Ceea ce vă propun astăzi nu-i în nici un fel meritul meu – și mă bucur că este așa. Apariția Scornelilor Moshului… se pare că a avut efecte. Unul dintre ele îl constituie ceea ce veți citi mai jos: o restituire literară despre care înțeleg că ar fi trebuit să apară în anul Caragiale pe la case mai simandicoase, dar așa se întâmplă întotdeauna, nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. În cazul de față, mă bucur al naibii de tare că s-a nimerit pe blogul meu!!! Nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc prietenului NICU GECSE pentru această surpriză de proporții, pe care mi-o face într-un moment delicat al vieții mele. Să-i dăm dreptul să se întrebe, pe bună dreptate:

 

OARE NENEA IANCU A SCRIS SCIENCE FICTION?

Parol, monşer, că-mi iau permisiunea de a te importuna cu o asemenea interpelare, de vreme ce alte chestiuni poate dau ghes mai abitir să-şi afle negreşit răspunsul. Binevoieşte însă a-ţi pleca privirea dumitale asupra acestui articol de gazetă şi zăboveşte minutele necesare lecturării lui.

Apoi, adastă şi mergi cu gândul la scrierile unor contemporani de-ai lui Caragiale, unii poate la fel de iluştri, dară creatori recunoscuţi în tărâmul fantaziei. Îmi vin în minte doar câteva lucrări şi, fireşte, autorii lor: O poveste a zilelor ce vor veni de H.G. Wells (1866-1946), În anul 2889 de Jules Verne (1828-1905), Scurtă incursiune în viitor de Edward Bellamy (1850-1898) sau Duel în secolul al XXV-lea de Karinthy Frigyes (1887-1938).

Mai ales, nu voiesc să-mi dai un răspuns. Nu-i nevoie de un aşa hatâr nemeritat. Ai puţintică răbdare! Întâi de toate că se cuvenea să ne amintim la an aniversar şi comemorativ deopotrivă de cel ce a scris Momente şi schiţe, O scrisoare pierdută,  Năpasta… şi atâte altele. Apoi, ce mai contează de este sau nu SF, de vreme ce arareori mai citim în jurnalele noastre moderne asemenea cronici — pline de umor, imaginaţie, ironie şi fin sarcasm?

Al dumitale devotat,

Nicu Gecse

 

Ion Luca Caragiale… De pe net, coane Iancule, că nimeni nu scapă de el până la urmă!

 CRONICA FANTASTICĂ (1874)

de Ion Luca Caragiale

Suntem în anul graţiei 3.874…

— Cum se poate?…

— Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă ’ntrerupi până la fine. Îmi promiţi că mă vei lăsa să termin ceea ce d’abia am început? Comptez pe promisiunea d-tale. Re’ncep dar.

Suntem în anul graţiei 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de sinecorzi, ciudate fiinţe bipezi, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de chinezi.

Deschid, cu permisiunea d-voastră, o mică paranteză istorică explicativă.

(Acum două mii de ani, chinezii declarară resbel Rusiei, vastă ţară ce cuprindea jumătate din continentul Europei. Observaţi bine că narez numai faptele; nu fac niciun comentariu. – Bătaia avu loc pe fruntaria celor două ţări. Chinezii triumfară şi, trecând peste regimentele ruseşti ca peste un imens bulevard de cadavre, în o săptămână fură în capitala inamică, în două săptămâni ajunseră în centrul Europei şi în trei, după ce străbătură şi bătură, una după alta, toate ţările mari şi mici, se opriră pe ţărmii Atlanticului. Poate c’ar fi mers şi mai nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată… Lumea întreagă sguduită fu forţată a recunoaşte realitatea acestei invaziuni şi i se’nchină. Două mii de ani au trecut, şi chinezii, cu perspectiva d’a domni până la judecata din urmă, domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat — permiteţi-mi acest singur novicism — cu totul).

Închid aci paranteza crezându-vă luminaţi deajuns.

