1001 de scorneli - LogoAstăzi sunteți martorii unei premiere – și asta din mai multe puncte de vedere…

În primul rând, pentru că textul ce urmează aparține unuia dintre autorii mei români preferați, ARON BIRO, pe care mi-am dorit mult să-l conving să scrie fie pentru blog, fie pentru vreuna dintre antologiile pe care le-am avut (sau le am) în vedere,  în perioada 2012-2013. Sincronizarea n-a fost prea grozavă, așa că am preferat să păstrez schița lui Aron Biro pentru o viitoare publicare pe blog, în loc s-o includ în rândul „Scornelilor Moshului SF”, unde – oricum – nu-și prea găsea nișa potrivită. Și nu din cauza valorii, să ne înțelegem! Doar că…

Și aici ajung la punctul doi al chestiunii… Citindu-i blogul și o mulțime de alte proze apărute în diverse locuri (pe hârtie sau online), mă așteptam să primesc din partea lui Aron Biro un text de o cu totul altă factură decât ceea ce veți citi în continuare. Îmi doream ceva mai elaborat, mai „original”, mai rafinat – sau, oricum, mai apropiat de ceea ce știam că poate autorul. Ușor dezamăgit, am lăsat textul deoparte pentru o perioadă, înainte de a-l reciti. Și-atunci mi-am dat seama că mă pripisem… Ceea ce considerasem a fi lipsă de finisare era o stilistică aparte, urmărită cu bunăștiință. Firul narativ aproape inexistent (după părerea mea) se dovedea a fi exact ceea ce trebuia pentru a pune în valoare ideea de tip „poantă finală”, pe care ne-o propune textul în ultimele fraze. Una peste alta, cred că un scriitor de talia lui Biro nu putea să scrie ASTFEL, decât dacă-și dorea ASTA!

Dar s-ar putea să mă înșel… S-ar putea să sufăr de un exces de interpretare… S-ar putea – pur și simplu – să fi acordat încrederea mea unei proze lipsite de orice valoare. Nimeni nu e infailibil, atunci când vine vorba de literatură. Tocmai de aceea, sunt curios ce părere veți avea și voi, cititorii blogului, atunci când veți participa la

 

Logo Aron Biro (Against The Light by aksu)

Hello!

Mă gândeam să-ți scriu un mail, dar e altceva când scriu o scrisoare…

M-am tot gândit la tine, la motivele atitudinii tale mereu schimbătoare față de mine și am ajuns la mai multe răspunsuri probabile… Îți scriu această scrisoare pentru a avea și tu o explicație pentru despărțirea noastră, să nu crezi că au fost cine-știe ce alte motive.

Și acum să-ți spun răspunsurile care mi-au venit în minte.

Bun… deci cum văd eu acum viața ta: tu aveai când m-ai cunoscut pe mine mai mulți prieteni, majoritatea mult mai proști și mai inculți decât tine. Îți plăcea să ieși cu ei, te simțeai superior și asta îți dădea încredere în tine și îți sporea narcisismul. Însă prietenii tăi mai ieșeau cu una-cu alta, iar tu simțeai că ai vrea să vezi și tu cum e, să vezi cu ce se mănâncă… și cum ai crezut că mie îmi place de tine, te-ai gândit: uite că aș avea și eu o șansă să fiu ca toată lumea. Și să nu uităm faptul că în acel moment erai și tu un pic cam deprimat… și pentru o perioadă scurtă ți s-a părut OK, însă ai început să auzi una-alta despre mine, evident numai de rău, însă te-ai gândit să mai prelungești relația cu mine mai mult pt. statutul pe care ți-l dădea în fața prietenilor… în sensul că erai și tu ca ei, în sfârșit. După aceea chiar ți-a plăcut de mine o vreme… pt. că mă purtam uneori mult mai frumos cu tine decât multe alte persoane și pentru că uneori îți dădeam mai multă încredere în tine. Pe de altă parte, Relu, your best friend, care era nelipsit de la întâlnirile noastre, nu avea o impresie nu-știu cât de bună despre mine și îți zicea una-alta cum să scapi de mine. Mă gândesc uneori că el te-a cuplat cu Strigoaica666, însă n-a recunoscut niciodată.

După aceea nu știai ce să faci să scapi de mine, pt. că te simțeai mult prea legat de mâini și de picioare, mult prea controlat și nu știai cum să-mi spui că nu mai vrei nimic… atunci le-ai implicat și pe Dana și Bibi care te-au ajutat cu plăcere să scapi de o proastă, o ființă inferioară lor. „Proasta” de Ada a intrat în jocul vostru și a fost foarte rănită, însă deja n-o mai durea la fel ca înainte. Deja trecuse iubirea aceea mare tocmai pentru că fusese respinsă. Chiar în week-endul în care mi-ai dat lovitura de grație am mers la Dana la chef. Planificasem de acasă să mă îmbăt, să uit de tine și asta am și făcut. Însă l-am întâlnit pe Relu care de data asta pur și simplu s-a purtat super cu mine. A avut grijă de mine, a fost tandru, drăguț, mi-a spus doar cuvinte frumoase și evident că eu m-am simțit foarte bine cu el. Știam că e un fustangiu mare, dar faptul că-mi dădea telefoane și-mi scria mailuri îmi dădea multă încredere în mine și eram fericită că pentru el nu rămân doar o „aventură” de-o noapte, ci începe să țină la mine. Faptul că m-a invitat la majoratul lui a însemnat și mai mult pt. că în sfârșit cineva mă dorea PE MINE pt. ceea ce sunt. O perioadă îmi mergea totul bine și eram super happy.

