Îmi face o deosebită plăcere să vă prezint astăzi o schiță scrisă de unul dintre scriitorii generației ’80 pe care-l admir foarte mult, chiar dacă debutul său în volum s-a produs abia în 2008. Suntem prieteni de aproape 30 de ani, am parcurs toate evenimentele fandomului de-atunci și până acum (chiar dacă unii par să fi uitat asta! :-)), iar după 1990 ne-am implicat amândoi în viața SF-ului românesc așa cum ne-am priceput și cum am crezut că e mai bine. Lui MARIAN TRUȚĂ – căci despre el este vorba –  îi datorez aducerea mea la Editura Nemira pentru a porni proiectul Nautilus care a devenit în prezent – prin intermediul celor care au muncit la el de-a lungul timpului – cel mai puternic brand sefistic din România și printre cele mai importante din Europa. Sunt mândru de acest lucru și mândru că am asemenea prieteni. Nu e puțin lucru, într-o vreme în care relațiile umane s-au degradat atât de mult încât în anumite cazuri par să nu mai conteze!

Revenind însă la subiectul acestei rubrici, vreau să vă mărturisesc faptul că sunt un mare fan al prozelor lui Marian Truță. Pe una dintre ele i-am publicat-o chiar eu, în primul număr din revista Nautilus (varianta pe hârtie). Astăzi, lucrurile stau taman pe dos, Marian este redactor-șef al versiunii electronice a revistei și, în opinia mea, se  descurcă foarte bine. Lucrările sale – pe care le-am putut citi în ultima vreme în volumul personal (Vremea renunțării, Ed. Bastion – 2008), dar și în diverse antologii – sunt foarte bine scrise, originale și profunde, aducând un suflu nou, profesionist, în lumea SF-ului autohton (și, cred eu, nu numai!).

Inspirată de opera lui Philip K. Dick (unul dintre cei mai originali scriitori de science fiction din istoria genului!), schița ce urmează vă va arăta dacă tot ceea ce v-am spus este adevărat dau nu.

Faceți cunoștință, așadar, cu

Eva îmi arăta un tub subţire, argintiu, numai bun de ţinut în el o ţigară de foi. Sau o duşcă de coniac fin.

— Aici se ascunde realitatea, m-a avertizat ea surâzând şi agitând tubul.

Aş fi preferat să nu surâdă. Era oricum urâtă, cu ochii bulbucaţi, părul vraişte, urme de vărsat de vânt pe obraji, ţâţe cât două nuci, din acelea care trec cu comprese, picioare ca nişte fuse şi terminate cu o pereche de glezne solide, de luptător în circuitul K1. Surâsul era tot ceea ce lipsea din fiinţa sa ca să alunge din preajmă orice mascul întreg la minte. Dar eu nu eram întreg la minte. Eram asistentul ei şi râvneam la postul de şef al Catedrei de Chimie de la Universitate. Adică postul ei. Eva urma să plece în Capitală şi, conform tradiţiei Universităţii noastre, ea trebuia să-şi aleagă un succesor. Adică pe mine. După care, încoronat de propria-i mână, puteam să-mi fac de cap. Să mă răzbun pe anii de ascetism pe care-i îndurasem lângă Eva. Nu suporta prin preajmă femeile. Sunt proaste de bubuie, spunea ea. Dar sunt drăguţe, adăugam eu în gând.

Am întins mâna spre tubul metalic, dar Eva m-a oprit.

— Ai răbdare. Priveşte bine în jur, ca să ai termeni de comparaţie cu ceea ce vei vedea… în realitate!

Eram la conacul ei. Dăduse o petrecere de adio şi avusese invitat tot corpul profesoral din Universitate. Numai bărbaţii, desigur. Petrecerea nu durase mult. Eva intimida şi nu era deloc o gazdă amabilă. Invitaţii plecaseră destul de repede, invocând tot felul de pretexte. Atunci am aflat că jumătate dintre profesorii din Universitate suferă de migrene iar cealaltă jumătate au copii mici şi soţii incapabile să aibă grijă de micuţi. Catedra de Chimie rezistase cel mai mult, dar şi colegii mei, rând pe rând, au dat bir cu fugiţii. Rămăsesem singur şi mă bucuram de stoicismul meu. Mă vedeam clar câştigător.

Am privit de jur împrejur. Pereţii sufrageriei, din sticlă mată, cu lumini dinamice şi savant dispuse prin colţuri, fotolii ergonomice, măsuţe joase, din plastic şi inox, plus un ecran uriaş care acoperea unul dintre pereţi… Apoi, butoane cu funcţii misterioase pe marginile fotoliilor… Dacă printre invitaţi ar fi apărut şi Jean-Luc Picard, nimeni nu s-ar fi mirat.

