu era totul pierdut, îşi spuse. Încercă o altă abordare a problemei.

— Bine, să spunem că sunt în stare să fac ce spui tu…

— Nu să spunem, îl corectă nepoftitul. Când e vorba de treburi de-astea cu „să spunem” se porneşte de la treburi ipotetice, că aşa mi-a rămas mie în cap de pe la ora de matematică. Ştii, am avut o profesoară unguroiacă…

Să te ia dracu’ cu tot cu profesoara aia unguroaică a ta, se simţi dator Alistar să urle, dar se abţinu. Mă rog, să joc aşa cum vrea nebunul până pot să-l încalţ.

— Bine, sunt în stare să fac ceea ce spui tu. Da, omule, sunt în stare să-i trezesc pe morţi. Acum eşti mulţumit că am recunoscut-o?

Individul chicoti vesel.

— Asta o ştiam. Faptul că o recunoşti şi tu nu înseamnă mare lucru pentru mine. Ştiu treaba asta de zece ani, Alistar. Doar că vreau să o faci şi pentru mine. O dată, doar o singură dată şi-ţi promit că nu o s-o mai spun nimănui. Ce zici de treaba asta?

Acum arată mai degrabă a târguială, observă Alistar, făcând rost de o nouă ţigară. Să-mi bag pula, dacă prind şi ziua de mâine, ei bine, mâine n-o să mă mai ating de tutun, pentru contrabalansare, să iasă o medie de cinci ţigări pe zi, cât să le poată scădea pe celelalte. Individul ăsta schimba feţele mai repede decât un politician decis să intre în graţiile electoratului.

— Şi nu ai mai spus la nimeni despre trebuşoara asta? se interesă Alistar, mijindu-şi ochii, deşi asta nu-l ajuta prea mult.

— Drept cine mă iei? făcu străinul plin de sine. Ţi-am spus că nu am eu prea multă şcoală şi, dacă e să ne luăm după ce spune lumea, nu am nici prea multă minte, dar eu nu mă uit în primul rând după ce spune lumea şi-ţi pot spune că prost nu sunt. Ce spui, dacă aş fi spus cuiva treaba asta, ce-ar fi gândit respectivul? Că are de-a face cu un prost sau cu un nebun? Îţi dai seama că aşa ceva nu crezi decât dacă vezi cu ochii tăi. Şi, ştii bine, după treaba aia de la Jilava, a mai venit cineva să te roage să-i ridici pe cineva din morţi? Bănuiesc că nu.

Alistar admise că omul avea dreptate. Nu-l deranjase nimeni.

— Deci numai noi doi ştim de treaba asta…, murmură ca pentru sine.

Mai aflase şi bunica lui, sărmana, vrăjitoarea şatrei, despre care nu se ştia cu siguranţă dacă murise sau nu. Legenda spunea că dispăruse într-o noapte cu lună plină; exact în noaptea în care nepotul ei, pe atunci un mucos de nici cinci ani, reuşise să readucă la viaţă unul dintre câinii ţiganilor.

Mictecacihuatl by radiuszero

— Numai noi doi, Alistar şi, dacă mă ajuţi, aşa o să şi rămână…

— Şi de ce vrei să te ajut? De ce-aş face eu una ca asta pentru tine?

Era dreptul lui să afle ce şi cum. Nu poţi da buzna peste om şi să-i ceri să readucă viaţa într-un cadavru fără să-i serveşti câteva amănunte. E un aspect care ţine mai degrabă de bun simţ decât de afacerea în sine.

Străinul înclină din cap respectuos, semn că era şi el de acord. Împinse puşca puţin într-o parte. Nu mult, doar cât să mai destindă puţin atmosfera, dar Alistar era încă departe de a considera că a sosit momentul potrivit pentru cuţitul cu arc. Şansele erau de partea intrusului. Prea multe şanse de partea lui…

— Ştii, nene Alistar, după ce am ieşit atunci din puşcărie, începuse să mă înjunghie undeva, prin suflet, gândul să nu mai revin pe acolo. N-aş putea spune de ce, dar cred că din cauză a ceea ce am văzut la duşuri. Ştii, am văzut de multe ori moartea la pârnaie, dar niciodată aşa de galbenă la faţă ca în acea zi. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă după gratii; purtam pantaloni scurţi când am intrat în şcoala de corecţie — tot o puşcărie şi asta — şi am ajuns să mă obişnuiesc să trăiesc mai degrabă închis decât afară. Ştii cum se spune, cine a băut odată apă la pârnaie, revine de fiecare dată cînd e însetat.

— De-aş avea câte un leu pentru fiecare tură când am auzit-o…, mormăi Alistar visător. Ei bine, cred că aş face rost de bani cât să-mi cumpăr o pârnaie numai a mea.

Remarca îşi atinse ţinta. Necunoscutul chicoti şi se destinse puţin, dar nu suficient. Măi frate, las-o încă un pic mai moale şi-o să te fac eu să regreţi că nu m-ai împuşcat când ai avut ocazia. Şi-ţi garantez că n-o s-o mai ai vreodată!

