Cu povestirea ce urmează, avem parte de un nou participant la proiectul „Scornelilor Moshului SF”. Este vorba despre un tânăr extrem de talentat, posesor al unui stil îngrijit și elegant, un autor cu știința alegerii subiectelor și lipsit de graba aceea specifică majorității începătorilor într-ale literaturii. Numele său este EUGEN CADARU și probabil că mulți dintre voi i-ați mai întâlnit lucrările prin revistele online de gen de la noi.  De aceea, mă bucur foarte tare că a ales să publice și aici povestirile care se încadrează cel mai bine în categoria ficțiunii speculative. Să-i urăm bun venit și să-i citim cu atenție creațiile…

 

Totul a început exact acum un an, într-o dimineață de luni. Era ora opt și ceva, eu eram în autobuz și mă îndreptam, ca de obicei, spre serviciu, când am primit pe telefonul mobil un mesaj care mă anunţa că „au mai rămas şapte zile”. Dacă aş fi fost un adolescent cu mintea înfierbântată şi nu un om de aproape douăzeci şi opt de ani, poate că acel conţinut eliptic şi tonul oarecum misterios al sms-ului m-ar fi făcut să mă gândesc la cine ştie ce chestie tare, vreo conspiraţie a cărei ţintă aş fi putut fi chiar eu.

Din fericire, însă, trecusem deja de multișor de vârsta cu pricina, aşa că, pe moment, m-am gândit că nu poate fi altceva decât un alt anunţ publicitar nesolicitat.  Drept urmare, am butonat tastatura ca să şterg mesajul. Înainte de a apăsa tasta „delete” însă, mai mult într-o doară, mi-am aruncat o privire la rubrica „expeditor” şi am avut surpriza să constat că acolo apărea numărul propriului meu telefon, cel pe care primisem mesajul. Mi-amintesc faptul că am rămas surprins câteva momente, apoi m-a pufnit râsul. Cum naiba era să-mi dau eu singur mesaj, și cu un asemenea conținut, pe deasupra? După câteva momente, mi-am zis că, probabil, vreun amic mai priceput într-ale tehnologiei — am câțiva dintr-ăștia — vrea să-mi joace o farsă. Probabil că, dacă te pricepi, nu este foarte dificil să trimiți mesaje afişând o identitate falsă a expeditorului. În concluzie, am şters sms-ul cu pricina şi mi-am văzut în continuare de treabă.

Restul zilei a fost liniște și nu s-a mai întâmplat nimic deosebit.

În ziua următoare, însă, marți, exact la aceeași oră, la care eu mă găseam tot în autobuz, ducându-mă spre job-ul meu, mesajul s-a repetat. Textul era aproape identic cu cel din ziua precedentă și îmi spunea că „au mai rămas şase zile”. La rubrica „expeditor” apărea din nou același număr, adică propriul meu număr de telefon mobil. Mi-amintesc că am rămas câteva clipe pe gânduri, apoi, mai mult enervat decât amuzat, m-am gândit să dau un mesaj de „reply”, să văd ce se întâmplă. Am trimis mesajul şi am așteptat să văd dacă acesta chiar intră pe mobilul meu. Spre surprinderea mea, după câteva secunde, am auzit din nou bip-ul telefonului. Mesajul meu de „reply” era în „inbox”. Nu mai înțelegeam nimic. Am rămas nemişcat câteva clipe, neştiind ce să cred, după care, nervos, am şters şi cel de al doilea mesaj precum și propriul meu mesaj de „reply”.

În general, deși sunt un om cu simțul umorului, nu mă dau în vânt după farse, mai ales dacă subiectul lor sunt chiar eu. În fine, cum marțea este, de obicei, prima dintre cele două zile foarte productive ale săptămânii și cum aveam destule de făcut, mi-am luat gândul de la acele sms-uri și, când am ajuns la serviciu, mi-am continuat activităţile obișnuite fără să mă mai întreb cine-ar fi putut fi autorul „glumelor de dimineață”, cum îmi venise să le spun.

Totuși, trebuie să recunosc că, în dimineaţa următoare, la ora când ştiam că era posibil să apară din nou mesajul acela ciudat, deși mă țineam cu o mână de bară și eram într-un echilibru destul de precar, în autobuzul aflat în mișcare, nu m-am putut abţine să nu privesc ţintă ecranul telefonului mobil, sperând însă că gluma sau ce-o fi fost ea nu va continua.

Dar n-a fost aşa. Cu o precizie matematică de secundă, mesajul şi-a făcut din nou apariţia la ora 08.30, anunţându-mă că mai rămăseseră cinci zile. Mi-amintesc că, atunci, am simţit pentru câteva momente cum îmi creşte pulsul. Cred că mă enervasem de-a binelea.