— Am privit, am văzut…, i-am spus eu.

— Ai privit, ai văzut, m-a maimuţărit ea. Nu ştii nimic şi mai vrei să-mi iei locul. Te holbezi la pereţii vilei mele, dar în cap ai numai fumuri şi sex. Care este, atunci, realitatea? Te uiţi la mine ca la un măturoi care tocmai şi-a terminat tura într-o toaletă de la gară. Dar, în acelaşi timp, mă admiri pentru mintea mea. Dacă aş fi arătat ca una dintre paraşutele alea de studente, ai fi tăbărât deja pe mine rostind fel de fel de cretinisme masculine. Cu gândul că mâine ai să te cocoţi pe catedră şi lumea se va uita la tine cu gura căscată, ca la bâlci. Care să fie realitatea? În mintea ta?

Am încremenit. Ce naiba voia să spună? Că nu-mi dă mie postul? Sau era doar una dintre şicanele ei obişnuite?

— Nu te teme, ai să ajungi unde doreşti. Dar mai întâi trebuie să meriţi. Trebuie să vezi realitatea aşa cum este…

Şi, pe când rostea aceste cuvinte, a desfăcut capacul tubului metalic. Era un banal spray. L-a îndreptat spre mine şi mi-a pulverizat conţinutul direct în ochi. Am sărit în picioare.

— Ai înnebunit! Nu mai văd nimic!

— Linişteşte-te, ai să vezi imediat, a spus ea cu un glas rece.

A avut dreptate. Începeam să disting contururi, apoi detalii… Eva, în faţa mea. O masă de lemn pe care se sprijinea. Pereţii, întunecaţi, acoperiţi cu lambriuri din lemn. Fotolii tapisate. Din tavan cobora un candelabru, iar în locul ecranului uriaş se regăsea un tablou pictat în culori sumbre.

— Ce naiba e asta? am bolborosit.

— Realitatea! a exclamat ea. Mă rog, o parte a realităţii. Nu te teme, nu ai orbit, pur şi simplu ochii tăi încep să vadă lumea aşa cum este. Dar ne aflăm într-o etapă intermediară acum. Lumea din care am plecat era iluzia perfectă. Un singur lucru a evoluat din epoca pietrei până astăzi: minciuna. Primul animal care-a minţit s-a transformat în om. Am reuşit să rafinăm atât de mult minciuna, încât ne-am creat rapid iluzia de progres. Iar ochii mint cel mai bine, sunt organul care se lasă cel mai uşor înşelat. Eu nu am făcut altceva decât să născocesc un drog care să elibereze ochii de iluzii!

Am privit-o buimac. Era tot ea, la fel de slută, dar parcă altfel. Ochii păreau albaştri, dar asta poate din pricina luminii reduse care izvora din candelabru. Părul avea o nuanţă de galben stins. Iar puloverul pe care-l purta parcă nu mai era aşa de lălâu. Parcă se mula cumva pe ceva. În mână nu mai avea tubul argintiu, ci o casetă din lemn, frumos împodobită cu miniaturi.

— Aici se ascunde realitatea, a continuat ea deschizând caseta şi împingându-mă la loc pe fotoliu.

Eram aproape paralizat, dar nu ca efect al drogului pe care mi-l împroşcase în ochi ci, mai degrabă, din pricina groazei. Aşa că am lăsat-o să se apropie de mine, fascinat şi terifiat, deopotrivă. În caseta de lemn se găsea un amestec gros, ca un terci.

— Închide ochii, mi-a şoptit şi m-am supus.

Am simţit degetele Evei cum îmi intind pe pleoape un strat subţire din acel terci fără nume. Răcoare peste pleoape. Auzeam respiraţia ei calmă, regulată. Simţeam o mireasmă discretă de iarbă.

— Poţi deschide ochii, m-a anunţat.

