1001 de scorneli - LogoInaugurăm astăzi o nouă „rundă” a rubricii dedicate literaturii speculative pe acest blog. Dacă prima povestire publicată aici, în ianuarie 2011, purta semnătura lui LIVIU RADU, nu văd de ce n-am putea porni și anul 2013 cu același autor. Cu atât mai mult cu cât textul ce va putea fi citit în continuare „zace” la dospit prin sertarele Moshului de cel puțin nouă-zece luni, dacă nu chiar mai mult. L-am avut propus spre publicare pentru antologia de la Millennium Books, dar am preferat să aleg la momentul respectiv Golem, golem…, proză ce mi s-a părut mai apropiată de conceptul meu despre cum trebuie realizată o selecție reprezentativă pentru genul numit ficțiune speculativă. Acum însă, iată că i-a venit rândul și acestei lucrări și mă bucură faptul că prietenul Liviu a avut răbdare cu mine și a așteptat momentul (considerat potrivit din punctul meu de vedere) pentru a ajunge la întâlnirea cu publicul cititor.

Veți regăsi așadar un Liviu Radu în formă de zile mari, cu o nouă incursiune în domeniul care l-a consacrat în ultimii ani, acela al urban fantasy-ului – loc unde numai el știe să se descurce ca nimeni altul în spațiul literar românesc! Vă invit să faceți cunoștință, în momentele următoare, cu

 

Liviu Radu - Un cal si niste fericire - logo

Femeia apăruse brusc în stradă, de parcă ar fi picat din cer. Însă  apariţia ei, oricât de bizară fusese ea, nu atrăsese atenţia nimănui, pentru că strada era pustie. Luminile din blocurile de dincolo de trotuare fuseseră stinse cu mult timp în urmă, iar lumea dormea fără grijă…

De fapt, dacă ar fi văzut-o cineva, atenţia acestuia ar fi fost atrasă mai puţin de modul bizar în care se materializase individa, şi mai mult de înfăţişarea ei.

Pentru că era o femeie de-o frumuseţe stranie şi fermecătoare. Avea părul lung şi roşu ca flacăra. Purta o rochie dintr-un material ce sclipea ca o mătase metalică, o mătase roşie ca macii rătăciţi într-un lan de grâu. Iar încălţările ei… ei bine, încălţările ei nu existau. Femeia cea cotropitor de frumoasă era desculţă.

Era desculţă şi furioasă.

Izbi cu călcâiul în caldarâm şi mormăi, înciudată:

— Mamă, mamă, de ce m-ai făcut atât de tâmpită? Unde naiba găsesc eu un mijloc de transport, la ora asta?

Ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă, de undeva, dinspre capătul străzii, se auzi sunet slab de muzică, iar femeia îl ascultă cu atenţie, apoi zâmbi, cuprinsă de speranţă. După care fugi către sursa zgomotului.

Pe care o descoperi curând.

Uşa unui bloc era deschisă şi proptită cu o cărămidă, să nu se închidă singură din cauza curentului. În jurul intrării stăteau vreo cinci, şase adolescenţi — elevi de liceu, mai mult ca sigur — care fumau de zor. Pentru că de aceea ieşiseră din casă — să fumeze fără să-i vadă părinţii şi să se răcorească un pic după cât ţopăiseră în apartamentul minuscul în care avea loc petrecerea — ceaiul, cum i se spunea.

Şi, ca o dovadă că avusese dreptate, ferestrele unui apartament de la parter – aflat în imediata apropiere a uşii – erau deschise larg, ca şi cum ar fi invitat aerul proaspăt şi rece al nopţii să pătrundă în încăpere.

Da, îşi spuse femeia, s-ar putea să am noroc şi să ajung la timp la întâlnire…

Aşa că trecu nebăgată în seamă pe lângă adolescenţi — remarcă în treacăt o pereche ce se săruta de zor — pătrunse în holul blocului, văzu uşa deschisă a unui apartament şi presupuse — adică, de fapt, fu convinsă — că acolo avea loc petrecerea (lucru care nu era greu de dedus, din moment ce din apartament se auzea muzică de dans) şi îşi continuă drumul printre perechile care ţopăiau cu entuziasm.