Am ajuns la serviciu și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi întreb toți colegii dacă ei primiseră sms-uri publicitare cu numărătoare inversă. După o jumătate de oră, cum nu primisem nici un răspuns pozitiv, m-am lăsat păgubaș. Probabil că prin birouri deja se făceau glume pe seama mea. Parcă le și auzeam pe cele trei „gâşte” de la etajul doi al firmei comentând pe holuri, la o țigară: „Adrian, sărăcuțu’, mai are doar câteva zile… Să ne purtăm frumos cu el, fetelor…” Evident, o asemenea remarcă nu putea fi urmată decât de o repriză de râs isteric.

Deşi eram deja destul de iritat, mi-am propus totuşi să nu mai dau nici un fel de atenţie acestor mesaje care, în mod tot mai evident, nu puteau fi, până la urmă, decât o simplă farsă. Nu voiam să dau satisfacţie cuiva care se amuza pe seama mea. Totuși, seara târziu, când am ajuns acasă, deși eram frânt de oboseala și abia mai vedeam în fața ochilor după mai mult de douăsprezece ore petrecute în fața calculatorului, nu m-am putut abține să nu fac un search pe Internet, să văd dacă nu există totuși vreo campanie de awarness care să aibă mesaje asemănătoare cu cele pe care le primisem eu. Speram din tot sufletul să găsesc referințe referitoare la o campanie de marketing dusă exclusiv pe telefoanele consumatorilor. Am introdus cuvintele cheie pe cinci motoare de căutare, am parcurs câteva zeci de pagini web dar tot fără nici un rezultat. N-am găsit nimic care să indice că, în perioada aceea, se desfășura vreo activitate promoțională cu asemenea conținut. M-am culcat pe la două noaptea și am dormit destul de agitat până a doua zi, când m-a trezit brusc bipăit-ul telefonului.

Am deschis ochii și, timp de câteva secunde, n-am înțeles ce se întâmplă. Eram destul de confuz. Pe mine, în fiecare dimineață, mă trezește alarma telefonului mobil, care sună mult și bine, până s-o opresc. Atunci fusese însă doar un bipăit scurt. M-am uitat la ceasul de pe perete și, într-o fracțiune de secundă, s-a făcut lumină în capul meu și am înțeles totul. Era opt și jumătate. Din cauza oboselii, adormisem fără sa-mi activez alarma telefonului și, de aceea, acesta nu sunase la ora șapte, ca de obicei.

Am sărit din pat direct în picioare. Eram în mare întârziere și asta nu era bine pentru că șeful meu de atunci nu prea știa de glumă și avea prostul obicei să taie din salariu pentru fiecare sfert de oră întârziat. Înainte de a mă repezi la baie, am stat o clipa locului. Privirea mi se oprise pe telefonul mobil aflat pe birou. Bipăit-ul acestuia mă trezise. M-am uitat încă o dată la ceasul de pe perete. Era 8.32. Oare ce putea fi, de ce bipăise telefonul meu cu două minute mai devreme? Am rămas câteva momente nemișcat, apoi m-am apropiat ușurel și l-am luat de pe masă. Pe ecran scria: „Ați primit un mesaj”. Am mai stat câteva clipe nemișcat și apoi am apăsat tasta OK. Era același mesaj. Îmi spunea că mai rămăseseră „doar patru zile”.

Doar patru zile… doar patru zile… Îmi venea să urlu: „Patru zile până la ce, pentru Dumnezeu?”

Am plecat destul de buimac la serviciu, atât datorită nervozității pricinuite de toate acele mesaje care  se tot repetau dar și datorită faptului că eram în întârziere. După o goană pe străzi și prin mijloacele de transport, am ajuns la job pe la ora zece. Șeful m-a privit rece și mi-a spus pe un ton indiferent că mi-a tăiat o oră din salariu. Probabil că se aștepta să mă scuz sau ceva asemănător. Mie, însă, numai de asta nu-mi ardea. Nu mai puteam eu de ora pe care mi-o tăiase el. Oricum, nu era decât un cretin cu apucături de  robot mecanic, nici măcar digital, că ăia digitali tot mai gândesc, cât de cât.

