Reiau astăzi, în formatul deja consacrat, rubrica Cele 1001 de scorneli ale moshului S.F., în speranța să vă pot oferi noi texte pe placul vostru, de la care să pornim la crearea celei de-a doua antologii (sau „culegeri”, depinde cum vreți să-i spuneți!) cuprinzând cele mai valoroase proze publicate pe acest blog. Scriitoarea care deschide a doua „rundă” de creații nou-nouțe este ȘTEFANA CRISTINA CZELLER – micuța, dar inimoasa noastră colegă într-ale presei de la Iași, tiza mea, laureată a EUROCON ENCOURAGEMENT AWARD în anul 2011 și a Premiului pentru Debut acordat la RomCon 2012. Luați așadar la cunoștință despre procedeul – destul de rar întâlnit la noi – pe care-l folosește tânăra autoare, sub genericul

Este denumirea sub care am „camuflat”, de fapt, trei schițe ale autoarei, toate începând cu litera „A” în titlu – lucrări de literatură autentică, spun eu, prin concizia și rotunjimea lor –  și care ne demonstrează că Ștefana poate aborda cu același succes atât proza de mici dimensiuni, cât și pe aceea de largă respirație (am numit aici romanul, singura sa formă de manifestare ca  volum personal, până în acest moment!).

Vă invit prin urmare să vă bucurați de ceea ce urmează, o să vă distrați cu siguranță!

 

El şi ea:

— Alo, domnul Georgescu?

— Da, domniţă.

— Basil Georgescu?

— Chiar el!

— Funcţionar la Primărie?

— Şi poet, copil răsfăţat al muzelor… Nu că m-ar deranja conversaţia cu aşa o voce suavă, da’ cine-i la telefon?

— Am primit mai multe nume şi aproape toate nu-mi plac. Mai târziu, îl voi spune pe cel ales de mine…

— Un mister! Îmi place fiorul dat de anticipaţia dezvăluirii lui. Ce-ar fi să-l desluşim la cină? Să te întâmpin cu trandafiri, ca pe-o regină şi să te ameţesc nu doar cu parfumul lor. Ce spui?

— Îmi pare rău, domnule Georgescu…

— Basil, te rog!

— Îmi pare rău, Basil, dar zău că nu-i posibilă o cină în doi, chiar de-aş vrea.

— Dar vrei, nu-i aşa? Ce zici atunci de-un prânz cuminte, la bistroul din centru? E chiar la doi paşi de Primărie. Ieşim pe terasă, tu şi cu mine, şi ne dezvelim sufletele, într-o baie de mulţime. Doar nu te temi de mine, de ce-ar putea însemna întâlnirea noastră?

— Basil, eu nu mă tem niciodată. Tu?

— Nu înţeleg, frumoasă fără nume…

— De unde ştii că sunt frumoasă?

— Vocea ta-i superbă. Sunt convins că înfăţişarea e pe măsură. Nu vreau să mă laud, dar nici eu nu arăt rău. Sunt holtei, ştii…

— Cum să nu ştiu, Basil? Ştiu totul despre tine.

— Chiar totul? Iar eu nu-ţi cunosc nici măcar numele… Eşti un teritoriu virgin pe care abia aştept să-l descopăr. Spune-mi că şi ţie-ţi bate inima mai tare, frumoasa mea!

— Inima mea… Of, Basil! Cum să-ţi spun asta?

— Spune-mi orice, misterioasă făptură! Doar promite-mi că te voi vedea azi.

— Da, Basil, mă vei vedea chiar mai repede decât crezi.

— În sfârşit! Ştiam că nu poţi fi atât de crudă. Când?

— La şapte şi jumătate, Basil. Când ai să ieşi spre staţie, ca să urci în tramvaiul şase, ca de obicei. Am să te aştept chiar acolo. Mi-am rezervat toată dimineaţa pentru tine, şi habar n-ai cât sunt de ocupată.

— Ştii unde stau? Dacă aş fi un bărbat cu inimă de iepure, m-aş speria. Aş crede, poate, că eşti una dintre femeile acelea obsedate. Dar eu am o inimă de leu şi spun că-i o veste minunată, draga mea. Număr minutele până la întâlnirea noastră. Trec chinuitor de încet, dar trec. Ai să mă săruţi pe obraz?

— Da, Basil. Am să îmbrăţişez şi-am să te sărut.

— E chiar mai mult decât speram, iubirea mea.

— O, va fi mai mult decât ţi-ai fi închipuit, Basil. Eşti al meu.

— Cu trup şi suflet, frumoaso!