Un apartament cu trei camere — adică, după standardele epocii, unul mare — în care oaspeţii abia încăpeau. Perechile dansau pe hol şi în ceea ce trebuie să fi fost sufrageria. Nu-ţi dădeai seama care era rostul încăperii, pentru că mobila fusese cărată în alte camere, rămăsese doar un scrin pe care fuseseră înşirate câteva platouri cu sandvişuri (ba nu, sandvişurile erau alcătuite din două felii de pâine între care se punea o bucată de carne, de mezel sau de caşcaval, chestiile alea de pe platouri erau tartine, adică o felie de pâine unsă cu ceva) şi un magnetofon care funcţiona din greu, sub supravegherea atentă a proprietarului său. Da, îşi zise femeia în roşu, individul nu putea să fie alcineva decât proprietarul magnetofonului, avea mutra aia de personaj important, conştient de propria-i importanţă, de om care ştie că fără el nu putea să se ţină nici un ceai. Femeia se uită atentă la el şi află că-l chema Ovidiu şi că avea trei benzi BASF — asta însemna o grămadă de bani — fiecare plină ochi cu muzică, pe patru piste, deci o bandă conţinea şase ore de muzică, adică omul oferea optsprezece ore de extaz muzical de cea mai bună calitate, sigur că-l apreciau toţi puştanii, iar gagicile erau moarte după el. O bandă cu muzică ţopăitoare — pentru începutul petrecerii, când participanţii gemeau de energie — una cu muzică lentă (pentru orele mai târzii, când perechile simţeau nevoia să fie apropiate şi fizic, nu numai sentimental, iar gazda stingea lustrele din casă şi lăsa aprinsă doar o veioză, cât să nu se calce lumea în picioare), şi o bandă specială, care se punea doar în zori, când nu mai dansa nimeni şi lumea avea chef să se dea mare, să asculte muzică andărgraund, adică Led Zeppelin, Yes, Jimmy Hendrix şi Iron Butterfly (iar unii, mai piliţi decât restul, chiar încercau — şi reuşeau — să danseze pe muzica aia, chestie care-i umplea de respect pentru propria persoană)…

Femeia dădu din cap, apoi aruncă o privire către platourile cu tartine — din pură curiozitate, pentru că nu-i era foame — şi rămase cu gura căscată de admiraţie.  Mama gazdei — poate contribuiseră şi surorile acestei gazde, dacă avea — se pricepea la bucătărie, dovedea răbdare şi simţ artistic şi folosea într-un mod surprinzător materialele ce se găseau pe piaţă. Deci pe platouri erau patru feluri de sandvişuri — tartine, proasto! — cu pateu de ficat, cu parizer, cu unt şi brânză şi cu costiţă afumată. Însă nu asta conta, ci modul în care fuseseră făcute. Tartinele cu pateu de ficat erau decupate astfel încât căpătaseră o formă dreptunghiulară, iar dreptunghiul era împărţit în două pătrate cu ajutorul unei dungi albe, trasată cu unt. Bucăţile de pâine arătau ca nişte piese de domino, iar punctele fuseseră însemnate cu nişte bobiţe de-un verde maroniu. Măsline? Erau prea mici… Capere? Probabil că da… Femeia întinse mâna, luă o tartină, muşcă zdravăn din ea şi mestecă de zor. Da, capere. Dar de unde făcuseră rost amărâţii ăştia de capere? Poate le primiseră de undeva, din afară, sau le găsiseră întâmplător într-un magazin cu marfă specială, de pe lângă Arcul de Triumf… Oricum, arătau splendid. Şi celelalte tartine fuseseră făcute la fel de artistic. Tartinele cu brânză: pâinea fusese unsă cu unt, iar pe unt fusese presărată telemea dată prin răzătoare. Feliuţe de roşie, puse deasupra, alcătuiau modele impresionante. Mai că-ţi părea rău să le mănânci…  În cazul tartinelor cu costiţă, afumătura, tăiată în feliuţe subţiri, alterna cu fâşii de castravete murat, alcătuind un soi de împletitură. Iar parizerul era acoperit cu floricele din gogoşar murat, făcându-ți poftă de mâncare doar prin înfăţişare… Pe o tavă de plastic stătea băutura – oaspeţii dăduseră iama zdravăn în ea: două sticle de vin de regiune, o sticlă de vermut Zarea roşu, o sticlă de votcă rusească, o carafă cu ceva ce părea a fi vin de ţară, un sifon aproape gol, două sticle goale de Pepsi… Probabil că în frigider se răcoreau alte recipiente, în aşteptarea momentului în care aveau să fie golite. Alături de tavă se afla o cutie cu bomboane fondante — probabil adusă de vreunul dintre musafiri. În afară de bomboanele frumos colorate (vopsea industrială, arome artificiale, altfel bomboanele erau bune, cu umplutură de nuci…) nu existau alte dulciuri.

