A ÎNCEPUT CAMPANIA ELECTORALĂ !!!  În fiecare zi i-am văzut – la televiziune sau în ziare –  pe mai toți aleșii neamului,  promițând marea cu sarea, zugrăvindu-ne in corpore cât de bună și prosperă va fi România viitorului sub conducerea lor. Norocul nostru, al tuturor, este faptul că lumea nu-i ia în serios… Altminteri, ar fi de-a dreptul tragic, dacă ne gândim la ceea ce prevesteau scriitorii de science fiction încă din 1999, inclusiv prietenul meu LIVIU RADU – poate cel mai complet autor român de ficțiune speculativă al momentului.

Vă invit, pentru perioada necesară lecturării următorului text, să participați (ca pe vremuri), la

 

 

— Hai, cu toţii!

Spre Saturn şi Jupiter

Cu Prietenul Pop-Ter!

Degeaba se agitase individul solid, cu cămaşa năduşită la subsuori. Vocile din autobuz răsunaseră slab. Indiferente. Plictisite…

— Lăsaţi, prietenu’, că au învăţat, a spus Ioneală, organizatorul de cerc. O să-şi dea ei drumu’ pe platou, că altfel…

Individul de la cercul de sector dăduse din umeri, sătul de zbaterea inutilă, şi se aşezase lângă Ioneală.

— Intelectualii ăştia… căpoşi… n-ar pune pic de suflet… iar noi ne mâncăm sănătatea pentru binele lor!

Continuaseră apoi discuţia în şoaptă. Probleme organizatorice, fără îndoială…

În spate, Vasiliu îi şuşotea Paulinei, viceorganizatoarea, imitând vocea tipului de la sector:

Cu Pop-Ter înspre Mercur

   Ca să ne pupe…

N-apucase să termine. Individa izbucnise într-un râs răsunător, exagerat, cvasiisteric.

— Vasi, eşti nebun! Dacă te aude cineva de la Ordine…

— Cine să mă audă? Poate să mă torni tu… că doar ţie ţi-am spus poanta…

Recitase versurile idioate mai multor colegi. Cu acelaşi comentariu privind o eventuală denunţare. Ştia că, de fapt, dacă voia cineva să-1 aranjeze, n-avea nevoie de dovezi sau de martori. O informare discretă şi gata… Îi plăcea să se joace cu focul… să spună bancuri tocmai celor pe care-i bănuia că lucrează pentru Ordine…

Costescu se uita pe fereastră. Cât vedeai cu ochii, întinderea netedă de beton, pe care se înălţau magazii, silozuri… Nu se apropiaseră suficient de Slobozia ca să zărească rampele de lansare…

Din cauza mitingului, zborurile din cosmodrom încetaseră, însă avioanele imense de transport, care aduceau sau preluau containere, te asurzeau cu zgomotul motoarelor… Vămile de la Urziceni şi de la Lehliu îşi continuau activitatea.

Bubuitul permanent te scotea din minţi… şi zgomotul de tractoare, macarale, stivuitoare…

Unde era Bărăganul de altădată, grânarul ţării? Sub o placă de beton şi asfalt, groasă de cinci metri… Autobuzul hodorogit, pus la dispoziţie de cei de la sector, nu avea filtre antipoluante. Marfă ieftină, cumpărată scump după ce fusese scoasă la reformă… Inscripţiile de pe tăbliţele din interior erau în flamandă. Ferdinand Chu mai dăduse o lovitură… trebuie să fi încasat un comision gras… Dracu’ să-i ia de nesătui… Organizatori, lucrători la Ordine… toţi corupţi, toţi gheşeftari…

Deşi ţineau ferestrele închise, de afară începuse să pătrundă aerul încărcat cu gaze arse. Câţiva începuseră să tuşească. Ioneală se stropşise la ei:

— Ce faceţi pe domnişoarele? Nici n-am ajuns la cosmodrom! Să vă pună dracu’ să nu strigaţi lozincile, că vă trimit pe toţi la Călăraşi, la turnat betoane!

Vasiliu se strâmbase. Ameninţarea îi stricase tot cheful. Dintre ai lui muriseră destui pe cosmodrom… Bunicul se întorsese, după ce-şi ispăşise condamnarea, doar ca să-şi dea duhul acasă… şi să le spună, îngrozit: „Să ştiţi că în plăcile de la Slobozia e tot atâta sânge cât beton!” Se vorbea de sute de mii de arestaţi… Prea puţini scăpaseră.