— Cu trupul înainte de toate…

— Eşti îndrăzneaţă, iubito! Te şi văd. Timidă la început, apoi dezlănţuită ca o tigroaică… Uite, au mai trecut cinci minute. Încă zece şi ne vedem. Să închid, ca să zbor spre tine pe aripile amorului? Vorbeşti la mobil sau din cabina de jos? Aş putea coborî chiar acum. De ce să mai aşteptăm?

— Ai răbdare, Basil. Încă zece minute. Puţin sau enorm. Depinde dacă alergi sau…

— Eu deja alerg spre tine, în sufletul meu. Dar de ce ai o voce aşa de tristă?

— Sunt zile când nu-mi place nimic din ce fac, Basil. Asta e una dintre ele. Ştii, l-am cunoscut pe fratele tău. Se temea aşa de tare de singurătate, mai tare decât de durere. I-am promis ceva.

— Nelu era un băiat timid, care credea că prima dragoste e întotdeauna cea adevărată. Am încercat să-l învăţ că nu-i aşa… Nu l-am uitat, dar au trecut cinci ani de-atunci. De ce să te gândeşti la răposaţi, când vom sărbători împreună viaţa, frumoasa mea?

— Ai dreptate, Basil. Voiam doar să ştii că m-am ţinut de cuvânt.

— Întâlnirea noastră e cumva urmarea acelei promisiuni? Atunci chiar suntem datori să ne găsim unul pe altul, iubito! Mai sunt doar cinci minute. Îţi voi săruta obrajii, şi buzele, şi degetele, şi pe tine toată.

— Da, Basil.

— Plângi, iubito?

— Nu-i nimic! Vino la mine, Basil!

— Vin, frumoasa mea!

Doar ea, mângâind piatra:

Da, aşa-i bine! „Aici se odihneşte Basil Georgescu, copilul răsfăţat al muzelor. Într-o dimineaţă de iulie, căuta iubirea şi a găsit Moartea. Nu tramvaiul l-a ucis, ci lacrimile unui suflet singur.” Ca pentru un poet…

 

Înregistrarea contactului din 23.05.2011 (ora terrană)

— Miprrask! Hai duud ă?

— Ioaneee, ieşi din beci c-a venit un american! Are-o hurdubaie roşie cu multe lumini. Ioaneee, cum ne-om înţelege, că nu ştie boabă româneşte? Mi-am spart ieri şi ochelarii, nici nu-l văd prea bine…

— Hyurk! Kran-aş.

— Cum de-ai ajuns la noi, fecior? Te-oi fi rătăcit, saracan de tine. Ai picat taman la vremea mesei. Vrei nişte caş cu pită?

— Kaaş???! Gugank!

— Da-i bun, e proaspăt caşul! Ce pălărie ciudată are, Ioanee, cu două beţe verzi! Nu-ţi place brânza, fecior? Poate vrei nişte slănină cu boia, să te lingi pe degete… Hai, gustă, nu te sfii!

— Gu-gank!

— Ioaneee, lasă dracului ţuica şi varza, c-americanului i-e rău! I s-au aprins ochii şi piuie ca o curcă beată… Intră-n casă, maică, să nu cazi! Ioaneee, l-am poftit în odaia de bună!

— Gu-gank! Hark yh aaaa!

— Ioaneee, îi cam place oul ăla de ni l-a adus Mişu! Ce zici, i-l dăm? Ş-aşa mă pişcă şi-mi strică somnul când îl şterg de praf… Uite că-l linge! Auzi, cred că-i bolnav, c-are limba neagră! Fecior, ce-i cu tine? Ioaneee, adu ciomagu’ din curte, că vrea să… Aaah!

— Kraaahk! GU-GANK!

 

Mesaj către comandamentul imperial

Raportez, în numele iubitului Gugank:

După cum am fost instruit, am aterizat într-o zonă izolată. Graţie îndurării preaiubitului Gugank, slăvit fie-I numele în veci, am depistat după doar trei haas capsula G. Odiosul hoţ şi duşman al regimului imperial nu a putut fi însă găsit în zonă şi nici la o scanare a întregii suprafeţe a planetei.

Capsula se afla în posesia a doi băştinaşi, probabil recrutaţi într-o scârbavnică rezistenţă de odiosul hoţ ş.d.a.i. înainte de a fugi de pe planetă. Femela a încercat iniţial manevre evazive, inclusiv să-mi inoculeze un virus periculos, numit kaaş. Pentru că am rezistat tentativelor sale patetice de a păcăli un veteran imperial, l-a chemat în ajutor pe masculul cu mers clătinat. Acesta a opus rezistenţă cu o armă a cărei semnătură energetică a fost imposibil de descifrat. A trebuit să acţionez conform Protocolului H3RZkYH.