Mda…

Nu venise să mănânce, nici să bea. Cu atât mai puţin să danseze.

fantasy-girls-003

O fată ce ţopăia de zor la câţiva centimetri de ea strigă puternic, să fie auzită prin hărmălaia muzicii:

— Gigele, mai ai un sifon rece? Că-s moartă de sete!

— Am, scumpo, cum să n-am? Pentru tine se găseşte orice!

Femeia se întoarse, îl descoperi pe numitul Gigel, deveni imediat vizibilă şi se adresă gazdei — pentru că devenise evident că Gigelul ăla era gazda petrecerii:

— Auzi, dragule, n-aveţi prin casă o mătură? Una cu coadă…

Băiatul se holbă la ea — n-o recunoştea şi se întreba de unde naiba apăruse, că părea mai în vârstă decât restul musafirilor, se mai întreba dacă-i fusese prezentată şi, în acest caz, cum o chema, apoi renunţă să-şi mai pună întrebări şi se mulţumi să răspundă, oarecum jignit:

— Mătură? Drept ce ne iei? Avem aspirator, ca toată lumea…

Femeia în roşu simţi nevoia să înjure, să se bată cu cineva, să se dea cu capul de perete, să-şi blesteme soarta… apoi auzi o voce ce se dorea seducătoare, misterioasă şi atrăgătoare:

— Ne-am mai întâlnit cumva? Pentru că inima îmi bate mai iute ca de obicei, dar nu atât de haotic ca în cazul unei întâlniri întâmplătoare şi fără de urmări. Ea îmi anunţă că soarta are planuri mari cu noi, aşa că dă-mi voie să-ţi reamintesc că eu sunt Cal… şi poţi să-ţi închipui şi singură pentru ce calităţi fizice mi se spune astfel…

Cuvintele sunaseră ciudat — pline de insolenţa tipică persoanelor foarte timide, care se străduiesc să-şi învingă timiditatea şi reuşesc doar să pară obraznice.

Femeia în roşu se pregătea să-i dea o replică menită să-l facă să fugă cu coada între picioare, dar numele — sau porecla — individului îi dădu o idee. La urma urmei, exista posibilitatea să fi găsit mijlocul de transport pe care-l căuta…

Se uită către individul care pretindea că i se spune Cal.

Era un adolescent subţire şi frumuşel, dar în ochi i se citea o spaimă de viaţă şi o nesiguranţă indescriptibile, iar gura i se strâmbase într-un rictus vulgar.

Mda, îşi zise femeia, tipul ăsta e atât de complexat, atât de convins că n-are nici o calitate, încât va suferi fără încetare. La maturitate va reuşi — prin muncă neîncetată — să devină un expert respectat într-un domeniu foarte specializat, aşa că va avea câţiva admiratori, ceea ce-l va face să capete un dram de încredere în sine (încredere care se va manifesta măcar atunci când se va afla printre cei de aceeaşi specialitate). Se va îngrăşa, se va buhăi… apoi, într-o zi, va auzi o discuţie care-l va întoarce pe dos. O fostă colegă de liceu va spune cuiva care nu-l cunoscuse decât după ce ajunsese o mică celebritate:

— Voi nu ştiţi cum arăta în tinereţe! Era subţirel şi frumos… toate fetele se uitau după el, dar lui nu-i ardea decât de carte…