Acum, graţioasă cititoare şi d-ta, amabile cititor, dacă doriţi a face o excursiune prin cetate, procuraţi-mi plăcerea a vă’ncrede în mine şi a mă urma. Voi fi prea fericit să vă serv de cicerone în Tâmpitopole care, aflaţi şi ţineţi minte, este numai o sucursala a Pe-Kingului.

Pornim?… A! mă iertaţi, fiţi buni a vă arma cu aceste foi de palmier; o să vă fie nedispensabil pentru a vă apăra d’arşita soarelui.

Acum, aidem! O singură recomandaţiune am a vă face: strâmbaţi puţin picioarele în maniera chineză: este un mijloc prezervativ contra alunecuşului porţelanului smălţuit cu care sunt acoperite stradele. Aşa!

Priviţi, mai întâi, aci, unul din cele mai superbe edificiuri; este pagoda idolul Kin-Lau; este locul unde se regulează afacerile privitoare la brahmani. Aci este mai mare peste toţi Mandarinul Ti-Li; mare învăţat, care odinioară a fost trimis prin institute cu însărcinarea exclusivă d’a strâmba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face să se bucure mai târziu de rachitism, calitate ce trece în mare consideraţiune la chinezi. Aşa e că este foarte mândră pagoda lui Kin-Lau cu arhitectura ei antică şi coloarea ei galbenă. Cată să ştiți, coloarea chineză prin excelenţă este galbenul.

Aruncaţi-vă dincoace ochii; vedeţi cazarma şi cancelaria Mandarinului Păcii, Lis-Kyng, vice-guvernatorul militar şi civil al Tâmpitopolei; aci este rezervoriul ordinei şi păcii, stabiliment liniştitor al spiritelor prea iuţi şi corigător al moravurilor. Ia uitaţi-vă la chinezul acela care iese din cancelaria Mandarinului Păcii, unde şi-a petrecut noaptea din cauză că s’a aflat dormind beat de opiu pe stradă. Vedeţi-l, mă rog, ce deşelat pare a fi în urma corecţiunii ce i s’a aplicat.

Aici este Casa Justiţiei. Ce severă faţadă! Totul respiră nepărtinirea şi oarba dreptate. Întoarceţi-vă puţin privirile spre acel nenorocit chinez care soseşte asudat şi gâfâind cu o hârtie în mână şi năvăleşte pe scara principală a Casei Justiţiei! îl cunoaşteți, este bietul Pim-Pim. Nu vă uitaţi că e slab şi lihnit; era gras şi burtos acum vr’o cinci ani, când adversitatea soartei îl îmboldi să intente proces unui vecin care-i răpise un puiu de curcă din curte. Vedeţi-l, iese din Casa Justiţiei. Ce tristă figură! O să fie silit bietul chinez să bea cinci ceşti de ceai şi şapte doze de opiu pentru a-şi recăpăta buna umoare. Dacă nu vă este antipatică figura lui Pim-Pim şi doriţi să-l mai vedeţi, veniţi aci şi mâne şi ’n orice zi voiţi,  pe la orele astea; pentru dânsul procederea d’adineaori este o sacră datorie pe care în toate dimineţile o împlineşte cu cea mai strictă fidelitate.

Edificiul de colo, pe uşa căruia se văd încrucişate două cotoare de lemn de banan – emblemă ce reprezintă libertate ’n alegeri — este aşa numita de chinezi Muma Tutulor. Câtă gingăşie în nume chiar. Sunt foarte picanţi chinezii într’ale lor.

Villemard – En L’An 2000. Le train électrique Paris-Pékin (1910-Paris, BnF, Estampes)

Priviţi dincoace, pe poartă, această imagine alegorică.

Plin de sudoare şi despoiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncă cu o lopată colosală cătăţimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru, etern flămând. Lugubră fantezie!… Aţi crede că această poartă este intrarea infernului, d’asupra căreia geniul cel rău, aşa, de gust, a pus să se zugrăvească un specimen de modul cu care cineva petrece în regatul lui; ei bine, nicidecum: aci, am onoare a vă spune, este casa numită Punga publică; Mandarinul cel mai mare peste astă pungă este Pungaciul, titlu’ dat prin simpla derivaţiune etimologică.