— Am auzit şi eu treaba asta cu apa din pârnaie, care creează dependenţă, da’ nu e vorba numai de asta. Treaba cu apa e o porcărie, doar ştii că apa de-acolo pute a căcat şi are gust mai degrabă de pişat decât de apă. Însă mie mi-a cam convenit, să ştii. De ce să-mi fut capul cu locul de muncă? Ce dracu’ am eu din treaba asta cu muncitul, să nu mă întrebi. Aşa gândeam când eram tânăr. Sau am fost silit să gândesc, că de îndată ce afla cineva că am stat la bulău îşi aducea aminte subit că nu mai are niciun fel de locuri de muncă disponibile. Cine să angajeze un fost puşcăriaş, şi încă unul recidivist ca mine? Nu strica nimeni orzul pe gâşte. Aşa că o duceam bine, aşa mi se părea. Spărgeam câte o casă-două, mai câte o maşină, mai câte-un magazin şi-o duceam bine, nimic de zis. Dar iarna, ei bine, iarna trebuia să stau la adăpost şi unde mă-sa e mai bine decât la mititica? Făceam câte o boacănă, evident, nu una prea mare, şi pe urmă mă prezentam la postul de poliţie şi mă autodenunţam. Chipurile, că m-au apucat regretele. Ce altceva să fac? Deja mă ştiau judecătorii şi, cum mă vedeau, cum mă pricopseau cu patru-cinci luni la răcoare. Cât să treacă iarna…

— Belfer pe banii statului, comentă Alistar, surâzând. Până la urmă, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Mai ţii minte când a apărut treaba cu recidiviştii? Ăla de recidiva la furat, se pricopsea cu minim trei ani din prima. Treaba asta a stricat multe afaceri de-astea, cu pension de iarnă.

— Aşa e, admise stăinul, fără să se tulbure. Dar când s-a întâmplat asta cu recidiva, eu eram deja alt om. Ţi-am spus că am ieşit din pârnaie şi parcă nu-mi mai venea să mă întorc înapoi. Să-mi bag cricul dacă mint… Şi ultima condamnare mă întorsese pe dos. Ţi-am spus că era vară bine. Şi eu stăteam la bulău de prin august. M-a prins garda, ce să spun, în anul acela nu a mai fost nevoie să mă prezint la poliţie să-i ajut pe fraierii de acolo să mai rezolve un dosar, dar şi condamnarea a fost pe măsură. În loc de maxim cinci luni, cât eram obişnuit, am pişcat zece.

— Norocul tău, observă Alistar. Nu ştiu de ce, dar am, aşa, sentimentul că ar fi putut să te înfunde mult mai bine.

— Ai dreptate. Dar aia a fost ultima tâmpenie pe care-am făcut-o. Chiar că nu mai doream să ajung iar la bulău. Şi norocul mi-a surâs. Ştii, la vreo două zile după ce mi-au dat drumul, tocmai îmi terminasem banii de soldă — dac-ai fost la puşcărie ştii despre ce vorbesc — şi mă gândeam ce dracu’ să mai fac pentru a nu mai ajunge sub cheie. Şi nu prea vedeam cum. Meserie, ce naiba e aia? Nu ştiam nici una şi nici nu erau mulţi dornici să mă înveţe. Nu-mi rămânea decât să fur de prin case, aşa cum am făcut de mic copil. Şi mă gândeam că dacă fac treaba asta fără să atrag atenţia asupra mea şi chibzuiesc… Ei bine, credeam că pot ieşi din iarnă şi fără să stau la păstrare. Şi atunci am văzut maşina. O drăcovenie de Dacie Papuc, din aia camionetă, cu motor mare, de-au trebuit să-i decupeze caroseria să-l poată monta ca lumea, primele Dacii modernizate. Era una roşie, parcă o văd şi acum, plină cu lubeniţe. Şi-am mai văzut şi borseta aruncată lângă pedala de ambreiaj. O borsetă care se pune la brâu, din aia de care preferau acum vreo zece ani bişniţarii. Pe oricine întrebai ce se poate găsi într-o astfel de borsetă îţi răspundea repede „Bani”. Până şi copiii ştiau că trebuie să fie doldora cu hârtii foşnitoare.

diw-view01Şi cum mă uitam eu în jur să nu mă vadă careva, că era destul de aglomerat, am auzit în spatele meu că cineva mă întreabă dacă vreau să-l ajut. M-am întors şi ce să vezi? Era un bărbat ca la vreo cincizeci de ani, cu părul mai mult alb decât negru, dar vânjos şi ars la faţă nevoie mare, cred că stătea pe câmp de dimineaţa până seara. Şi nu ştiu de ce mi-a venit aşa, dar i-am spus că-l ajut, desigur. Iar el mi-a spus că nu pe degeaba. Şi, în loc să-i fur banii, i-am cărat bostanii până la un individ care avea un chioşc cât o budă şi o gură ca de muiere. Toca din ea întruna, de parcă era plătit să meliţeze. Şi, după ce-am terminat, moşul, că pe atunci oricine avea peste patruzeci de ani mie mi se părea moş, m-a lăudat, mi-a plătit cât nu făcea efortul şi m-a întrebat dacă nu aş mai vrea să lucrez pentru el. Ştii, m-a apucat râsul, de obicei lumea se grăbea să scape de mine, decât să-mi ofere de lucru; era pentru prima dată când cineva încerca să-mi dea de lucru. Şi i-am spus că nu am nicio săptămână de când am ieşit de la pârnaie şi că nici în visele mele cele mai faine nu am crezut că cineva doreşte să aibă de-a face cu mine. Dar moşul, în loc să râdă de mine sau să-şi caute altceva de făcut, mi-a spus că asta nu e o problemă. Dacă vreau să muncesc şi să câştig un ban cinstit, asta era marea întrebare. Treaba cu pârnaia nu avea nicio valoare în ochii lui. Şi când i-am spus că vreau să muncesc, atunci m-a luat cu maşina lui. Şi pe drum a deschis borseta, de parcă eu nu eram de faţă şi am văzut că avea acolo milioane. Şi a mai îndesat ceva bancnote acolo şi pe urmă iar a aruncat-o jos, de parcă l-ar fi durut în cur de bani.