Şi atunci îşi va da seama că-şi distrusese singur viaţa, crezându-se urât şi dispreţuit… şi se va întreba fără încetare cum ar fi putut să fie existenţa sa dacă şi-ar fi dat seama că există persoane care aveau despre el părerea pe care tocmai o exprimase colega aceea… şi va suferi din nou, făcând inventarul ocaziilor irosite… pentru că unii sunt meniţi să sufere fără încetare, chiar dacă n-au nici un motiv…

Apoi femeia lăsă viitorul în pace şi se concentră asupra prezentului.

Şi descoperi ceva ce-o făcu să pufnească în râs.

Da, individului i se spunea Cal — dar asta nu avea nici o legătură cu animalul de tracţiune, ci cu faptul că-l chema Calistrat.

Calistrat Hogaş!

Domnul Hogaş — un exemplu de părinte tâmpit, dornic să-şi transforme din start băiatul într-un complexat menit să sufere toată viaţa — îl botezase după scriitorul despre care învăţase în şcoală.

De altfel, descoperi femeia în roşu, în clasa în care învăţa Calistrat existau mai mulţi colegi cu nume de acelaşi fel.

Barbu Eugen. Şi Barbu Ion. La ăştia fusese o simplă întâmplare, părinţii îşi botezaseră copii aşa pentru că numele respective erau des folosite în familia lor.

Creangă Ion. Aici nu fusese nici o întâmplare, numele fusese ales în mod deliberat, dar în familia respectivă existau o grămadă de Ioni, aşa că…

Blaga Lucian. Lucică Blegu, aşa îi spuneau colegii din şcoala primară — despre poet aveau să afle în clasele mai mari, când porecla lui Lucică fusese deja bătută în cuie.

Voiculescu Vasile — altă potriveală întâmplătoare.

Femeia în roşu se opri aici. Era convinsă că mai erau şi alţii — oricum, printre colegii lui Cal existau câteva nume demne de toată admiraţia (Pricopsitu Napoleon, Fricosu Leonida, de exemplu…) —, dar nu avea timp de pierdut. Trebuia să ajungă undeva, iar pentru a ajunge acolo unde dorea îi trebuia un mijloc de transport.

wxp (27)Aşa că îi zâmbi lui Cal, îi zâmbi cum numai ea ştia, şi-l întrebă privindu-l în ochi (reuşise să-l facă s-o privească în ochi, o chestie tare de tot, pentru că băiatul ăla nu privise niciodată în ochi o fată sau o femeie):

— Nu vrei să dansăm?

Cal părea gata să leşine, deci e de la sine înţeles că nu reuşi să răspundă întrebării ei nici măcar dând din cap.

Femeia în roşu se grăbi să preia iniţiativa — pentru că nu avea timp de pierdut. Aşa că-l apucă de umeri şi-l trase lângă ea, lipindu-l de pieptul său generos.

Gigel înghiţi în sec şi bombăni, invidios:

— Uite cine are noroc la gagici! Tâmpitul ăsta, care-şi foloseşte instrumentul doar ca să-şi golească vezica!

Dădu din mână a lehamite şi îşi îndreptă atenţia spre Marinela — care era urâţică, dar suficient de deşteaptă ca să-i joace pe degete pe idioţii care-i erau colegi. După câteva secunde petrecute lângă Marinela, uită de bafta lui Cal. De fapt, uită cam de toate…

Cal era convins că visează.

Avea, de la un timp, nişte vise atât de veridice, atât de pline de detalii credibile, încât atunci când se trezea nu era convins că fusese doar un vis. De fapt, singurul lucru care-l făcea să creadă că treburile respective nu i se întâmplaseră în realitate  era convingerea că lui nu i se putea întâmpla aşa ceva decât în vis.

Femeia în roşu se unduia în ritmul muzicii şi se freca de Cal, iar băiatul simţea că-l trec toate apele. Evident că visa, dar era un vis atât de frumos! De-ar dura cât mai mult!