Prietenul lichidase orice opoziţie. Ortodocşi, iulieni, liberali, ţărani care nu acceptaseră să-şi piardă pământul… intelectuali cu gura mare… Ordinea avea urechi peste tot…

Trecuseră de vama Lehliu. Din toate părţile veneau autobuze. La fel de hărtănite şi de jumulite, din care atârnau tablele… Participanţi la miting…

Paulina îi aruncase lui Costescu:

— Se pare că adunarea asta va depăşi tot ce am văzut până acum!

— Tot ce se poate, răspunsese acesta amabil. E doar un eveniment deosebit…

Şi adăugase în gând: „Mama ta de curvă! După ce că vă bateţi joc de noi, mai trebuie şi să vă pupăm în cur! Naţie de laşi! Ne merităm soarta… Parcă eu sunt mai breaz…”

Autobuzul oprise într-un careu numerotat, trasat pe beton.

Ioneală le făcuse semn să coboare. Se grămădiseră afară din hărăbaie, iar organizatorul răcnise la ei:

— Să ţineţi minte: 738! Ăsta-i locul de întâlnire după miting! Că n-o să aşteptăm după toţi tăntălăii! Aici se lucrează ştiinţific, planificat! Prietena Vlase, condu-i pe prietenii la locul ce ne-a fost repartizat!

Paulina s-a agitat imediat, a fâlfâit listele, a verificat prezenţa, şi-a numărat echipa, apoi a gâfâit:

— Hai, prieteni! Mai avem puţin şi apare conducerea! Să ne găsească pe platou!

În jurul celorlalte autobuze se desfăşurau scene asemănătoare.

Costescu încerca să aprecieze dimensiunile mulţimii. Dacă în fiecare maşină fuseseră măcar şaizeci de oameni… Numai în parcajul ăsta se strânseseră vreo şaizeci de mii… Câţi or fi şi în alte părţi… plus salariaţii de la vamă, de la cosmodrom… lucrători de la Ordine… organizatori, elevi… studenţi… Nebunul strânsese câteva sute de mii de persoane. Dacă te gândeai ce risipă… numai benzina cât costa… că de întreruperea lucrărilor în întreprinderi nu ţinea nimeni seama… te chemau duminica şi recuperai…

Paulina se răţoise la Dumitreasca:

— Răspunzi de grupul trei!

Dumitreasca se înroşise toată, iar vocea îi tremura:

— Să răspundă Vasilescu! Pe el l-aţi promovat, nu pe mine, care duc singură trei proiecte! De când nu mi-aţi dat măcar o treaptă?

— Prietenul Vasilescu e pe primul loc la acţiuni! a răspuns înţepată Paulina. Promovarea se face ţinând seama de nivelul politic!

— Păi da! a răbufnit Dumitreasca. Tâmpiţi care nu-s în stare să facă nimic şi abia aştepţi să scapi de ei, trimiţându-i la acţiuni, de ăştia vă trebuie! Din ăia cu limba moale!

— Prietena Dumitrescu! Te rog să fii atentă ce vorbeşti!

Ameninţarea făţişă din vocea Paulinei o trezise subit pe Dumitreasca. Pe figura ei apăruse o spaimă cumplită… apoi izbucnise în plâns:

— Pri… ete… na Vlase… N-am vrut… sunt cam… obosită… o să… am grijă…

— Lasă, dragă, a liniştit-o Paulina. Toţi suntem nervoşi şi obosiţi. Vezi-ţi de treabă şi totul o să fie în regulă.

După ce-şi împărţise oamenii în grupuri, distribuise steaguri (tricolore şi albastre, ale Partidului) şi portrete ale Prietenului Conducător, precum şi ale Prietenei, soţia Conducătorului, marea artistă, Paulina se dusese să raporteze că erau gata de plecare spre dispozitiv.

Ioneală, care trăsese un coniac scurt cu prietenul de la sector, îi zâmbise amabil:

— Gata, prietena?

— Gata, prietenu’. Putem merge!

Cei doi au luat-o înainte, cu o hartă în mână, căutând sectorul. Mai aveau destul de mers, vreo doi kilometri.

— Aveţi grijă să nu pătrundă nici un străin în grup! mormăise Ioneală către şirul ce-1 urma cuminte.

Nu s-au obosit să-i răspundă. Învăţaseră regulile, nu era nevoie să li se repete tot timpul.