Ce s-o mai lungesc? Am ajuns la ferma lui. Avea de toate. Şi vaci, şi oi, şi porci, şi tractor şi chiar combină, un „Class” care, după cum arăta, a fost montată laolaltă cu tancurile lui Hitler. Şi am cunoscut-o şi pe nevasta lui, o femeie de toată isprava, Mihaela îi spunea. Mi-au dat de lucru pe la seră, a trebuit să stropesc roşiile cu zeamă de piatră vânătă. Şi seara am mâncat laolată cu ei roşii de ţară cu brânză şi pâine coaptă pe vatră, nu în cuptor de brutărie. A fost cea mai bună masă din viaţa mea şi mă tot întrebam cum de pot avea roşiile un gust aşa de bun, că până atunci tot ce-am mâncat şi-i spunea roşie avea gust de căcat.

Pe-urmă m-au întrebat dacă mai vreau să lucrez, fi’n’că a doua zi aveau de lucru la scos gunoiul dintr-un grajd, iar eu mi-am spus: „ce mare chestie?” După ce-am rânit tone de căcat la puşcărie, nu putea să-mi vină mai greu cu rahatul de vacă. Şi iar le-am adus aminte de faza cu puşcăria şi le-am arătat şi biletul de liberare, iar moşul m-a întrebat dacă nu cumva am probleme cu memoria, că el ştie cu cine are de-a face şi că nu e nicio problemă, să plec doar dacă vreau eu să plec, că el nu mă dă afară de la fermă dacă îmi dau silinţa să muncesc.

Şi-uite așa am rămas la fermă. Am învăţat să copilesc roşii. Ştii ce înseamnă să copileşti roşii, Alistar?

Alistar ridică din umeri. Care era treaba asta cu copilitul? Nu ştia, dar nici nu-l interesa. Nu credea că, până va închide ochii, va fi silit să facă aşa ceva unei roşii. Necunoscutul făcu o pauză cât să-şi aprindă o nouă ţigară, apoi continuă, ca şi cum nu s-ar fi oprit.

— Am învăţat să curăţ copacii, să mulg vacile şi caprele, să pun sârmă în rât la porci şi să tund oile. Am învăţat să conduc tractorul şi să treier grâu cu combina. Am învăţat cum să iau sânge de la vacile care-au mâncat trifoi şi să le ajut să fete şi mereu m-am întrebat cum de naiba am putut fi aşa de cretin ca să-mi irosesc cea mai mare parte a vieţii de până atunci prin puşcării. Şi am descoperit că-mi place munca şi ce sentiment îţi dau banii pentru care ai muncit cinstit…

— Cu alte cuvinte, ţi-ai găsit un rost în lume, oftă Alistar.

— Da, mi-am găsit un rost în lume. Şeful meu era tare mândru de mine, cred că pe undeva nu numai pentru că-i plăcea cum muncesc eu, ci şi pentru că ajutase un puşcăriaş să găsească drumul drept în viaţă. Nu mi-a spus-o niciodată, nici el, nici nevasta lui, şi jur pe sufletul meu că nu au făcut sau spus vreodată ceva care să-mi aducă aminte de viaţa mea de dinainte. Nici măcar nu m-a întrebat vreunul dintre ei pentru ce anume am fost condamnat. Şi asta i-a ridicat considerabil în ochii mei.

— Bănuiesc că suficient cât să nu-i furi…

Bărbatul icni dureros. Instinctiv, Alistar se uită în direcţia cuţitului, acum era, poate, cel mai potrivit moment, dar în clipa următoare ţevile gemene i se lipiră de frunte.

— Nici să nu încerci, şopti necunoscutul veninos. Dacă nu mă crezi, nu ai decât să încerci. Dar să nu-mi spui că nu ţi-am spus…

Alistar se lăsă pe spate, îmbufnat. Individul nu era chiar aşa de uşor de destabilizat pe cât se aşteptase. Sau, mai degrabă, pe cât sperase.

— Şi am rămas la fermă. Şi-mi era bine acolo. De ce să nu-mi fie? Mâncare bună şi sănătoasă. Aer curat, chiar dacă mai degrabă mirosind a balegă de vacă decât a viorele. Un acoperiş  deasupra capului şi salariu plătit lunar. Mă înţelegeam bine cu patronii mei. Nu mă deranjau, nu le făceam niciun fel de probleme. Şi uite aşa au trecut zece ani…

— Dar acum ai probleme, nu? răsuci Alistar cuţitul în rană, Dacă nu reuşise să-l facă să-şi piardă concentrarea, măcar să-l facă să se simtă prost. Poate că asta o să meargă.

— Da, admise străinul. Probleme mari. Cine-ar fi crezut? Acum două zile am ieşit în oraş, să duc marfă la un client de-al nostru. Şi, la colţ, pe cine-am văzut?

Alistar reflectă puţin înainte de a răspunde. Îşi aducea aminte de senzaţia neplăcută de acum două zile. Un semn, doar un semn prevestitor pe care nu-l luase în seamă la momentul potrivit.

— Bănuiesc că pe mine, nu?

Străinul chicoti, deşi nu părea foarte amuzat.

— Exact, pe tine, Alistar. Stăteai de vorbă cu doi derbedei pe marginea unei terase şi nu m-ai văzut, dar eu te-am recunoscut din prima. Cum să nu te recunosc, doar te-am văzut readucând la viaţă un mort? M-am dat pe după un stâlp şi te-am urmărit şi m-am întrebat aşa, într-o doară, de ce-a trebuit să te întâlnesc după zece ani? Nu te-am căutat nicio clipă, nu m-am interesat de soarta dumitale, deşi m-am gândit la ce s-a întâmplat în fiecare zi şi, când colo, după zece ani, dau peste matale la colţ de stradă! Te-am urmărit vreo două minute, pe urmă am plecat în treaba mea şi mă tot întrebam de ce mi te-a scos soarta în cale. Şi n-a trebuit să mă întreb prea mult…

— Unul dintre stăpânii tăi a dat în primire, nu-i aşa? suspină Alistar.