După vreo trei melodii, femeia — care avea obrazul lipit de obrazul lui — îi şopti:

— Ţie nu ţi-e cald? Eu sunt leoarcă… N-ai vrea să ieşim de-aici? Să ne răcorim un pic… şi să fim singuri, doar noi doi, pe strada pustie…

Cal începu să tremure şi nu reuşi să dea un răspuns inteligibil.

Dar femeia în roşu nu avea nevoie de vreun răspuns. Îl prinse de mână şi-l trase după ea.

Cal se ţinea după ea păşind iute, dar împleticindu-se, ca şi cum nu l-ar fi ţinut picioarele. Îi era frică de ceea ce va urma şi, în acelaşi timp, abia aştepta să i se întâmple ceva, indiferent ce… Gigel remarcă plecarea celor doi. În prima clipă, fu tentat să se ia după ei, să vadă ce aveau de gând — pentru că treaba i se părea teribil de ciudată — dar Marinela mormăi ceva, simţindu-se neglijată, aşa că uită curând de intenţia sa, fata de lângă el fiind oricum mai tentantă decât toate isprăvile de care ar fi fost în stare Cal.

Femeia în roşu nu se opri în faţa intrării în bloc — aşa cum făcuseră alte perechi — ci continuă să-l tragă după ea pe tânăr. Se opri abia când pătrunseseră în bezna ce cotropise strada, acolo unde nu ajungea lumina ce se revărasa prin geamurile deschise ale apartamentului în care avea loc ceaiul.

Se opri şi Cal, aşteptând ca femeia să aibă în continuare iniţiativa. Pentru că, oricum, el n-ar fi ştiut ce să facă.

Femeia cea tulburător de frumoasă se întoarse spre el, îi zâmbi liniştitor şi se întinse spre el.

Dar, în loc să-l sărute sau să-l mângâie în vreun fel, se mulţumi să-i atingă fruntea cu degetul arătător.

Iar Cal simţi că-l cuprinde o fierbinţeală stranie, urmată imediat de un frig pătrunzător şi de un soi de vânzoleală în interiorul trupului său — ca şi cum organele i s-ar fi aşezat în alt fel decât fuseseră până atunci.

Apoi totul se potoli şi-l copleşi o linişte deplină. Nu-i  mai era frică, nu mai aştepta să i se întâmple nimic deosebit, ştia, într-un fel bizar, că trebuia să se supună şi să execute fără crâcnire orice i se va cere, pentru că datoria sa era să se supună şi să-şi slujească stăpâna…

Femeia privi mulţumită calul murg, frumos, care stătea liniştit în faţa ei, privind-o supus cu ochii săi mari, negri.

— Bravo, băiete! îi spuse ea, mângâindu-i coama. Cred că, totuşi, o să ajung la timp…

Apoi încălecă murgul dintr-un salt. Nu avea nevoie de şa, nu avea nevoie de frâu, putea să-şi conducă bidiviul doar cu puterea minţii. Îl strânse zdravăn între pulpe, se ţinu bine de coama deasă, îmboldi animalul cu călcâiele, iar calul o luă la goană pe asfalt.

Cal — sau calul — alerga de zor, pentru că simţea în mintea sa un imbold bizar: să galopeze, să-i facă pe plac femeii cocoţate pe spinarea sa, s-o facă fericită… Da, principala sa grijă era s-o facă fericită pe cea care-l călărea.

Simţea asfaltul sub copite, apoi drumul pe care gonea se modifică într-un mod greu de definit: nu mai era orizontal, ci urca spre cer, la început într-o pantă redusă, apoi din ce în ce mai abrupt, după care redeveni orizontal… La început, Cal alergase prin beznă (pentru că oraşul nu era luminat nici un pic), dar după ce calea sa redevenise orizontală îşi dădu seama că fugea pe un soi de drum invizibil, de parcă ar fi galopat prin văzduh. Nu se putea să fie aşa, pentru că simţea sub copite ceva solid, care bocănea când era izbit de picioarele sale. Pe de altă parte, goana îi era luminată din plin de lună — pentru că, într-un mod inexplicabil, ajunsese deasupra smogului care acoperea Bucureştiul — şi vedea norii de sub el, atunci când privea în jos. Însă cel mai uimitor era faptul că toată chestia asta nu-l speria nici măcar un pic — el trebuia s-o facă fericită pe stăpâna sa, care îl îndemna din când în când să se grăbească —, iar restul nu mai conta. Era convins că nu avea să cadă, că drumul invizibil se întindea în faţa sa, chiar dacă nu-l vedea, aşa că alerga fără grijă — iar când copitele bocăneau pe pavajul nevăzut, certitudinea că lui nu i se putea întâmpla nimic devenea tot mai puternică.