Vasiliu, care căra un portret al Prietenei, i-a aruncat lui Costescu:

— Ştii cu ce vine Prietenul la miting?

— Cu limuzina…, a răspuns acesta, neglijent, fără să-şi dea seama că Vasiliu voia să-i spună un banc.

— Ba nu… cu eli-pop-terul! s-a hlizit Vasiliu.

Pe prima doamnă o chema Eliza… madam Eli, cum îi ziceau între ei…

Costescu a zâmbit de complezenţă:

— Bună!

Nu-i ardea de bancuri. Cu atât mai puţin de cele politice. Îi ajunsese ce păţise în tinereţe. Mai fusese aici, când câmpul abia urma să fie despuiat de stratul de verdeaţă… Ştia toată istoria cosmodromului… fiecare cotlon… Uite, aici, în sectorul 4-78-537, fusese executat mitropolitul Moldovei… alături zăceau, sub placa de beton, zece studenţi, iulianişti idealişti… nici măcar nu se născuseră pe vremea împăratului…

Ioneală a făcut un semn. Coloana s-a oprit.

— Zece minute pentru cumpărături… Că o să dureze…

Rândul s-a spulberat. Oamenii s-au repezit spre tarabele cu crenvurşti şi răcoritoare. Preţuri modice… Preţurile ca preţurile, dar unde mai găseai asemenea bunătăţi? Mulţi veneau la acţiuni doar pentru posibilitatea de a face niscai achiziţii… Importurile erau limitate, că ţării îi trebuia valută…

N-a durat doar zece minute, dar nici mult mai mult, pentru că Ioneală începuse să zbiere:

— Gata, nesătuilor! Alinierea!

În cele din urmă au ajuns la sectorul lor…

Alţii aşteptau mai de mult.

În faţă, elevii în uniforme albastre.

În spatele lor, grămadă, oamenii muncii.

În laturi soldaţi, trupe de Ordine…

Într-o parte, la câţiva kilometri, rampele de lansare. Macarale imense, din segmente de metal lucind… Goale. Doar pe cea mai apropiată, o rachetă uriaşă, fusiformă, sclipind argintiu…

Semicercul mulţimii închidea clădirea gigantică, din sticlă şi metal care răsfrângeau razele ce reuşeau să pătrundă prin smog. Balconul era pavoazat cu drapele, lozinci. În el se agitau indivizi care aşteptau sosirea Prietenului Conducător.

Deodată, fanfara a intonat imnul. Au înlemnit cu toţii…

Forfota din balcon se înteţise… pe urmă s-a potolit. Fiecare îşi ocupase locul stabilit de protocol.

Au apărut membrii corpului diplomatic… invitaţii de onoare, ambasadorul otoman şi cel american…

Fanfara terminase imnul. O clipă de tăcere, apoi un sunet scurt, ascuţit, de trompetă.

Organizatorii au început să dea din mâini. Mulţimea uriaşă a izbucnit în urale, elevii au fluturat steagurile şi florile…

Printre cei din tribună trecea ţanţoş, cu mâna ridicată, Prietenul Conducător, la braţ cu Prietena…

Din asistenţă s-au repezit elevi, cu braţele încărcate cu buchete multicolore… Le-au împărţit invitaţilor…

Costescu privea indiferent. Văzuse mascarada asta de zeci de ori. Probabil că elevii erau sinceri, în entuziasmul lor…

S-a uitat sub balcon, acolo unde se aflau plasate forţele de intervenţie ale Ordinii. Exact cum bănuise… Deşi Pop-Ter se lăuda în toate discursurile că scăpase ţara de mutanţii şi degeneraţii regimului trecut, oamenii lui de pază erau, în majoritate, indivizi cu partea inferioară a trupului înlocuită de glisoare sau roţi de motocicletă… Aveau, în loc de braţe, lasere sau aruncătoare de flăcări… Ciuful zburlit, metalizat, forma o antenă pentru legătura cu infosfera… Prietenul nu suferea mutanţii, dar nu ezita să-i folosească… Ordinea gemea de telepaţi… De altfel, statisticile la care avea acces şi care nu erau date publicităţii (Costescu se întreba câte din ele ajungeau, de fapt, la conducerea statului şi, mai ales, la Pop-Ter…) dovedeau că, deşi populaţia se afla pe o curbă ascendentă în ceea ce privea revenirea la normalitate, cel puţin o treime din locuitorii României erau handicapaţi sau mutanţi. N-ai fi zis, văzând mulţimile de la mitinguri… Handicapaţii nu se mai bucurau de tratamentul din vremea republicii ortodoxe… Se ascundeau, nu-şi arătau talentele… El însuşi era telepat, putea citi gândurile de la distanţă… dar, fără khol, efortul îl dobora, prefera să-şi folosească darul doar din când în când… Dacă autorităţile ar fi aflat, s-ar fi făcut presiuni să intre în Ordine… sau ar fi fost lichidat…