Bărbatul înclină din cap obosit.

— Aici ai nimerit-o, nene. După ce-am dus marfa şi m-am întors acasă, l-am găsit pe patron înnebunit de durere. Mihaela, soţia lui a căzut pe de scara de la hambar şi a murit. A căzut în cap, pricepi? Era moartă când am ajuns acasă, nu se mai putea face nimic pentru ea.

— Trist, oftă Alistar. Se mai întâmplă şi de-astea pe la fermă, mai ales dacă ai o vârstă şi vrei să le faci pe toate de unul singur.

Necunoscutul îi ignoră spusele. Părea adâncit în ale sale şi totuşi, era atât de atent la ceea ce se petrecea în jurul lui.

— Şi l-am găsit pe bietul om nebun de durere. Nici măcar n-a sunat la salvare, înţelegi? Nu i-a trecut prin cap. A luat-o razna. Nu ştiu ce să spun, dacă suna la salvare poate o mai salvau ăia, am auzit că medicii din ziua de azi fac minuni, au tot felul de aparatură şi patronul meu le-ar fi plătit cât nu face, numai să-i salveze soţia. Numai pe ea o avea, înţelegi? Nu au copii şi, cât timp am lucrat la ferma lor nu am auzit de nicio rudă. Nu le-a călcat nimeni pragul şi, dacă s-au dus să viziteze pe cineva, mie unul nu mi-au spus nimic. Ţine la Mihaela ca la ochii din cap şi, dacă există pe lumea asta vreun om care să merite să faci treaba asta pentru el, atunci patronul meu este acela. N-a nedreptăţit pe nimeni, şi-a făcut mereu treaba cinstit, ce i-a prisosit a dat de pomană la săraci şi a cules un puşcăriaş de pripas ca mine de pe drumuri şi l-a făcut om. Aşa că te rog… Nu, nu te rog, te implor, nene Alistar, redă-i patronului soţia. Ştiu că poţi şi îţi jur că-ţi voi da ce vrei tu, indiferent ce anume îmi ceri. Vrei viaţa mea? Ţi-o dau, numai întoarce-o pe femeia patronului meu de pe a’ lume!!!

Disappearing_Act___Stars Remix_Wall_by_Genericdreams

Alistar expiră şuierător. Drace, treaba se complicase mai mult decât bănuise iniţial. Idiotul ăsta, care venise la el cu asemenea cereri, habar nu avea ce-i cere. Va afla, fără îndoială, dar atunci va fi prea târziu. Dar partea proastă era că de moartă ştiau mai mulţi, în pizda mă-sii… Şi treaba asta o să se răsufle.

— Şi dacă spun nu?

Ciudatul tresări nervos, dar reuşi să se stăpânească.

— Ce crezi, nene Alistar? Dacă îmi închipuiam că o să mă refuzi, mai veneam la dumneata?

— Habar n-am!

— Ei bine, să ştii că tot veneam. De fapt, mi-am închipuit că aşa o să faci, de-asta am adus puşca aici cu mine. Să te conving, în caz că vrei să faci pe nebunul. De aici, din rulota asta a dumitale, n-o să ieşi decât pentru a o readuce la viaţă pe Mihaela sau pentru a face o excursie la morgă. Altă cale nu există.

— Ai idee ce-ar putea să-ţi facă ţiganii mei? mârâi  Alisstar. Numai să le spun că ai îndrăznit să mă ameninţi cu puşca şi-o să-ţi arate nişte feluri de a muri pe care nici măcar în vis nu ţi le-ai imaginat. Şi ştii ce-o să fac? O să te readuc la viaţă de vreo zece ori şi tot de zece ori o să-i las să te omoare. Şi asta o să-ţi bage minţile în cap, dar bănuiesc că va fi cam prea târziu în ceea ce te priveşte. Ce spui?

Bărbatul ţâţâi scurt.

— Nene Alistar, chiar nu înţelegi. Las eu impresia cuiva căruia chiar îi pasă de viaţă? Dacă e aşa, află că aparenţele înşeală. Nu-mi pasă deloc de viaţa mea. Sunt praful de pe cumpăna fântânii. Eu m-am născut mort, n-am fost decât un hoit menit să putrezească în pârnaie. Pe nimeni n-a durut în cur de mine niciodată, nu mi-am cunoscut părinţii şi să fiu al naibii dacă mă interesează să-i cunosc. Dar s-au găsit doi oameni de ispravă care nu mi-au vorbit despre şansă, ci mi-au acordat-o, nu mi-au tolocănit despre îndreptarea sufletului, ci chiar m-au ajutat să mă îndrept. Ei mi-au dat o viaţă şi, dacă este s-o pierd pentru ei, păi o jertfesc cu zâmbetul pe buze. Aşa că, nene Alistar, bagă-ţi în cur ameninţările cu ţiganii tăi şi cu mai ştiu eu ce. Mi se fâlfâie, zău că mi se fâlfâie. Şi, te decizi acum, ori mergi cu mine, ori…

Îşi înălţă din nou ţeava puştii cu un gest sugestiv.

Alistar oftă, înfrânt.

— N-ai nici cea mai vagă idee despre ce-mi ceri, murmură, ridicându-se încet de pe pat.

— Asta spui dumneata, oftă necunoscutul, retrăgându-se încet. Ştiu mai bine decât oricine ce vreau şi, spre deosebire de mulţi alţii, ştiu de la cine să cer ce am nevoie.

Alistar îşi roti privirea în jur însă necunoscutul îi întinse haina.

— Asta cauţi?

Fără un cuvânt, înşfăcă haina şi o îmbrăcă. Bine că nu apucase să se dezbrace, nu prea suporta să fie văzut în izmene de cineva pe care nu-l cunoştea.