După un timp — greu de definit, pentru că bidiviul Cal nemaifiind om, noţiunile pe care le folosise atunci când fusese om nu mai aveau acum nici o noimă, în ciuda faptului că în spatele minţii de cal apăreau din când în când frânturi de idei nepotrivite stării sale de animal de călărie — deci, după un timp, drumul începu să coboare, iar femeia începu să fie şi mai nerăbdătoare, îl îmboldea tot mai des cu călcâiele şi-l îndemna să alerge mai repede. Iar Cal se supunea, pentru că gonea la vale, deci îi era mai uşor să se supună îndemnurilor ei.

wxp (3)

Apoi, pe neaşteptate, ajunseră pe pământ, la poalele unei coline mărunte, în vârful căreia ardea un foc. Femeia îl trase de coamă, ca de un frâu, iar Cal se opri printre tufişurile de la poalele movilei. Cea care îl călărea sări de pe el, îl mângâie pe frunte, apoi îi spuse cu glas blând:

— Bravo, băiete! Am ajuns tocmai la timp. Acum o să te las singur aici. Să fii cuminte şi să mă aştepţi. Odihneşte-te, pentru că drumul înapoi o să fie la fel de lung. Ai priceput?

Cal pricepuse, aşa că dădu liniştit din cap. Femeia zâmbi aşa cum numai ea ştia să zâmbească, apoi îşi trase rochia cea roşie peste cap şi o aruncă pe un tufiş. Rămase goală în lumina lunii, iar Cal o privi calm şi se întrebă ce naiba găsise atât de excitant în pozele cu femei goale. Da, femeia asta era mai frumoasă decât toate cele pe care le văzuse el prin reviste, dar nu trezea în el nici un fel de dorinţă. Se pomeni gândindu-se cu oarecare jind la posibilitatea de a întâlni o iepşoară nurlie… după care îşi spuse că ar întâlni-o zadarnic, pentru că primăvara trecuse de multă vreme…

Stăpâna lui urcase dealul acoperit cu iarbă şi fusese primită cu strigăte de bucurie, îmbrăţişări şi mângâieri de o grămadă de muieri — goale şi acestea. Iar după aceea, tot muieretul acela se prinse într-o horă vioaie, în ritmul nebunesc al unor instrumente bizare, care scoteau sunete de-un fel nemaiauzit de Cal până atunci. Muzicanţii se aflau într-un loc pe care băiatul — mă rog, calul — nu-l vedea din vale, aşa că toată chestia avea un aer ireal, ca şi cum femeile acelea despuiate ar fi dănţuit pe o muzică ce venea din văzduh…

De fapt, Cal se plictisi iute de toată treaba. O femeie goală, treacă-meargă, putea fi ceva interesat, dar o grămadă de individe în pielea goală — şi de diferite vârste, de la copile la cotoroanţe cocârjate — era ceva scabros, ceva menit să te vindece de femei pentru o perioadă destul de lungă, filosofă el cu mintea sa cea sănătoasă, de cal.

Aşa că nu mai privi spectacolul cel dezgustător — nu-l putea ignora cu desăvârşire, pentru că din vârful dealului veneau tot felul de sunete, care de care mai bizare (chicoteli stridente, gemete, strigăte, râsete, implorări şi incantaţii) — dar el, ca un cal cuminte, se apucă să caute un petec bine înierbat – pentru că-l apucase foamea după atâta alergat. Nu găsi iarba dorită, dar nimeri peste nişte tufişuri cu frunze dulci şi răcoroase, aşa că timpul trecu în mod folositor şi plăcut.