Aştept instrucţiuni.

 

Libertatea de duminică, pagina 2:

Descoperire macabră în Apuseni

O crimă atroce s-a petrecut în Măinuci, un cătun din Apuseni. Vineri seară, doi ciobani au descoperit trupurile pensionarilor Ioan şi Elisabeta Căcărează. Singura rudă în viaţă a acestora este fiul Mişu, de 48 de ani, care munceşte în construcţii. Bărbatul şi-a identificat cu greu părinţii, ale căror trupuri fuseseră mutilate cumplit, şi a intrat în stare de şoc.

Surse din cadrul Poliţiei spun că anchetatorii bat pasul pe loc, mobilul oribilului asasinat fiindcă neclar. Potrivit d-lui Căcărează, părinţii săi n-aveau duşmani şi nici nu erau avuţi. Din gospodărie lipseşte doar un ou de struţ primit anul trecut de Mişu de la un negustor ambulant, pe drumul spre Abrud. „Tipul era slab şi vorbea peltic. Oul l-a dat pe o mie de lei vechi, a zis că la mine stă mai bine. A mai bolmojit ceva de fra-su, că nu-l avea la maţe şi s-au bătut mai demult, da eu eram beat pulbere. Când m-am trezit, mi-a fost milă s-arunc drăcovenia şi am dus-o acasă. Mamei nu-i plăcea, spunea c-o face să viseze că apa se umple de sânge. Auzi, ştii ce-i ciudat? Negustorul chiar semăna tare cu desenul de pe ou”, şi-a amintit Mişu. Oul, colorat în roşu aprins, este decorat cu un portret stilizat al lui Vlad Ţepeş. Vom reveni cu amănunte.

 

Enciclopedia galactică, volumul 57

Terra planetă din constelaţia M72, a treia din sistemul ZG 2, cu un singur satelit natural, capabilă să susţină viaţa. Specia dominantă pentru câteva mii de zaaas— terrienii. În prezent, locul de odihnă pentru capsula ce păstrează degetul mic al preaiubitului Gugank, secţionat de odiosul hoţ şi duşman al regimului imperial.

Terrieni specie humanoidă, bipedă, cu inteligenţă medie, de pe Terra. Distruşi în urmă cu 450 de taas, pentru crimă de lezmajestate. Din osemintele câtorva milioane de trădători a fost construit mausoleul pentru capsula G.

 

Nimeni nu ştia cum ajunsese automatul la Palatul de Justiţie. Femeia de serviciu, şoferii şi grefierele, toţi ridicau din umeri dacă-i întrebai şi începeau imediat să vorbească despre altceva. Totuşi, el trona imperial chiar în mijlocul holului. Avocaţii grăbiţi îşi fluturau robele care uneori îl atingeau, ca nişte păsări uriaşe care trec pe lângă un arbore promiţător doar de la distanţă. Îl ocoleau cu sfială ţăranii veniţi cu autobuzul de la ora opt, ca să intre la proces abia după-amiază.

Era înalt, de un vişiniu lucios, iar din fanta lângă care scria „1 leu” pulsa o lumină albastră, neliniştitoare. Numele firmei care-l adusese nu era trecut pe el, nici vreun număr de telefon la care să suni la nevoie. Butoanele aveau însă etichetele obişnuite – ceai, cappuccino, ness, cacao, lapte, cu extra zahăr, fără zahăr… Doar pe cel chiar de sub fantă scria ESENŢĂ. Şi asta îl deranja cel mai mult pe Costache.

Bărbatul în uniformă îşi trecu buricele degetelor peste mustaţa à la Clark Gable şi privi în jur, arzând de nerăbdare să-i spună cuiva despre neliniştea surdă pe care i-o stârnea automatul. La biroul din capătul celălalt al holului, Ghiţă făcea integrame. Dintre toţi, m-am nimerit de serviciu tocmai cu mutulică în marţea asta! Nu-l suporta pe chelbosul care îi privea pe ceilalţi de parcă ştia un secret. Nu iese la bere sau la meci. Nu te acoperă dacă iese un necaz. Sunt doar el şi nevastă-sa, probabil urâtă ca moartea, în ditamai căsoiul din Copou. În zece ani, nu ne-a chemat o dată la un grătar, scârţarul!