Încurcată treabă… Şi murdară. Avea de-a face cu un nebun, şi încă unul periculos. Nu-şi amintise nimic despre individ, dar asta nu conta acum. La ce i-ar fi ajutat să-şi aducă aminte că-l văzuse prin puşcărie? La nimic.

Individul păstra distanţa. Îi făcu semn cu ţevile puştii să iasă din rulotă şi Alistar se supuse.

În clipa când atinse pământul, o ameţeală cumplită îi învălui capul.

— Cerule, murmură, gata să se prăbuşească.

Necunoscutul îl apucă de braţ şi-l împiedică să cadă.

— Nu încerca vreo şmecherie, îi suflă în ureche. Chiar dacă te dai mare cuţitar sau mai ştiu eu ce, ai peste şaizeci de primăveri şi sunt mai zdravăn ca tine. Doar am lucrat la fermă, sper că n-ai uitat. Te bat cu o mână, dacă e cazul, dar am în plus și puşca.

— Chiar mi-e rău, mormăi Alistar.

— Să nu-ţi fie. Trebuie s-o învii pe Mihaela şi o să faci asta chiar de va fi ultimul lucru pe care-l vei face. Şi, pe urmă, dacă ai chef, poţi să mă şi omori, dar nu mai înainte.

— O s-o fac, icni ţiganul. Dar lasă-mi două clipe să-mi revin.

Senzaţia de neregulă nu-l părăsise, deşi acum se dumirise în mare parte despre ce anume era vorba. Şi mai voia măcar o ţigară.

Se îndreptă către pâlcul de copaci sub care îşi parcase maşina, un antic Mercedes Cobra dar care funcţiona ireproşabil. Uneori, când rabla dădea semne de oboseală, era de ajuns să-şi pună palmele pe motor şi drăcovenia îşi revenea. Treaba aia mergea şi la maşini, nu numai la fiinţe…

— Ce faci? mârâi ameninţător tânărul, gata să-l apuce din nou.

— Mergem cu maşina…

— Am venit cu maşina mea, îi atrase atenţia. Cu ea mergem.

— Şi cu ce crezi că o să vin înapoi? Mă aduci tu?

— De ce nu? Dacă treaba iese bine, ţi-am spus că fac orice îmi ceri. Iar dacă nu… ei bine, atunci n-o să mai ai nevoie de mijloc de transport pentru a reveni aici sau să te plimbi pe aiurea. Ai înţeles?

fa51823ab14c5e9a81b8658504c894afAlistar înţelegea. Ce nu înţelegea erau anumite aspecte pe care nu le putea desluşi în mintea omului care-i răscolea viaţa. Era greu de citit şi, mai ales, atât de imprevizibil. Un descreierat care avusese, totuşi, parte de prea mult noroc în viaţă. Ghinionul altora.

Se supuse. Porni prin noapte, cu puşca lipită de şale. Vru să-i atragă atenţia derbedeului că treaba asta era a dracului de penibilă,  însă sfârşeala care-i învăluia mintea şi sufletul erau departe de a-l slăbi.

Abia îşi dădu seama când ajunseră la maşină. Nici măcar nu-l interesă marca. Oricum, după ce-o să scape de netrebnic, o să rezolve treaba şi faptul că-i ştia sau nu maşina nu conta prea mult.

Urcă pe scaunul mortului mai degrabă ajutat de străin. Acesta se așeză la volan şi porni motorul, dar se feri să aprindă farurile. Surprinzător, odată instalat pe scaun simţi că îşi revine.

— Crezi în destin, nene Alistar? spuse necunoscutul băgând în viteză.

— Nu, răspunse repede ţiganul iritat. Nici în karmă, nici în predestinare şi nici în alte prostii de-astea. Destinul este, să-mi bag piciorul, aşa cum şi-l face omul…

Doar că, din loc în loc, sunt nişte momente obligatorii, cum s-ar spune, îşi zise. Nişte porţi prin care trebuie să treci, vrei, nu vrei. Ca şi nodurile de cale ferată, nu contează din ce parte vii, tot trebuie să treci prin ele. Dar putea discuta aşa ceva cu individul ăsta sonat?

— Ei bine, eu cred în destin, şuieră individul, suflându-i în faţă un nor de fum albastru. N-am vrezut o vreme în aşa ceva, dar ce mi s-a întâmplat în viaţă m-a convins că treaba asta cu destinul şi cu ce este scris în viaţa omului, e pe bune. Destinul, pricepi? Era scris să ajung la pârnaie. Am petrecut atâţia ani la bulău doar ca să te întâlnesc şi să văd treaba aia la baie. Apoi să-i întâlnesc pe oamenii ăştia de treabă şi iar să te întâlnesc pe tine, taman când aveam nevoie de tine. Vezi, toate se leagă, da’ toate! Şi-ar mai fi câteva lucruri  care se leagă, dar nu mai avem timp. Vreau să ajungi şi să-ţi faci treaba şi să-mi spui cât costă. Ai înţeles? Să-mi spui cât anume face şi, dacă trebuie să jefuiesc Banca Naţională pentru a-mi plăti datoria la tine, jur c-o voi face. Şi, dacă nu voi reuşi să jefuiesc tezaurul, o să-mi vând sufletul pentru banii ăia şi tot o să ţi-i primeşti.

— N-am spus nimic de bani, îi atrase atenţia Alistar. Şi nici n-o să spun.

— De ce? O să-ţi pierzi darul ăsta dacă primeşti bani?

Alistar oftă. Să-i povestească nebunului ce şi cum, însemna mai degrabă pierdere de timp. Şi poate că nu merita să afle chiar totul.

Maşina gonea prin noapte, înghiţind kilometru după kilometru. Necunoscutul conducea concentrat, cu ochii la drum şi tăcerea care se lăsase era chiar mai apăsătoare decât sporovăiala agasantă a individului.