Apoi, în vârful colinei se făcu linişte. O linişte deplină, de parcă n-ar fi existat nici o horă nebunească, nici un fel de chicoteli şi gemete, nici un soi de instrumente bizare… iar Cal îşi ridică neliniştit capul şi privi către locul în care dispăruse stăpâna sa — tocmai la timp, ca s-o vadă coborând panta acoperită cu iarbă măruntă. Arăta obosită, transpirată, dar cu un zâmbet ciudat pe buze, ca şi cum i s-ar fi întâmplat ceva tare plăcut…

— Văd că ai fost băiat cuminte. Bravo! îl lăudă femeia în roşu, care-şi pescui cu un gest îndemânatic rochia de pe ramurile tufişului şi şi-o trase peste cap. E timpul să ne întoarcem acasă, dragule!

Şi, dintr-un salt, se instală pe spinarea bidiviului, apoi îi spuse cu voce blândă:

— Acum nu mai e nevoie să ne grăbim. Mergi şi tu după cum ţi-e voia, numai să ajungem acasă înainte de sosirea zorilor…

Cal ştia ce sunt zorii, dar nu avea idee cât va mai dura până la apariţia lor, aşa că decise să se grăbească. O luă la goană şi ajunse aproape imediat pe drumul cel invizibil. Fugi fără încetare pe cărarea cea nevăzută de deasupra norilor, apoi drumul coborî şi, urmându-l, se pomeni pe strada de unde plecaseră, printre blocurile întunecate.

Încetini şi merse mai departe la pas, decis să-şi poarte stăpâna până la capătul lumii, dacă aceasta îi era voia. Numai că femeia în roşu îl bătu încet pe grumaz şi-i făcu semn să se oprească. De îndată ce rămase locului, cea pe care-o purtase prin văzduh îi spuse:

— Ai fost un băiat tare bun şi-ţi mulţumesc…

Apoi îi atinse fruntea cu vârful degetului, iar Cal fu copleşit de o fierbinţeală puternică, urmată de un frig năprasnic ce-i făcu dinţii să clănţăne… iar când totul se potoli descoperi că redevenise om.

O privi pe cea aflată în faţa sa şi-şi spuse că nu văzuse niciodată o femeie atât de frumoasă, atât de atrăgătoare… Îl cuprinse dorinţa şi se întrebă, uimit, cum de fusese în stare să nu se bucure pe deplin de imaginea goliciunii ei…

Femeia păru că-i citeşte gândurile, pentru că zâmbi măgulită, se gândi o clipă, apoi dădu din mână, a regret:

— Acum sunt prea obosită şi prea… satisfăcută. Rămâne pe altădată. Oricum, îţi sunt datoare…

Se întinse spre el şi-l sărută încet pe buze. Femeia avea buze moi, dulci, fierbinţi… Şi mirosea a scorţişoară.

Se desprinse de el, parcă fără să-i vină s-o facă, iar Cal înghiţi în sec şi reuşi să îngaime:

— Ne mai vedem?

Femeia se îndepărta încet, mergând cu spatele. Îşi flutură degetele spre el şi-i spuse:

— Bineînţeles. O să te caut eu, atunci când va veni momentul…

În timp ce mergea, mătasea cu sclipiri metalice a rochiei sale se unduia aţâţâtor… apoi se transformă brusc în negreala întunericului.

Rochia dispăruse subit, ca şi proprietara ei…

WXP (20)

Cal se frecă la ochi, rămase un timp nemișcat, fără să-i vină să-şi creadă ochilor, apoi îşi dădu seama că în noaptea aceea văzuse multe lucruri bizare; aşa că acceptă situaţia şi se duse încet către blocul în care avea loc petrecerea. Îl cuprinsese subit oboseala şi-i venea să se întindă pe jos, pe asfalt, şi să doarmă…

În apartament, lustrele fuseseră stinse, doar câte o veioză plasată strategic, în colţul încăperilor, lumina doar atât cât era necesar ca dansatorii să nu se împiedice unii de alţii. Şi muzica fusese schimbată, Ovidiu pusese banda a doua — muzică lentă, numai bună pentru strâns în braţe partenera.