Pentru că abandonasem ideea de a nu mă mai preocupa de acele mesaje ale mele — incredibil, vă dați seama?, între timp deveniseră „mesajele mele”, deja mi le asumasem, făceau parte din patrimoniul meu acum — am intrat în birou, am deschis radioul și am dat sonorul tare. Colegul m-a privit mirat. De obicei noi lucram în tăcere, încercând să nu ne distragem unul pe altul de la ceea ce aveam de făcut. M-am încruntat un pic, i-am spus că urmăresc un program care nu știu când se transmite și am dat sonorul ceva mai încet. A ridicat din umeri, s-a întors cu spatele, și-a pus niște căști pe urechi și a continuat să lucreze. M-am așezat și eu pe scaun. Ascultam radioul și tot ce-mi doream era doar să aud un mesaj publicitar care să spună că „au mai rămas 4 zile”. Am lăsat radioul deschis toată ziua. Nu-mi dau seama dacă am făcut acest lucru numai ca să aud eventuala transmitere a mesajului care mă interesa sau dacă nu cumva și pentru a avea permanent un zgomot în minte, ca să nu-mi fugă gândurile spre o direcție în care nu găseam răspunsuri la ce mi se întâmplă. Cu toată determinarea mea de a fi foarte atent, pe tot parcursul zilei nu am auzit niciun mesaj de tipul celui care mă interesa pe mine. Altfel spus, rezultat zero. Ba nu, de fapt un rezultat tot a existat. La sfârșitul programului, șeful cu apucături de robot mi-a spus că avusesem în acea zi cel mai prost randament de când mă angajasem în firmă. M-a sfătuit sa mă adun, punându-mi în vedere că la poarta companiei băteau mulți oameni care și-ar fi dorit job-ul meu. Avertismentul părea serios.

Următoarea zi a fost vineri, ultima zi de lucru a săptămânii. Din fericire, la firma la care lucrez, week-end-ul se respectă.

Dimineața, la ora 8.30 fix, am primit din nou mesajul, de acum obișnuit, care îmi spunea că mai rămăseseră „doar trei zile”.  Am lucrat din nou cu radioul dat tare dar am reușit să mă concentrez ceva mai bine. La sfârșitul programului n-am mai primit nici o observație de la „Mr. Robot”.

Și, așa, a venit weekend-ul.

Vineri seara, înainte sa mă culc, mi-am închis telefonul. Nu aveam chef ca a doua zi să fiu trezit la ora 08.30 dimineața. Eram convins că mesajul se va repeta cu o precizie matematică. Și chiar așa a fost. Sâmbătă dimineața, când m-am trezit, mi-am verificat telefonul și am văzut că mesajul venise, în mod regulamentar aproape, la ora 08.30. Mă anunța, evident, că mai rămăseseră „doar două zile”. Privind sms-ul acela lapidar, am rămas câteva minute bune pe gânduri. Întorcând problema pe toate părţile, m-am întrebat dacă nu ar fi înţelept să îmi pun în ordine toate treburile. Mi-amintesc că asta a fost ultima idee care mi-a trecut atunci prin minte, înainte de a mă ridica de pe scaunul pe care stăteam, adâncit în gândurile alea fără noimă. Efectiv m-am enervat pe mine că un asemenea gând mi-a trecut prin cap. Pentru restul zilei, mi-am impus să nu mă mai gândesc la ceea ce ar putea să însemne mesajele acelea.

Drept urmare, întreaga sâmbătă mi-am petrecut-o cu tot felul de treburi administrative iar seara m-am dus cu nişte prieteni într-un pub. Acolo, după toate aparenţele, am făcut un lucru oarecum neobișnuit pentru mine, adică am consumat o cantitate de bere mult peste capacitatea mea de asimilare. Mai precis, ca s-o spun pe șleau, „m-am făcut muci” și am vomitat pe stradă, la ieșire. Nu știu cum am ajuns acasă — am aflat ulterior că m-au adus amicii cu care eram până la ușa apartamentului —, știu doar că am dormit neîntors până a doua zi la ora două după-amiaza. Tot ce-mi amintesc din somnul acela este că am avut niște vise ciudate. Niște aiureli. După ce m-am trezit, mi-am verificat din nou telefonul care, între timp, se oprise pentru că i se terminase bateria. L-am încărcat fără grabă și abia apoi l-am redeschis. Mesajul era la locul lui, venise în acea dimineața, ca de obicei, la ora opt și treizeci de minute. Ce credeți că îmi spunea ? Că mai aveam „o singură zi”, evident.

Restul zilei mi l-am petrecut uitându-mă la televizor, încercând să înving greața și durerea de cap și sperând ca o sa mă pun pe picioare ca să pot merge a doua zi la serviciu. În rest, nu m-am mai gândit la nimic. Indiferența pusese stăpânire pe mine.

În dimineața celei de a șaptea zi, am plecat, ca de obicei, la serviciu. Era luni dimineața. Când am ieșit din casă, un bipăit scurt al telefonului m-a anunţat că primisem un nou mesaj. Mi-am scos imediat telefonul din geantă, am deschis folder-ul „messages” şi am citit conţinutul ultimului sms intrat în căsuța poștală. Îmi spunea că „mai sunt şase ore”. Cum nu aveam nici un fel de program special și nimic altceva mai bun de făcut, am pornit spre serviciu, încercând să fiu cât mai calm cu putință.