— De când…, începu Alistar. Tuşi şi îşi drese vocea. Când s-a întâmplat?

Necunoscutul se încruntă puţin apoi pricepu  despre ce anume era vorba.

— Acum două zile, nu ţi-am spus? Am încercat să dau de tine, dar nu erai de găsit. Dar am reuşit, nu?

— Pot spune că nu?

— Ambiţie de fost puşcăriaş. Dacă rahatul vrea să trăiască, apoi trăieşte.

Coti pe un drum de ţară. În depărtare se vedea silueta mătăhăloasă şi neagră a fermei. Străinul opri lângă uşa mare de stejar.

— Am ajuns!

— Şi cu patronul tău cum rămâne? spuse Alistar oprindu-se la jumătatea coborârii.

— Poftim?!

— Cu moşul, cum rămâne? Tu ştii care e treaba, stăpâna ta n-o să ştie, când o să revină o să fie prea ameţită; până îşi va da seama ce se petrece, eu voi fi departe. Dar patronul? El o să vadă şi o să clămpăiască mai departe şi ştii că eu nu am nevoie de reclamă pentru treaba asta…

Individul ridică din umeri, bine dispus.

— De asta îţi faci grijă? Stai liniştit, am aranjat treburile. De îndată ce am aflat de unde pot să te iau, l-am convins să bea un pahar de vin. L-a băut ca pe laptele de mamă, da’ ce nu ştie e că i l-am dres cu iscaiva somnifere. Acum doarme buştean în camera lui şi aşa o să doarmă până mâine pe la amiază.

— Şi cînd o să se trezească şi-o să-şi vadă nevasta vie? Ce ai de gând să-i spui?

— Ce trebuie. O să afle doar ceea ce trebuie să afle. Nimic în plus.

— Nu mai ştie nimeni de moartă?

— Nimeni, ţi-o jur. De la cine s-o ştie? Patronul, de când a murit Mihaela, nu s-a dezlipit o clipă de ea şi eu aveam deja ceva în cap, aşa că nu am spus la nimeni nimic.

— Şi dacă nu mă găseai? Dacă şatra pleca?

Bărbatul ridică din umeri.

— Dacă se întâmpla, asta era. Dar nu mi se putea întâmpla asta. E destinul, Alistar, pricepi? Era scris să fii aici când a lovit moartea şi destinul nu face glume, nu puteai pleca aşa, fără să-ţi faci treaba. Intră în casă!

draconion_judgement_by_SimonBreeze

Purta acum puşca asemenea unui ciomag. Dacă ar fi avut măcar cu zece ani mai puţin, poate că ar fi încercat să-l lase fără ea şi să-i tragă vreo două în gură. Dar era bătrân de-acum şi se simţea atât de nevolnic…

Intrară în casă. Necunoscutul aprinse becul. Se aflau într-un hol mare, surprinzător de decorat, având în vedere că era vorba de o casă de ţărani.

— Stinge lumina, scrâşni Alistar, apucându-l de mâna stângă.

Argatul tresări violent şi se strâmbă de durere. Va să zică avea o mână paradită. Dacă ar fi ştiut asta mai devreme…

— Vrei să strici totul? Adu-mi un felinar de vânt, trebuie să aveţi aşa ceva pe la fermă.

Străinul admise că aveau. Cum să nu aibă. Întinse mâna lui lungă şi apucă unul dintr-un cuier.

— Pe-aici te împiedici de aşa ceva, spuse, aprinzându-l cu bricheta.

Alistar clătină din cap şi apucă felinarul. Bărbatul îl conduse într-o cămăruţă în care se afla un pat dublu. În pat, asemenea Frumoasei din Pădurea Adormită, zăcea o femeie, doar că, spre deosebire de eroina poveştii, aceasta era moartă. Duhoarea morţii îl lovi pe Alistar peste nas încă de la intrare.

— Ea e, murmură pentru sine.

Era suprinzător de tânără; judecând după spusele argatului, bărbatul ei avea vreo şaizeci de ani, iar Alistar se aştepta să găsească o femeie de măcar cincizeci. Nu părea să aibă însă mai mult de treizeci şi cinci, treizeci şi opt şi, la fel de suprinzător, nu avea nimic din aspectul mătăhălos şi zdravăn al femeii de la ţară, obişnuită să ridice sacii cu grâu şi să taie lemne cot la cot cu bărbaţii, ci avea mai degrabă aerul unei femei cochete de oraş. Uneori, nici munca de la ţară nu schimbă fizicul unui om, se pomeni Alistar reflectând.

Din nefericire, nu-şi putea da seama dacă fusese frumoasă sau nu, chipul îi era desfigurat de o vânătaie cât toată faţa. Căzuse în cap de pe scară; era şi normal să arate aşa.

Alistar puse felinarul pe noptiera de la capătul patului şi privi cu înţeles către nemernicul care-l adusese aici.

— Sunt lucruri pe care nu vrei să le vezi sau să le auzi mai mult de o dată în viaţă, îi spuse.

— Vrei să ies?!

— Cam aşa ceva, e greu de priceput?

Necunoscutul se încruntă. Nu-i venea deloc la socoteală.

— Ai impresia că aş putea pleca? Camea asta are o singură uşă şi văd că moşul tău a fost prevederea în persoană. A pus gratii la ferestre. Poate că nu avea încredere în chiar toţi hoţii, ce spui?

— Sunt după uşă, murmură argatul. Şi ia seama… De aici ies doi oameni vii sau rămân doi oameni morţi!