Cal se împletici printre dansatorii de pe hol şi reuşi să ajungă în bucătărie. Gigi era singur în încăpere, stătea pe un scaun  şi fuma. Probabil că părinţii lui se duseseră să doarmă la Popeştii de la etajul unu — având în vedere că Popeştii mai tineri erau cu toţii la petrecere şi nu aveau să ajungă acasă decât dimineaţa — aşa că nu mai era silit să se ascundă. Părea obosit, iar Cal îl înţelese foarte bine — era nasol să fii gazdă şi să ai grijă de o grămadă de nebuni.

Gigi tresări văzându-l şi exclamă:

— Te-ai întors, bătrâne? Hai, zi cum a fost, că mor de curiozitate!

Cal îl privi printre pleoapele care voiau cu tot dinadinsul să se închidă, se prăbuşi pe un scaun şi mormăi:

— Gigele, dacă ţi-aş spune, nu m-ai crede. Nici eu n-aş crede. Dar, înainte să-ţi spun vreo vorbă, dă-mi ceva să mănânc şi ceva rece de băut, că sunt lihnit de foame şi însetat, de parcă abia m-am întors de la manifestaţia de 23 August…

Gigel, băiat bun, deschise uşa frigiderului şi scoase o sticlă de bere Griviţa.

— Ia, bă, şi bea! O păstrasem pentru mine, dar dacă e vorba de tine…

Scoase capacul de tablă şi i-o întinse lui Cal, cu un gest plin de mărinimie. Cal se grăbi să-i ia sticla din mână, de teamă să nu se răzgândească, o duse la gură şi sorbi îndelung. Apoi o puse pe masă şi gâfâi:

— Gigele, eşti un domn! Eşti fratele meu, mi-ai salvat viaţa! Vino să te pup!

Gigel îi făcu semn că nu era cazul, dar după rânjetul său se vedea că era încântat — şi de sine, şi de mulţumirile sincere ale lui Cal. Ieşi şi se întoarse după câteva minute cu un platou de faianţă şi cu o cutie de carton.

— Asta-i tot ce-a mai rămas, că au ras lăcustele alea tot, inclusiv ce fusese prin frigider…

Pe platou zăceau — singure, izolate şi stinghere — două sanvişuri („Tartine, frumosule, nu sandvişuri”, răsună o voce în mintea lui Cal) cu brânză şi o tartină („Aşa, drăguţule”, îl lăudă aceeaşi voce) cu parizer. Iar în cutia de carton se plictiseau două bomboane fondante…

Lui Cal i se făcu milă de ele şi le ajută să scape de singurătate. Apoi bău şi restul de bere, după care se uită la Gigel, care-l privea plin de speranţă.

— Gigele, zău că nu pot să-ţi spun mare lucru. În mintea mea e totul înceţoşat… dar singurul lucru pe care pot să-l afirm şi să jur cu mâna pe inimă că spun adevărul e că tipa aia m-a călărit de m-a deşălat. Pe bune! M-a călărit de mi-au ieşit ochii din cap. Şi avea nişte pulpe fierbinţi, de ziceai că mânca numai jăratec… A fost obositor, dar foarte frumos… Ai nişte apă rece?

Gigel, încă uluit de ceea ce auzise, dădu din cap şi căută din nou în frigider. Scoase o sticlă pentru lapte, o sticlă cu gura largă care fusese umplută cu apă şi pusă la răcit. O întinse spre prietenul său, dar acesta nu se grăbi s-o ia.

Gigi se uită mirat la el şi rămase cu gura căscată: Cal  se rezemase de speteaza scaunului şi adormise. Pe buze îi înflorise un zâmbet fericit, un zâmbet de om care-şi îndeplinise cea mai fierbinte dorinţă. Gigel simţi că-l muşcă demonul invidiei — dar îl ignoră, pentru că, într-un fel, se bucura de succesul prietenului său.

Poate că, într-o zi, o să-i povestească mai mult. Cu siguranţă că i se întâmplase ceva extraordinar, judecând după zâmbetul său plin de fericire…

23