Între timp, perechea conducătoare se aşezase, zâmbitoare, în apropierea microfoanelor.

Fanfara a scos încă un acord festiv, apoi a tăcut.

La tribună s-a înfipt un individ scund, cu figură asiatică.

Ferdinand Chu… Se zicea că ar fi conducătorul Ordinii… Funcţie secretă, cunoscută doar de colaboratorii apropiaţi şi de şeful statului… Poate cel mai puternic om din ţară… mai puternic chiar decât Conducătorul… De altfel Chu, cu o avere inimaginabilă, deţinea, oricum, puterea economică… dacă stăpânea şi controlul forţelor Ordinii, Pop-Ter nu era decât o marionetă în mâinile lui…

Chu debita la microfon frazele uzuale. A pomenit de măreţul eveniment pe care întreg poporul îl sărbătorea… Apoi a anunţat, cu o voce ce simula extrem de bine entuziasmul:

— Şi acum va vorbi Conducătorul republicii, Organizatorul Principal al Partidului, Prietenul Vasile Pop-Ter!

S-au dezlănţuit urale puternice. Costescu se întreba câte dintre ele erau reale şi câte înregistrate. În zona lor, nu striga nimeni. Se agitau şi ei când se uita vreun organizator…

— Dragi prieteni! Sărbătorim în aceste clipe minunate un eveniment memorabil, ce va rămâne în istoria ţării! se avântase Conducătorul în cititul teancului de file din faţa lui.

Costescu a oftat resemnat. Oricum nu se aşteptase să scape repede… Trebuia să-i recunoască lui Pop-Ter o calitate: rezista ore în şir citind rapoarte, discursuri, cuvântări… Orice. Îi plăcea să se asculte, îl încânta adoraţia mulţimii… poate îşi închipuia că-i sinceră…

— Auzi, a şoptit Vasiliu, hai să-ţi zic o chestie… Am făcut un studiu asupra formulelor de adresare în România, de-a lungul secolelor. Să-ţi fac un rezumat?

— Fă-l, a acceptat Costescu.

— În Evul mediu, voievodul era singurul „domn”. Boierilor li se zicea „boierule” sau „cucoane”, iar oamenilor de rând „rumâne” sau „creştine”. Pe urmă, numărul „domnilor” a crescut… de ziceai c-or să ajungă toţi domni. Dar în loc de asta au devenit „camarazi”, dup-aia „tovarăşi”… şi, până la urmă, „domni”… pentru un timp. Au ajuns „supuşi” imperiali, „fraţi”, iar acum „prieteni”… O mulţime de cuvinte care şi-au pierdut înţelesul iniţial, pentru că toată lumea face, involuntar, legătura cu sensul dintr-o anumită perioadă…

— Interesant, a mormăit Costescu.

A ascultat un timp discursul care curgea monoton:

— Am reuşit să depăşim perioadele de criză… să retehnologizăm ţara… să ajungem printre statele dezvoltate… Deţinem, în momentul actual, cel mai mare număr de nave cosmice pe cap de locuitor din lume… cel mai mare număr de zboruri interplanetare… cei mai mulţi piloţi… Românii controlează traficul de mărfuri din Europa…

— Să-ţi mai spun o chestie, a şuşotit Vasiliu, pe care-1 mânca limba. Ştii de unde s-a ales şefu’ cu numele de „Ter”? Idiotul şi-a imaginat că-i masculinul de la „Terra”! Ha, ha!