În schimb prietenii tăi pe care-i aveai înainte nu mai erau atât de ușor de suportat sau atât de importanți pt. tine pt. că orgoliul tău a început să se hrănească cu activitatea ta intensă de pe forumuri și FB, unde ai devenit o persoană respectată și unde te simți mult mai în largul tău pentru că acolo poți discuta probleme care te preocupă, chestii pe care nu le puteai discuta cu prietenii tăi din Mănăștur. Acum doar forumiștii sunt prioritari pt. că doar cu ei poți vorbi chestii pe care nu le-ai vorbit nici cu mine niciodată și la faza asta eu sunt cam în aceeași oală cu cei din Mănăștur. Sunt chestii pe care nici nu le-ai încercat să le vorbești și cu mine pt. că… probabil te-ai gândit că nu le-aș înțelege, că aș fi prea proastă să le înțeleg și eu. Și tot vorbind pe net, azi o oră, mâine două ore, ai devenit puțin cam dependent de forum, și de net, și de likeurile alea care te fac să te simți de parcă ai fi primit un sărut în fund. Ce să spun… e și ăsta un fel de socializare… mai ales că acolo, pe FB, poți să fii tu însuți… spre deosebire de comportamentul pe care îl ai în public. Numai că vezi și tu… statul atâta la calculator te cam ofilește, nu degeaba zic fetele din clasă că ți-au dispărut bujorii ăia din obraji de când trăiești în realitatea ta virtuală.

Și totuși… în perioada aia ție îți era ciudă pe mine că eu mi-am găsit pe cineva, iar tu nu, dar asta nu chiar la început, ci mai în iarnă te-a apucat, când mi-ai strecurat în bancă bilețelul acela cu „Ajută-mă, te rog, ceva dubios mi se întâmplă!”. Chiar la început (adică oct.) ai început să ieși cu fumătorii clasei, să te integrezi în colectivul cel mai unit al bârfitorilor și în cele din urmă să ajungi ca și ei. Ai făcut tot ce-ai putut să pari altfel decât erai și ai reușit să ajungi așa cum vroiai să pari.

Sincer nu sunt îndrăgostită de tine și nici nu am fost anul ăsta deloc. Te iubesc, însă pe zi ce trece tot mai puțin și asta datorită ție, lucru pentru care îți mulțumesc, că măcar nu mai ajung să sufăr din cauza ta.

Dar să revenim la „problema” Ada: eu am rămas doar un mod de distracție, când ai tu chef, o haină sau un acesoriu pe care-l porți dacă vrei, dacă nu, îl lași în dulap, un acesoriu de care ești atașat mult, însă nu îndrăgostit. Asta demonstrează și comportamentul tău de față cu colegii noștri. Oricum imaginea ta de „băiat fatal” pe care ți-ai format-o în ochii colegilor s-ar strica dacă ei ar afla că tu o iubeai cândva pe Ada. De ce n-ar rămâne Ada în amintirea colegilor ca proasta de care el își bate joc? E mai comod așa, nu? Însă ai uitat un amănunt: majoritatea colegilor știu că am fost sau că suntem împreună… și auzind ce se vorbește prin clasă, fiind majoritatea fete, sunt de partea mea (unele) și asta îți strică ție imaginea. Însă am găsit o soluție: ne despărțim definitiv… sau răcim totul pt. o perioadă… și în felul ăsta nu mai avem nevoie de nici un pact.

Apropo de pactul ăla… când am reînceput să vb., eram conștienți amândoi că pactul nu putea fi respectat căci mai mult eu vorbeam, tu tăceai și te uitai la mine cu ochii aceia de mielușel speriat, de parcă ai fi vrut să-mi spui ceva și nu știai cum, și păreai mereu plâns și cu cearcăne, și au început să fie iar ceva sentimente… ceva tăciuni de data trecută, care n-au mai ajuns însă să ardă cu prea mare intensitate pt. că scutul meu de fier era f. bine format iar tu ai început din nou să fii măgar.