Primele ore de lucru au decurs absolut normal. Este adevărat că, din când în când, mai trăgeam cu coada ochiului la colegul de lângă mine întrebându-mă dacă ar fi trebuit să mă aştept la vreo surpriză din partea lui sau, eventual, din partea altor colegi. După o vreme, fiind adâncit în ceea ce aveam de făcut, am auzit din nou bipăitul scurt al mobilului. Am luat telefonul în mână şi am deschis încet folder-ul de mesaje. Un nou sms îmi spunea că „au mai rămas doar trei ore”. Inima a început să îmi bată un pic mai repede și am simțit nevoia să beau ceva rece. Mi-am turnat niște apă într-un pahar, am băut-o încet și apoi am continuat să lucrez. Cele șaizeci de minute pană la pauza de prânz s-au scurs cu viteza melcului.

După dejunul pe care îl luam la o tavernă aflată peste drum de sediul firmei, exact când intram în birou ca să mă reapuc de treabă, telefonul a bipăit scurt,  din nou. Am început din nou să tremur. Am deschis mesajul. Îmi spunea că  „a mai rămas o oră”.

Pentru prima dată în viaţa mea, am simţit nevoia să fumez. Cum nu aveam țigări, i-am cerut colegului de birou să-mi împrumute una și am ieșit pe culoar. Îi luasem și bricheta de pe birou. M-am oprit lângă locul amenajat pentru fumat care, în mod ciudat, era pustiu, și am dat să-mi aprind ţigara dar n-am mai apucat. Telefonul mobil a început să sune strident. Am rămas câteva clipe încremenit apoi m-am uitat pe display. Era un apel din partea sefului. Am răspuns întrebându-mă ce i-o mai fi trecut prin minte „Robotului”. Managerul mi-a vorbit politicos și m-a invitat să urc până la el. Am renunțat să-mi mai aprind țigara și am luat-o pe scări în sus. Am ajuns în anticamera „Robotului” şi secretara mi-a făcut semn să intru.

Am apăsat clanţa uşii şi am intrat. Șeful m-a salutat şi m-a  întrebat, pe același ton neutru și impersonal, dacă aş fi de acord să fac ceva ce nu intra în obligaţiile mele profesionale. L-am întrebat despre ce e vorba. Mi-a spus ca mă roagă să mă duc la poştă şi să iau un colet sosit în acea dimineaţă pe numele firmei. N-aveam nimic împotrivă, o plimbare îmi prindea chiar foarte bine dar, totuși, i-am pus condiţia să pot folosi una din maşinile firmei. Seful a fost de acord aşa că am coborât în garajul de la subsol, am luat maşina şi am plecat spre poşta care nu se afla foarte departe, dar nici foarte aproape de serviciu. Cu toate că mă aşteptam să ajung acolo cam în douăzeci de minute, datorită traficului aglomerat am făcut cam dublu.

După ce am parcat maşina pe o strada din apropiere, am intrat în clădirea poştei unde am găsit o aglomeraţie comparabilă cu cea de pe stradă. Am stat câteva minute la coadă în faţa unui ghişeu, am primit un formular de recepţie și am început să îl completez când, brusc, am auzit din nou bip-ul scurt al mobilului meu. Nervos, am scos telefonul din buzunar. Aveam un nou sms. În primul moment, m-am gândit să nu-l citesc, însă după câteva clipe curiozitatea şi tensiunea au fost mai puternice. Am deschis precipitat folder-ul cu mesaje. Sms-ul conţinea o singură propoziţie: „Fii atent acum!”. Deşi nu ştiam la ce-ar fi trebuit să fiu atent, am ridicat privirea, m-am uitat de jur împrejur dar nu am văzut nimic deosebit, în afară de aglomeraţie și oameni care îşi așteptau rândul la ghişee. Tocmai mă pregăteam să spun în gând ceva neplăcut la adresa expeditorului misterios când am văzut ieșind dintr-un birou, cu un teanc de bibliorafturi în braţe, cea mai frumoasă fată pe care o privisem vreodată… Trecerea ei prin holul poştei n-a durat mai mult de zece secunde, pentru că a intrat imediat într-un birou alăturat celui din care ieşise.

Ce să vă spun mai departe ? După două luni, m-am căsătorit cu Alexandra  — așa o cheamă pe fata de la poștă — şi zilele trecute ni s-a născut deja un băieţel. Culmea este că — am aflat ulterior — în ziua aceea, de fapt, ea nici nu trebuia să fie acolo, pentru că era în concediu și venise doar pentru câteva ore, ca să facă o lucrare urgentă.