Atenţiune, doamnă! gravitate, domnule! Trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, guvernatorul general al Tâmpitopolei şi reprezintante al Fiului-Soarelui dela Pe-King. Aş avea şi aş voi să vă spun multe despre Sik-Tir, dacă în jurisdicţiunea chineză nu ar fi scris că se taie limba oricărui va cuteza să puie în discuţiune numele acestui suprem mandarin.

Să ne plecăm frunţile la pământ, după obiceiul pământului, şi să ne vedem de cale.

Cred, acum, doamnă, că sunteţi ca şi mine de părere, după atâta umblet şi fatigă să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua şi noi ceaiul şi vom fuma opiul, repauzându-ne puţin. Din fericire, acesta este tocmai locul public de predilecţiune al tuturor notabilităţilor chineze din Tâmpitopole. Este adevărat, nicăeri aici nu se servă ceaiul în mai bună calitate. Să intrăm.

Priviţi pe chinezii mei cum şed cu indolenţiă pe tapetele lor bizar colorate; vedeţi cum prin o mişcare d’o regularitate perfectă şi egală, clătinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul şi aspirând cu încântământ opiul, ei îşi petrec inocent timpul! O, tabel admirabil de moravuri pacifice! O, fericiţi chinezi!! Binecuvântate fiinţe bipezi, cât este de invidiat soarta voastră. Voi nu vă frământaţi cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment măcar de excepţiune în vieaţa voastră calmă şi neofensivă: nici rachitismul primatur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei Justiţiei; nici crâmpeiele de banan încrucişate pe uşa edificiului Mumei Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-publice să ’ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăiarea limbei din jurisdicţiunea voastră. Vouă, ceaiul şi opiul să vi se dea… şi ‘ncolo, pace! O, de trei ori fericiţi muritori !!!

Mă iartă, domnul meu, dacă mi-am uitat datoria de cicerone lăsându-vă un moment, pe doamna şi pe d-ta, pentru a mă adresa chinezilor mei. V’o jur că am făcut-o numai dintr’o mişcare interioară instantaneie şi nerezistibilă de sinceră admiraţiune.

Pentru astă dată, vă cred: satisfăcuţi înd’ajuns. Sunt fatigat; permiteţi-mi să mă retrag; vă las.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Cum vi se pare, grațioşi cititori, apocalipsul meu?

Ce va să zică purtarea asta, vor striga unii din d-voastră; întâi ne arunci peste două mii de ani în viitor, ne spui nişte comedii extravagante, ne plimbi, ne ’ncurci, şi-apoi ne laşi în Tâmpitopolea d-tale fără să ne spui cum să venim îndărăt; ne laşi în un loc necunoscut, bizar, straniu, rătăciţi.

— Iubiţi lectori, nu sunteţi deloc rătăciţi. N’aveţi nevoie de conducerea mea. Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la d-voastră, între ai d-voastră… în Bucureşti, în Ţara Românească. Priviţi în jurul d-voastră; îmi pare că citiţi Ghimpele.

 (Apărută în „Ghimpele”, XV, nr. 23, 9 iunie 1874, pp. 1–2. Semnată Car.)

Ion Luca Caragiale în viziunea lui Constantin Jiquidi

Sper că v-a plăcut, mai ales că vin alegerile. Alegeri? Care-or fi alea? Știe mai bine conu’ Iancu… Dumnezeu să-l aibă în pază, căci cred că tare bine se mai distrează de-acolo, din cer, văzând ce-a ajuns România zilelor noastre!

Mulțumesc, din nou, Nicu Gecse! Am dus SF-ul românesc până la 1874… La mai mare – sau mai mic, mă rog, că noi mergem înapoi ca dată. Bucurați-vă de clasici! Merită!!!