Nu era adevărat. Costescu ştia bine, găsise documente sigure despre tinereţea Conducătorului. Planeta spre care zburase acesta, prima din afara sistemului solar pe care urma să calce picior de pământean, fusese botezată Ter de către finanţatorii expediţiei, Comunitatea Europeană. Numele însemna Teritoriul european renăscut. Sau aşa ceva, în latină sau franceză… Interesant cum ura faţă de Conducător se manifestase prin zvonuri absurde, în care credeau chiar oameni serioşi…

Prietenul debita, cu voce veselă, momentul glumeţ al discursului:

— Dacă în urmă cu cincizeci de ani ar fi părut absurd ca un scriitor să numească un cosmonaut Ion sau Gheorghe, în ziua de azi e semn de stupiditate să nu dai nume românesc piloţilor interplanetari… Iată, romanul care a câştigat anul acesta premiul Hugo în America se numeşte „Costica’s Adventures”!

Interesant! Şi mai interesant ar fi fost dacă navele cosmice ar fi fost fabricate de români… dar le făceau americanii, nemţii şi japonezii… care le vindeau la preţuri enorme… abia se recu­perau cheltuielile…

Prietena Eli arunca priviri suspecte spre curvasasinele lui Chu… Individul nu se despărţea de ele nici în tribuna oficială…

Costescu n-a rezistat… o să se mulţumească să asculte doar câteva secunde… n-o să păţească nimic… şi nici nu vor avea timp să-1 detecteze, dacă supravegheau mulţimea… O baleiere scurtă… a prins-o…

„Unde dracu’ le găseşte tembelul ăsta? Cea nouă e dulce… O să-i cer să mi-o împrumute pentru o noapte… când o pleca Vasile la Istanbul… Noroc că sultanul nu agreează ca vasalii să vină cu nevestele… scap de el fără să trebuiască să inventez vreo scuză…”

Bravo… coana Eli îşi ascundea cu grijă gusturile… nu răsuflase nimic…

Intre timp, Prietenul trecuse la critica regimurilor trecute, îi făcuse praf pe imperiali, desfiinţase şi ironizase eforturile patriarhului pentru unificarea ortodoxiei… menţionase, în treacăt, nişte erori făcute în primii ani de guvernare, „când lupta pentru instaurarea noului fusese aprigă şi se lovise de rezistenţa îndârjită a reacţionarilor…”

Apoi se lansase în tirada lui favorită:

— Partidul populist a reuşit să armonizeze cele două curente economico-politice existente în lume, îmbinând în mod original socialismul cu capitalismul. În ţara noastră sunt acum capitalişti puternici, cu averi imense, dar avem grijă de oamenii de rând. Am asigurat locuri de muncă pentru toţi, fiecare are cele necesare traiului…

Sigur că a asigurat locuri de muncă, dacă a exterminat sute de mii de oameni… E adevărat că făcuse un pic de ordine în balamucul românesc… Oare crede cu adevărat ce spune? Ia să vedem…

„Nenorociţii ăştia nici nu-şi dau seama ce baftă au avut… un conducător ca mine apare la câteva sute de ani.”

Da, individul era sincer… şi paranoic…

După o trecere detaliată în revistă a creşterii nivelului de trai, exprimat în creşterea importurilor (fără import de produse alimentare, lucrul ăsta îl ştia prea bine Costescu, România n-ar fi supravieţuit decât trei luni… Prietenul distrusese cele mai rodnice regiuni ale ţării…), Conducătorul făcuse o pauză de efect. Apoi a anunţat, cu glas solemn:

— Pentru buna înţelegere mondială şi din spirit umanitar, România a hotărât să acorde Statelor Unite ale Americii clauza naţiunii celei mai favorizate!

Un moment de zăpăceală… organizatorii şi-au revenit ime­diat şi, la semnalul lor, masele au început să scandeze lozincile pregătite din timp:

„Al omenirii viitor

Depinde de românescul zbor”

„Prietenul ne îndrumă

Spre o viaţă tot mai bună”

„România înfloreşte

Când Prietenul zâmbeşte”

Şi tot aşa… Românul e născut poet, rânjea în sinea lui Costescu… Însă ce naiba era cu clauza asta? Ce nevoie aveau americanii de ea? Nu se pomenise nimic în jurnalele de actualităţi… Conducătorul o ţinuse ascunsă special ca s-o prezinte într-un asemenea moment?

La un semn, mulţimea tăcuse, iar Pop-Ter continuase, pe un ton foarte serios:

— Nici să nu vă imaginaţi că am făcut acest gest gratuit. Am cerut în schimb Statelor Unite să-şi modifice poziţia în privinţa drepturilor omului. Iar Congresul a acceptat propunerea noastră de emigrare a comunităţilor americane persecutate în cosmos, cu ajutorul navelor noastre!

