Despre SERGIU SOMEȘAN am tot vorbit pe blog în ultima perioadă, așa că n-am să insist prea mult acum. Dacă vreți să-i citiți creațiile, dați o căutare după nume și bucurați-vă de talentul acestui povestitor desăvârșit, care are un talent extraordinar în a transforma banalul cotidian în miracolul universal al literaturii de bună calitate. Pentru că oricum voi reveni peste câteva zile cu informații noi despre creația lui Sergiu, în orizont foarte apropiat, vă invit acum să aflați în ce fel și-a conceput povestirea destinată proiectului Cele 1001 de scorneli ale Moshului SF

Sergiu Someşan

HANDBALISTA ŞI HEGEMONU’

(Making of Făuritorul de vise)

Handbalista (şi nu hegemonu’) m-au făcut să scriu Făuritorul de vise, în ciuda a ceea ce crede Ştefan sau îşi imaginează restul lumii despre asta. O dovadă că la mine piramida lui Maslow este la locul ei şi funcţionează cu toate motoarele turate. Asta pentru că, în fiecare seară, handbalista cu pricina făcea cam trei, uneori patru ture în jurul blocului, timp în care atât eu cât şi alţi purtători de pantaloni admiram de la balcoane făptura bine făcută a fetei. Exagerat de bine făcută… Prima dată ajungea în dreptul balconului meu şi eu îmi dregeam uşor vocea: „Hm!” După numai câţiva metri, ajungea în dreptul balconului bătrânului profesor pensionar care făcea şi el: „Hm, hm!”

Probabil că până la capătul blocului, care are opt rânduri de balcoane, se ajungea la o adevărată tuse în cascadă. Nepăsătoare la privirile noastre care o împingeau uşor din spate, handbalista făcea tură după tură, seară după seară. Unul din vecinii care ocupa al treilea balcon de la mine chiar a comentat odată:

— Băi, da’ ce ţâţe i-au crescut la fata asta! Dacă ţine mingea la piept în timpul meciului, adversarele nu vor mai şti care-i mingea şi care-i ţâţa…

A hohotit singur de gluma lui şi profesorul a ţâţâit dezaprobator pentru că, după o viaţă în care a trebuit să controleze cuvintele — atât pe ale lui, cât şi pe-ale altora —, îi venea greu să se adapteze limbajului libertin de după blocuri.

Între două ture, bătrânul profesor de istorie pensionar îmi încarca memoria cu cifre pe care le suspectez şi acum a fi corecte:

— Cea mai mare prezenţă la vot a românilor după ’89 a fost în anul 1992, când s-au prezentat cu ceva peste 14 milioane de cetăţeni la vot. După asta, prezenţa a scăzut cu fiecare nouă serie de alegeri, ajungând după anul 2000 pe undeva pe la zece milioane de alegători. Deci chiar dacă s-ar fi mizat pe cea mai mare prezenţă la vot postdecembristă şi tot au ales mai mult de jumătate dintre alegători pentru demiterea preşedintelui…

A făcut o pauză cât să treacă handbalista, apoi a continuat:

— Nu cred că guzganii ăia cu robe vişinii vor putea arunca la gunoi peste şapte milioane de voturi. Poporul s-a convins, în sfârşit, că preşedintele este un conducător toxic. Barbara Kellerman defineşte conducerea toxică prin câteva tipare comportamentale: incompetenţă,  inflexibilitate, dificultăţi  de autocontrol, insensibilitate faţă de nevoile celor mulţi, anturaj corupt, abuzul de lovituri sub centură şi de folosire a durerii (fizice sau psihice) ca instrument al puterii…

Era vară, era groaznic de cald, iar judecătorii curţii constituţionale amânau o zi după alta să ia o hotărâre. Ştefan nu mai răspundea la telefoane iar în rarele momente când îl prindeam, păcănituri suspecte se auzeau dinspre telefonul lui. Făceam haz pe tema asta şi el chiar întreba la telefon pe un al treilea ipotetic interlocutor dacă are mandat să asculte convorbirea — fiindcă în caz contrar, înregistrarea nu era admisă ca probă în instanţă. Vitupera încrâncenat împotriva nedreptăţii flagrante şi oricum nu se putea discuta literatură cu el, în acele momente. Nici vreun alt subiect împotriva celui preferat. Şi, nu în ultimul rând, răzbătea din vocea lui exasperată gândul că trebuie să facem ceva.

— Jean Lipman-Blumen, expertă în leadership şi în managementul crizelor, cadru didactic la Claremont University, spune că un lider toxic poate fi identificat uşor după faptul că el îi lasă pe cei conduşi într-o situaţie mai rea decât cea în care se aflau la preluarea mandatului — continua prelegerea profesorul din balconul de alături. Ori, uită-te dumneata unde-am ajuns acum, faţă de anul înscăunării dictatorului… Alt cercetător, Marcia Whicker, spune că liderul toxic este cel care îşi obţine succesul demolând şi nu colaborând cu ceilalţi. Un spirit conflictual, orientat pe controlul teritoriului şi pe luptă, nu pe bunăstarea celor pe care-i conduce. Uite, de asta românul de rând îl respinge din instinct pe Traian Băsescu: fiindcă a simţit pe propria-i piele efectele conducerii sale toxice! Păcat că sunt minţi luminate, care au capacitatea să recunoască aberaţiile lui comportamentale, dar nu o fac. Prin aceasta se fac vinovaţi şi sunt complicii lui tăcuţi. Modul laş în care a procedat în ultimul moment, îndemnându-şi acoliţii să nu voteze, seamănă cu modul în care se predau soldaţii, aruncând arma şi ridicând mâinile: „Nu trage, nu mă răni pentru că, uite, sunt neînarmat!” Perfect omenesc — numai că un astfel de individ nu ar trebui pe urmă să se erijeze în conducător, datorită unui viciu legislativ…