Da, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l găsească în altă parte…

Rămas singur cu moarta, Alistar îşi suflecă mâinile şi închise ochii. Simţi cum este pătruns de puterea aceea stranie şi inexplicabilă care-l năpădea de fiecare dată când avea de-a face cu morţii. Tot ce avea de făcut pentru a-i da drumul era să-şi pună mâinile pe cadavru…

Atinse trupul Mihaelei. Cuvintele îi zburară de pe buze înainte să-şi dea seama ce înseamnă. De fapt, niciodată nu ştiuse ce anume însemnau exact, abia dacă-şi dădea seama cum le pronunţa şi, dacă l-ar fi întrebat cineva, i-ar fost imposibil să le repete. Dar cuvintele eliberau puterea din spiritul şi trupul lui.

Simţi tresărind carnea flască de sub palmele sale. Pe noptieră, flacăra felinarului pâlpâia nebuneşte, gata să se stingă. Încă o serie de cuvinte şi forţa ciudată îi părăsi trupul. Femeia icni, apoi începu să tuşească.

— Ai făcut-o!

Era argatul. Nebunul. Prăbuşit în genunchi în faţa patului şi chipul luminat de o fericire fără margini. Puşca o aruncase, nefolositoare, într-un colţ al camerei.

— Ai făcut-o, urlă din nou. Să-mi bag pula, ai făcut-o iar…

Alistar îşi înclină capul, istovit. Suprinzător, se simţea mai bine ca niciodată. Stors de vlagă, dar liniştit. Şi mintea sa începu să se deschidă.

Nebunul îi cuprinse genunchii într-o îmbrăţişare exaltată. Şi începu să plângă. Alistar, iritat, îl împinse într-o parte. Nu avea vreme. În spatele lui, femeia începuse să se foiască în pat şi cel mai bine pentru el era să nu se mai afle în zonă când ceea ce înlocuise viaţa în trupul ei avea să preia pe deplin controlul învelişului de carne.

— Iartă-mă pentru că ţi-am făcut atâtea rele, murmură plângând argatul. Şi spune-mi cum îmi pot plăti datoria?

— Poţi să taci? rosti aspru ţiganul.

— Voi fi mut ca un mormânt. Nici diavolul, cu toate chinurile lui, n-o să scoată ceva de la mine, domnule Alistar.

În sfârşit, „domnule”. Ei, asta chiar că-i convenea.

— Acum vreau să plec acasă.

— Vă duc eu cu maşina, fac orice-mi porunciţi!

Alistar negă, scuturând din cap.

— Nu se poate. E adevărat, e mult de mers până la şatră. Dar, pe de altă parte, nici nu e bine s-o laşi singură pe femeie. E… Să spunem că e imprevizibilă. În câteva minute o să-şi revină aproape complet, dar abia mâine dimineaţă va fi ca nouă.

— Luaţi maşina. V-o dăruiesc! hohoti exaltat argatul.

— Şi ce va spune moşul tău?

— Ce să spună? E maşina mea, cumpărată pe banii mei. O să trec mâine să facem actele. E a dumneavoastră.

— Mulţam fain, oftă Alistar, nereuşind să scape de sentimentul că necazurile erau abia la început.

Necunoscutul îi înmână cheile şi-l însoţi la maşină. Îl ajută să urce şi-i sărută mâinile. Alistar îşi retrase palmele, scârbit.

— Să vă arăt cum se conduce?

— Nu fi tâmpit…

***

Femeia privea buimacă în jurul ei.

— Ce… Ce s-a întâmplat, dragostea mea?

Totul era straniu. Camera, felinarul de pe noptieră, cearşafurile care emanau un miros de putred…

Bărbatul surâse complice.

— Nimic, Mihaela, dragostea mea. Nu s-a întâmplat nimic.

Corpul încordat se relaxă.

— Vino, şopti cu glas dulceag. Vino…

Bărbatului i se umeziră ochii. Cât de aproapte fusese s-o piardă cu totul. Atât de aproape…

Îşi întinse braţele şi o strânse în braţe. Destinul, să mai spună cineva că nu există destin.

— Totul este sub control, îi şopti. Totul este sub control. Am aranjat lucrurile cum trebuie, vei vedea…

Chicoti când îşi aduse aminte cum îl dusese de nas pe ţigan. Idiotul, o să plătească oalele sparte…

Uşa scârţâi în spatele său şi sângele bărbatului îngheţă în vene. Alistar?! De ce s-o fi întors?

Apoi recunoscu silueta gheboasă şi începu să urle de spaimă. În braţele lui, femeia începu să urle şi ea.

***

fuze_box_by_c1vlad

Liniştit, Alistar îşi aprinse ultima ţigară din pachet. Mâine o să le lase complet sau o să se reapuce de fumat gospodăreşte, până o să crape de la tutun. O să vadă mâine pe ce cale o s-o apuce. Sau poate că azi, dar mai încolo, că era deja azi acel mâine la care se gândea.

Inspiră adânc şi se propti mai bine de maşină. Ce noapte nebună! Ce ţicniţi!… Dar deocamdată el era în viaţă, otrăvindu-şi plămânii cu tutun de proastă calitate şi, până una-alta, treaba asta conta.

Începuse să-i miroasă a lucru necurat încă de la început. Toată treaba era un lucru necurat, dar asta conta abia mai târziu. Se înţepase când observase că individul îi tot trăgea cu moşul în sus, moşul în jos, dar pe femeie n-o scotea din Mihaela. Mă rog, nu era ceva semnificativ, dar cei care ştiu să asculte, trag mai multe concluzii decât se poate bănui.

Rahatul ăla, cum l-o fi chemând, acum chiar că nu mai conta, nu devenise nici pe departe băiatul de treabă care se prezentase. Un puşcăriaş e un puşcăriaş, nu-i vorbă, dar nu toţi puşcăriaşii sunt ticăloşi, orice s-ar spune. Însă ticălosul rămâne ticălos, chiar dacă-l îmbraci cu aur. Şi tocmai avusese de-a face cu unul. Netrebnicul se spurcase la nevasta fermierului, asta ca recompensă că nu-l lăsase să crape de foame pe stradă sau să fure şi să ajungă la puşcărie.