Iarăşi urale… Treaba era suspectă… iar ambasadorul american rânjea ciudat… şuşotea cu otomanul… ia să vedem…

„— Cum aţi reuşit performanţa asta?

— Şperţurile de rigoare… Ceva în contul din Elveţia al doamnei Eli… ceva lui Chu… Pop este, cu adevărat, idealist. Sau tâmpit. În schimb, cu ăştia doi se poate trata… E adevărat că domnul Chu a impus să nu includem în lista de expulzaţi şi chinezi. Doar negri, portoricani, indieni…

— Să vedem cum procedăm şi noi… poate scăpăm, în sfârşit, de kurzi…

— Apropo, cum merg experienţele cu ansiblele?

— Foarte bine. Am înţeles că şi voi sunteţi extrem de avansaţi.

— Da… într-un an, doi, renunţăm la transporturile cu nave cosmice…

— Şi cu nenorociţii ăştia ce facem?

— Zboruri de cercetare… Descoperiri şi colonizări de planete noi… misiuni de mâna a doua… trebuie cineva să care ansibla pe o lume nouă, ca s-o putem folosi, nu? Oricum, cosmodromul ăsta n-o să aibă nici un rost peste trei, patru ani…”

Costescu încremenise… sigur, auzise ceva zvonuri… Nu-şi imaginase nici o clipă că marile puteri făcuseră un gest de caritate finanţând construcţiile monstruoase din inima Bărăganului. Scăpaseră de poluare, de zgomot, de riscul bolilor aduse din cosmos…

Între timp, Conducătorul ajunsese la marile victorii obţinute de poporul român în spaţiul cosmic.

— Cosmodromul din Slobozia constituie cea mai măreaţă realizare a spiritului omenesc! Poate fi văzut de pe Lună, ca şi Marele Zid Chinezesc. Dar, în timp ce acela nu aduce nici un folos, aici, pe teritoriul ţării noastre, se construieşte viitorul omenirii!

Urale, aplauze îndelungate…

— Prieteni! Ne-am adunat aici („ca să ne strângem”, a strecurat iute Vasiliu o poantă) pentru a sărbători un eveniment deosebit! Lansarea către străfundurile cosmosului a navei ce efectuează al zecemiilea zbor românesc!

Organizatorii dădeau din mâini, înnebuniţi. Strigătele entuziasmate depăşeau puterea de rezistenţă a urechilor. Individul de la staţia de amplificare exagera… Costescu simţea că surzeşte (statisticile acelea secrete la care avea acces afirmau că România deţine primul loc în lume în privinţa numărului de surzi, depresii nervoase, sinucideri, boli cardiace şi pulmonare… că este ţara cu alimentaţia cea mai slabă din Europa…).

Prietenul îşi terminase discursul. S-a apropiat cu paşi lenţi de un panou de comandă uriaş şi a apăsat pe un buton roşu. O aiureală pentru public, nava nu se pornea din exterior… Dar acţiunile fuseseră bine sincronizate… în aceeaşi clipă, de sub fusul argintiu, a izbucnit un jet de flăcări… zgomotul a devenit insuportabil… racheta s-a desprins de schela metalică, aruncând-o într-o parte… s-a ridicat, la început încet, apoi tot mai repede, a devenit o flacără îndepărtată pe cer… a dispărut…

Prietenii Conducători dispăruseră din balcon imediat după apăsarea pe buton… nu suportau gălăgia…

Mulţimea a rămas pe dalele uriaşe de beton…

Apoi Costescu a auzit vocea dispreţuitoare a lui Ioneală:

— Ce-aţi rămas aşa, ca viţeii la poarta nouă? Sectorul 783! Într-o jumătate de oră, plecarea! Hai!

Se terminase şi sărbătorirea zborului zece mii.

Va găsi altceva Conducătorul, pentru săptămâna viitoare… Pâine şi circ, ziceau strămoşii noştri romani. Uite că se poate şi numai cu circ… Unul în care eşti bufon, nu spectator.

„Spectacolul continuă”, îşi spuse Costescu, urcând în autobuzul hârbuit ca tot ce exista în România. Avusese ţara asta altă soartă? Va avea vreodată parte de ceva mai bun?

Fiecare are ce merită, oftă el, urmărind pe fereastră întinderea nesfârşită de beton a Bărăganului…

(Din volumul Spre Ierusalim!, Editura Allfa, 2000)