Se vede treaba că, după o viaţă de predat, bătrânului profesor îi lipseau orele de clasă. Vocea lui se auzea monotonă, în timp ce eu priveam visător după muşchii fesieri bine reliefaţi ai handbalistei şi mă gândeam la „Sonetul 9” al lui Emil Brumaru:

„Ţi-s bucile frumoase
ca două fenomene
Cereşti ce se întâmplă
odată într-un mileniu.
Pe hărţile stelare
ţi le-a-nsemnat alene
Cu mâna lui buimacă
de pofte dulci un geniu.”

  — Aşa nu se mai poate! Trebuie să facem ceva! a izbucnit pe neaşteptate administratorul blocului, care stătea la balconul de deasupra mea. Se ridicase brusc în picioare şi scaunul pe care şezuse până atunci a căzut cu un pocnet ca de pistol, făcându-mă să privesc şi eu mai atent în lungul aleii: un tânăr roşcat şi plin de coşuri, pe care-l bănuiam a fi pedelist, o oprise pe handbalistă. Au dat colţul înainte de a mă lămuri prea bine ce voia, dar mi se urcase deja sângele la cap: să vezi ce-o să ţi se întâmple dacă te înhăitezi cu ăştia! Te vor târî prin beciuri, prin canale, îl vor pune pe d’Artagnan-ul magistrat să te violeze în portbagaje — dacă va reuşi, dată fiind diferenţa de forţă fizică…

Era pe înserate, se mai răcorise puţin, aşa că am făcut o cafea şi m-am apucat de scris. Am terminat povestirea — mai puţin finalul — în aceeaşi noapte, pe la trei-patru…

A doua zi, când am ieşit în balcon, zumzăiau toate ca de o adevărată revoluţie: tânărul roşcat şi plin de tupeu — pe care mulţi îl identificau cu preşedintele destituit — încercase să-i pipăie balcoanele tinerei handbaliste care ripostase cu o dreaptă năucitoare, culcându-l în fund pe locul unde atunci când ploua se forma o baltă mare, făcându-mă să regret că vara a fost atât de secetoasă.

M-am întors şi am scris finalul, făcând din tânăra fată o mică eroină, am „isprăvnicit-o” cu alte cuvinte, deşi mă îndoiesc că îl citise vreodată pe bardul de la Mirceşti. Sau pe vreun alt bard, că tot veni vorba…

Deşi nu aş fi vrut să dezvălui nimănui că turnul meu de fildeş este de fapt un biet balcon aparţinând unui apartament de confort doi îmbunătăţit, picătura chinezeasco-telefonică la care mă supune Ştefan de câteva zile ca să scriu „making of”-ul m-a făcut să mărturisesc aproape tot. Reţineţi, aproape tot! Restul am lăsat pentru un viitor roman.

Sergiu Someșan (2012)

 

După Liviu Radu și Michael Haulică, iată o fișă de autor la fel de substanțială…

Sergiu Someşan (născut pe 8 decembrie 1954, la Reghin, judeţul Mureş) a urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dâlja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”.

Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate.

Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa).

Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus,  un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare.

În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”.

După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres.

În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov).

În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov).

În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească).

Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus).

A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008).

Postat iniţial integral pe internet, Apocalipsa după Ceauşescu (în curs de apariţie la Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şi Apocalipsa Omului Oglindă.

Blog: Sergiu Someşan — Proză fantastică şi SF (http://sergiusomesan.wordpress.com)

Cărți de Sergiu Someșan (2000-2001-2003)

Cărți de Sergiu Someșan (2004)

Cărți de Sergiu Someșan (2006-2008-2012)

 

Ne apropiem din ce în ce mai mult de finalul sumarului volumului CELE 1001 DE SCORNELI ALE MOSHULUI SF, sumar care astăzi arată așa:

* Ștefan Ghidoveanu – Literatură și internet sau Despre „Scornelile” Moshului SF (Cuvânt înainte)

* Adrian Buzdugan – Scrisoarea lui Mil Neajlov din Deveselu către fratele său, Grigorie, din Craiova

* Ciprian Mitoceanu – Mecanism de autoreglare

* Ioana Vișan Defazaj

* Liviu Radu  Golem, golem…

* Ștefana Cristina Czeller  Exilul

* Cristian M. Teodorescu  Spațiul fazelor

* Antuza Genescu Metafagie

Raluca Băceanu Pedeapsa

George Lazăr Povestea ultimului şoarece de bibliotecă

Lucian-Vasile Szabo Glonţul din creier, lumea din ochi

Ana-Veronica Mircea Întoarcerea vrăjitorului

Michael Haulică Glitcherine

* Narcisa Stoica Regina Nopţii

* Marian Coman Albilița

* Roxana Brînceanu O nouă casă

Oliviu Crâznic Spiriduşii albi

* Sergiu Someșan Făuritorul de vise

* Florin Pîtea

* Cătălin Badea-Gheracostea

 

Următorul articol despre textul scris pentru „Scornelile Moshului SF”, va fi cel semnat de FLORIN PÎTEA. Vă aștept cu drag pe data de 16 noiembrie 2012!

Moshul SF

Anunțuri