Citise câte ceva în mintea nenorocitului, după ce strecurase răul în corpul răposatei, căci despre viaţă nu putea fi vorba. Nu stătea în puterea lui, un ţigan ticăloşit, să dispună de viaţă şi de moarte; ceea ce intra în corpul oamenilor sub puterea lui nu era viaţă, era lucrarea celui rău.

— Să mai fi stat vreo două-trei zile la Jilava, fraiere, şi n-ai mai fi avut tupeul să mă cauţi, căcat cu ochi ce mi-ai fost, murmură Alistar, împingându-se mai zdravăn în tetiera maşinii.

Privi către fereastra însufleţită de lumina sărăcăcioasă a felinarului. Să se termine totul şi apoi o să plece. Ştia cum o să se termine, dar dorea să fie sigur.

Da, îl readusese la viaţă, cică, pe nemernicul de la Jilava. Dar o făcuse dintr-un interes anume. Individul făcea parte din gaşca lui. Se făceau bani buni din traficul de ţigări, alcool şi alte căcaturi interzise şi activitatea asta stârnise invidia altor şmecheri. Pentru început, îi eliminaseră un om. Doar că el îl reanimase la loc cu ceva ce nimeni încă nu ştia ce este. Destul că era capabil să ucidă fără să mai fie ucis. După două săptămâni, rivalii dispăruseră. Ucişi de monstruozitatea creată de forţele lui.

Ceea ce se întâmplase la Jilava făcea încă multe nopţi albe foştilor comandanţi de acolo. Zombiul ăla dement, ucigaş fără moarte, ucisese tot ce-i căzuse în mână. Spintecat de disperaţi, cu maţele curgându-i ca o cascadă însângerată din pântecele căscat, şi tot era capabil să sugrume ce-i ieşea în faţă. Până la urmă l-au ars într-un cuptor de la centrala termică, îngroziţi mai degrabă de explicaţiile pe care trebuiau să le dea pentru crime decât de explicaţiile găsite pentru acel fenomen straniu şi mortal.

— Ai mai fi venit după mine dacă ştiai asta?

Îi auzi urletul care nu mai avea nimic omenesc în el, dar, în loc să se înfioare, se feri să vadă chiar totul.

Alistar surâse relaxat. Se simţea, pentru prima dată, ca un om al legii, Judecătorul capabil să împartă dreptatea.

— Credeai că mi-ai copt-o, nu?

Uneori, era indicat să te ghidezi şi după raţiune, nu numai după instincte.

De-abia ieşit din curtea fermei, cercetase torpedoul. Căcat maşina lui! Era maşina moşului, în toperdou era şi actele, şi permisul bătrânului. Arăta ca de şaizeci şi mai bine de ani, nu putea fi altul. Şi maşina era pe numele lui, nu al netrebnicului de argat. Rahatul încercase să-l îmbrobodească, să scoată castanele din foc cu mâna lui, care, aparent, îi făcuse un bine. Îi dăduse maşina dar, când poliţia avea să cerceteze crima, pe cine-o să bage în cercul de suspecţi? Pe ţiganul care avea maşina moşului, bietul de el.

Ticălosul îl răcise pe moş. Cumva, acesta aflase de idila cu mult mai tânăra şi focoasa lui soţie. Şi, furios, o omorâse în bătaie. Alistar, în sinea lui, îi dădea dreptate. Dacă ai acceptat să te căsătoreşti cu un bărbat, păi respectă-l, nu te spurca la alte sule, ce pizda mă-sii! Argatul, tocmai revenit din oraş, reuşise să-l căsăpească pe moş. În încăierare, o încasase peste mână, dar nu suficient cât bătrânul să scape cu viaţă. Ghinionul lui, să te mai încurci cu foşti puşcăriaşi…

Da, descoperise adevărul după ce văzuse actele maşinii. Şi, culmea, după asta, reuşise să se lege de mintea nemernicului şi de data asta citise tot ce-l interesa. Se întorsese tiptil la fermă. În hambar, pe un maldăr de paie, zăcea trupul sărmanului fermier. La început se gândise că poate nu e bine ce face, că mai degrabă argatul îşi merita moartea din mâna a ceea ce pusese stăpânire pe trupul ticăloasei de amante. Dar dacă diavolul nu ridica mâna asupra celui care-i dăduse o mână de ajutor? Şi, până la urmă, nu-şi bătea joc de sufletul bietului bătrân, ci se folosea de corpul lui inert pentru a-i răzbuna sufletul pierdut.

Îl trezise la viaţă şi, după ce-l văzuse bălăbănindu-se nesigur pe picioare, îi arătase casa.

— E acolo, cu muierea ta.

Cadavrul viu rânjise şi, dansând parcă pe picioarele crăcănate, pornise spre casă.

Argatul şi-o încasase iar acum, prin fereastra lipsită de perdele, îi vedea pe cei doi monştri dându-şi târcoale şi scoţând sunete guturale. În cele din urmă, se aruncară unul asupra altuia, sfâşiindu-se cu colţii şi ghearele.

— Deci asta se întâmplă când se întâlnesc doi dintr-ăştia, oftă Alistar.

Se hotărî în ultima clipă să nu arunce chiştocul de ţigară. Mâine, poliţia o să aibă treabă pe aici. Mai multe necunoscute ca de obicei şi nu era cazul să le ofere piste promiţătoare.

Spre răsărit, câteva raze de soare străpungeau întunericul.

Până la ziuă, poate ajung acasă, își spuse Alistar. Apăsă pe accelerator, fără să se mai uite în urmă…

Spirit by mortalitas