Știi de ce m-am supărat pe tine? Ne-am înțeles să mergem duminică la Voltaj, ceea ce evident nu s-a întâmplat pt. că tu aveai un alt program… și nici măcar nu mi-ai trimis un mesaj. OK. Am mers singură… ca de obicei, că doar eu n-am prieteni, ca și alții/altele. Ce m-a enervat însă la culme a fost mesajul tău de la miezul nopții, când eu mă simțeam foarte rău din cauza grețurilor de la stomac, iar tu îmi zici „Îmi pare rău că n-am venit cu tine, dar nu mă simt prea bine!” Bănuiam că minți, că făceai ca data trecută în Gambrinus când mi-ai zis că ești anemic și ai mimat că leșini ca să te duci acasă cu Strigoaica și cu eșarfa mea, dar puteai măcar să-mi spui înainte, să nu mă duc ca proasta la concert, știai că rockul nu e genul meu și mă duceam doar de dragul tău! Am decis în acel moment să mă opresc pe la tine pe acasă, să avem o discuție, poate o prindeam și pe maică-ta. Am luat un TerraFan până la tine în cartierul naibii de la marginea Clujului și am stat o vreme pe lângă gard. Se vedea veioză aprinsă și umbre printr-o bucățică de geam neacoperită de perdea. Am știut că ești cu Strigoaica666 de pe forum când i-am văzut umbra părului ăla creț și ciufulit pe tavan și atunci mi s-a făcut și mai rău.

Greața din timpul nopții m-a ajutat să scap de o zi de școală și să reușesc să nu te văd. Faptul că nu te-am văzut câteva zile m-a făcut să-mi mai treacă supărarea, iar joi odată cu poezioara pe care mi-ai scris-o pe mail am început să mă simt mai bine… Am mers la ore, m-am întors acasă, dar m-am certat cu ai mei și am început din nou să plâng, să fiu sup., să mă simt în criză de timp… am avut și un conflict cu profa de mate miercuri, pe care i l-am povestit joi profei celeilalte, cu care fac acasă, și ea mi-a dat dreptate, însă reamintindu-mi și conflictul ăla am reușit să fiu și mai sup.

Când m-am întors totuși la școală am văzut că tu nu mai erai, colegele mi-au spus că n-ai mai venit de atunci, de când trebuia să mergem la Voltaj. M-am îngrijorat o vreme, cineva mi-a spus că te-a văzut la Central la farmacie și erai palid ca dracu’ și atunci mi s-a făcut iar dor și am vrut să vin la tine să-ți aduc ceva, niște Smecta sau ce ți-o fi trebuit de la farmacie, să am grijă de tine și m-am simțit vinovată că nu te-am crezut că ți-era rău. Deși eu tot cred că e de la prea mult stat la calculator. I-am cerut sfatul lui Relu însă el mi-a zis că cel mai bine ar fi să te las în pace, că te-a văzut el și n-aveai nici pe dracu’, te plimbai pe Tăietura Turcului cu Strigoaica666, sufletul tău pereche cu care crezi că vorbești lucruri mai profunde decât cu mine.

Chestia e că ar trebui să încetăm jocurile noastre stupide de-a iubirea. Putem rămâne amici, însă o vreme aș prefera să nu mai aud beepuri atât de dese, să nu mai primesc mesajele astea (disperate, dacă n-aș ști că-s la mișto) pe care mi le dai câteodată, să nu vorbim deloc, să reușesc să trec peste eșecul vieții mele singură, așa cum sunt mereu. Sper să reușesc să am și eu un prieten cu care când voi petrece anumite momente să nu mă gândesc la tine, așa cum mi s-a întâmplat în noaptea aia cu Relu. Cine știe, poate Relu e sufletul meu pereche. Îl știi pe Joldoș, tipul din Mănăștur care îți poate zice din ce zodie ești fără să te cunoască, doar uitându-se la tine? El a zis prima dată că m-aș potrivi cu Relu. Însă despre tine, nu știu ce să zic. A zis că de pe fața Strigoaicei nu poate citi nici o zodie și rareori i s-a întâmplat asta.

Nu mă mai leagă nimic de tine! Mi-ești mai mult decât indiferent! Nu-mi place nimic la tine! Nu-mi place cum te îmbraci, nu-mi place cum arăți, nu-mi place să se poarte cineva cu mine ca un dobitoc tot timpul, nu-mi place că fumezi, nu-mi place cum dansezi — nici măcar atâta nu știi, mi-e rușine să merg cu tine undeva unde se dansează, nu-mi place că ești aiurit, nu-mi place că nu ești cu picioarele pe Pământ — nici măcar nu cunoști străzile importante din Cluj! Nu-mi place că ești un nimeni… cu toate cărțile tale citite… degeaba. Nu-mi place că ești bleg. Nu-mi place modul tău de a iubi — rănind cât mai mult persoana care te iubește.

Și ca să îți și răspund la ultimul tău mail, nu, nu mi se pare deloc romantică invitația ta de a ne întâlni în cimitir vineri noaptea. Să-mi lași totuși eșarfa în bancă, dacă mai ai de gând să vii la școală până începe vacanța, sau la Relu când te vezi cu el, oricum arăți ca un poponar de când o porți mereu la gât, toate fetele din clasă zic asta.

Nu-ți face griji, toate trec.

 Adio, my x-love,

Ada.

Sinker v2 by jeffsimpsonkh

Și-acum vine întrebarea, vorba filmului: „A fost sau n-a fost?” Ce credeți?

Aștept răspunsurile voastre, pentru care vă mulțumesc anticipat…

Moshul SF