Am privit în jur. Eram în aceeaşi cameră, fireşte. Numai că pereţii erau acum din piatră sură, iar în locul tabloului se afla întinsă o superbă tapiserie. Masa pe care Eva continua să se sprijine era făcută din bârne groase şi era plină de bucoavne vechi; fotoliul pe care şezusem era de fapt un scaun simplu, întocmit din stinghii de lemn şi dintr-o pânză aspră. Candelabrul suferise şi el modificări — devenise acum un cerc din fier plin de lumânări, spânzurat de tavan prin patru lanţuri groase. Dar nu atât ambientul mă nedumerea, cât modificarea pe care-o suferise Eva. Ochii, categoric albaştri, erau adumbriţi de pleoape şi gene aproape perfecte. Iar părul ei, des şi mătăsos, se revărsa într-o cascadă galbenă pe umerii rotunzi. Purta o cămaşă care-i scotea în evidenţă pieptul, în timp ce corsajul de deasupra cămăşii reliefa o talie pe deplin armonizată cu şoldurile.

— Ce drog e ăsta? am murmurat. Parcă visez…

— Nicidecum… abia acum te trezeşti. Dar mai avem de făcut un drum, până în profunzimile realităţii.

Acum avea în mână un mojar de cremene. A luat pe vârful degetelor un praf din mojar şi mi-a poruncit iarăşi să închid ochii. Am simţit cum îmi masează pleoapele şi m-am lăsat în voia degetelor ei. Teama şi groaza se preschimbaseră în plăcere. Îi simţeam trupul aproape, cald şi generos, îi simţeam respiraţia pe chip, o mireasmă de iarbă crudă. Am întins mânile şi, orbeşte, i-am căutat carnea tare a şoldurilor. Eva a prins a râde.

— Deschide ochii, mi-a spus şi s-a tras iară din faţa mea.

Eram într-o peşteră.

— Sfârşitul călătoriei, ultimul palier al realităţii.

O peşteră, o grotă, Eva se sprijinea de o platformă de piatră, aproximativ orizontală… Pe unul dintre pereţi atârna o blană uriaşă de urs, iar în loc de candelabru aveam parte de un opaiţ agăţat de tavan cu o funie vegetală. Undeva, într-un colţ, ardea un foc pe o vatră din piatră. Iar Eva… Eva era… Femeia Perfectă. Adică femeia pe care nici măcar în vise nu ai curaj s-o vezi. Şi nu purta decât o pelerină grosolană, din piei de animale, care mai mult arăta decât acoperea. Am simţit o dorinţă năprasnică, voiam să o posed acolo, pe pietrele acelea colţoase, să-i frământ carnea în mâini şi nimic altceva să nu se mai întâmple.

— Cum crezi că m-aş putea apropia de tine? mi-a spus ea, parcă citindu-mi gândurile. Ai măcar cea mai vagă idee despre cum arăţi?

Mi-am privit trupul şi am urlat. Eram un troglodit, acoperit cu păr, un neanderthalian evadat din cine ştie ce muzeu. Şi, cu toate că nu aveam la îndemână o oglindă, mi-am dat seama, cu ajutorul degetelor, că şi chipul meu căpătase expresia unei Bestii de început de lume.

— De acum ai postul meu, a mai spus ea hohotind. Eşti pregătit să vezi realitatea aşa cum este.

— Când trece efectul drogului?

— Nu trece. Nu are ce să treacă. De acuma, ochii tăi văd lumea aşa cum este.

Am simţit cum mă cuprinde mânia, am vrut s-o înşfac, dar —sprintenă —a fugit de mine şi a ieşit din grotă. Am încercat s-o urmăresc numai că mişcările, deşi agile, îmi erau prost coordonate. În cele din urmă am ieşit… afară. Şi am văzut o mulţime de antropoide, aidoma mie, rătăcind de colo până colo, rânjind unele la altele, zbierând şi râgâind foneme guturale. O pădure rară se întindea în faţa ochilor mei. Din loc în loc, bordeie meschine imitau prost structura unui oraş. Eva nu se zărea pe nicăieri. În urma mea însă, coasta unui munte, plină de intrări în alte grote… Atunci am înţeles. Aceasta era lumea, adevărata lume, iar progresul, civilizaţia, nu erau decât o iluzie. Şi, surprinzător, m-am adaptat apoi, în zilele ce-au urmat, perfect cu noua realitate…

Da, sunt titular la Catedra de Chimie a Universităţii. Adică nu fac altceva decât să caut tot felul de plante şi să le zdrobesc cu ajutorul a două pietre. Şi să învăţ o ciurdă de maimuţoi să facă la fel. Ştiu că undeva există Oraşul. Îl ghicesc în dispunerea bordeielor. Undeva există Lumea sau Iluzia de unde am venit. Şi amestec ierburi şi plante fără nume, încercând să recompun Epoca mea printr-un alt Drog sau Iluzie. Mi-e teamă însă că nu voi reuşi niciodată. De acuma, ochii mei nu mai pot vedea decât Adevărul…