Măcinând aceleaşi gânduri pe care şi le repetase de o sută de ori, Costache mai rezistă cam un minut, dar până la urmă traversă holul. Ghiţă se uită la el abia când i se rezemă de birou.

— Am derulat caseta de la cameră, îi zise conspirativ Costache.

— Aha, răspunse Ghiţă.

Era evident că socotea cuvintele încrucişate mai interesante decât conversaţia.

— Sunt doar purici, nu se lăsă Costache. De aseară, de la zece, s-a întrerupt. N-o fi ceva necurat cu automatul ăsta? Poate să anunţăm…

— Prostii! dădu din mână Ghiţă. Am văzut unul la Parchet, zilele trecute. N-are nimic.

Deja a bătut recordul la conversaţie. De obicei, nu scoate mai mult de zece cuvinte pe zi. Altădată l-ar fi lăsat în pace, dar pe Costache îl chinuia neastâmpărul mai tare decât o durere de măsea cariată.

— Dacă-i o bombă? murmură. Să nu sun la SRI? Măcar la unitate…

Ghiţă râse. Behăie ca un măgar bătrân.

— Bombă! Nu suntem în Afganistan, zise Ghiţă şi apucă creionul cu un aer hotărât.

Costache se uită lung la automat. Măşinăria avea într-adevăr un aer inofensiv, dar părul i se ridica pe ceafă când o privea.

— Ia-ţi o cafea ca să te linişteşti, propuse Ghiţă şi scoase din buzunar un leu. Uite, fac cinste!

Acum face cinste! De ce nu-şi ia el, dacă-i aşa de sigur că totu-i bine? Dacă e amestecat în toată tărăşenia asta? Lumina din fantă deveni violet şi Costache uită de frică. Luă bancnota şi se duse ţintă la maşinărie. O pipăi încet. Răspândea o căldură plăcută. Introduse bancnota în fantă şi degetul i se apropie de butonul pe care scria mocaccino. În spatele lui, Ghiţă tuşi. Râde de mine? Să fie totul o glumă proastă? Nu, nu-l cred în stare, e prea morocănos pentru asta. Dar ascunde ceva. Totdeauna a ascuns. Ceva urât. Mâine-poimâine, se sparge buboiul şi-l vedem la ştirile de la ora cinci. Degetul lui Costache se lipi de eticheta cu ESENŢĂ.

Lichidul maroniu curse ascultător şi fierbinte în pahar, iar Costache nici nu mai învârti în el înainte să ia prima înghiţitură. Lumea însă se roti ca un titirez şi se trezi într-o grădină, înconjurat de culori şi arome. Ar fi trebuit să fie speriat ori nedumerit, dar nu simţea nimic. Dincolo de straturile de trandafiri purpurii şi galbeni, la umbra teiului scorburos, o femeie superbă se odihnea într-un şezlong. Ceva mai încolo, o fântână împroşca picături răcoroase din gurile a trei delfini. Costache se aplecă şi o sărută pe femeie pe obraz, iar ea deschise ochii. Erau verzi ca marea înainte de furtună şi pielea îi mirosea a sare.

— Ai venit, Ghiţă! şopti. Tocmai te visam. Un vis ciudat, vişiniu…

Costache nu zise că nu-i Ghiţă, ci se aşeză pe şezlongul din faţa ei. Vântul amesteca parfumul trandafirilor cu alte arome, din grădină şi de aiurea. Unele era amare, altele dulci, cum era şi viaţa. Soarele îi mângâia obrajii, picăturile îi aterizau pe frunte. Ea îl privea drăgăstos, iar el se simţea bine.

— Uneori mă întreb de ce-ai rămas cu mine, zise femeia. Noaptea aceea, pe plajă, a fost magică. Dar vraja s-a stins demult şi acum uită-te la mine! Stearpă, şchioapă, legată de fântâna asta…

— Te iubesc, şopti Costache, şi ştiu la câte ai renunţat pentru mine. Viaţa noastră e minunată aşa cum e…

Era simplu. Ceilalţi nu înţelegeau fericirea, complicau lucrurile cu tot felul de cuvinte goale. Vorbele lor mari erau doar măşti pentru dezamăgiri, spaime şi invidie. El iubea o sirenă şi era fericit.

Costache sorbi ultima picătură de cafea şi aruncă paharul la coş. Se mai uită o dată la Ghiţă, care pusese revista deoparte. Îi surâse şi se întoarse la locul său, cuprins de liniştea înţelegerii depline. Poate, într-o zi, cineva îşi va lepăda solzii şi pentru mine…