OK, mi-am făcut somnul de frumusețe, acum pot să mă întorc la fondul problemei…

După cum spunea unul dintre foștii mei socri (v-am povestit – sau nu? –  că am ajuns la a treia căsătorie?!)  „nu-mi pare rău că m-am născut român, îmi pare rău doar că m-am născut în România!” Așa să fie? Dacă ar fi să judec lucrurile după realitatea prezentului – stat polițienesc, republică bananieră, salarii mai mici decât cele din lumea a treia, lipsa de perspective indiferent de inițiativele personale, nerecunoașterea valorii individului și promovarea imposturii etc., etc., etc. – s-ar spune că moșul a avut dreptate. Și totuși… Totuși, eu sunt un optimist incorigibil, așa că spun foarte clar: lucrurile trebuie să stea altfel. Cu totul altfel !!! Prin urmare, deși aș putea să plec oricând din amărâta asta de țară și să-mi găsesc fericirea și bunăstarea pe alte meleaguri, n-am s-o fac. De ce? Poate părea patetic, dar chiar cred că aici, la noi în țară, încă se mai poate schimba ceva. Ceva de la care n-aș vrea în ruptul capului să lipsesc! Ceva care să-mi țină aproape familia și prietenii (chiar și pe cei de pe Facebook, pe care-i cunosc prea puțin, spre rușinea mea, dar care mi-ar plăcea să-mi devină mult mai apropiați – asta dacă ideile mele li se par potrivite concepțiilor personale! Până la urmă, din o mie și ceva de inși, s-or găsi măcar vreo trei sute care să rezoneze la fel ca și mine, nu credeți? Cel puțin, eu asta sper să se întâmple!).

Politic, este clar, România e varză… Stăm chiar mai rău decât pe vremea „răposatului”, pe care tocmai l-a evocat – într-un roman de excepție, publicat pe acest blog – prietenul Sergiu Someșan. Într-o anumită perioadă, un anumit domn (al cărui nume nu-l voi spune acum, pentru că nu are nici un rost, oricum a fost un personaj important prin anii ’90!) a făcut următoarea afirmație, pe vremea când la putere era Ion Iliescu, președintele „pe veci” (se credea atunci) al României nesocialiste dar și necapitaliste, în același timp: „Domnule Ghidoveanu, ascultați-mă cu atenție… În scurt timp, România va deveni o țară absolut neguvernabilă!” Am zis că-i o glumă, însă până la urmă  s-a dovedit că totul a fost cât se poate de adevărat. Și chiar: vi se pare că România actuală este o țară GUVERNATĂ? Mulți prieteni mi-au spus (în momentul campaniei anti-băsescu) cum că aș fi partizan de partea USL și a lui Crin Antonescu. Le-am explicat tuturor, cu răbdarea și calmul pe care le-am putut găsi la momentul respectiv, că: 1) USL pare a fi CDR 2, prin urmare sortit eșecului (am scris și un articol pe tema asta, pe care îl puteți găsi tot în această secțiune a blogului) și 2) obiectul referendumului nu era punerea lui Crin Antonescu pe post de președinte al României, ci îndepărtarea lui băsescu din această funcție. La alegerile anticipate care ar fi urmat pentru funcția de președinte, românașii noștri cei viteji (inclusiv cei foarte vocali împotriva USL) ar fi putut vota pe cine-ar fi vrut mușchii lor, lăsându-l pe C. A. cu buza umflată! Corect? Ce mare scofală să gândești puțin? La alții, pare simplu. La noi, nu…

Ce constat în momentul de față, dincolo de contextul politic?

1. Ofensiva împotriva culturii, a educației și a ridicării omului de la stadiul de animal la acela de ființă gânditoare este în plină desfășurare, cu rezultate dintre cele mai tragice. Un cetățean sinistru, pe numele lui Elwis (apropo, cu ce vă putem servi, domnu’ Elwis, cu un rrom mic sau cu un rrom mare?), a asasinat singurul post de televiziune dedicat culturii în țara asta, TVR CULTURAL – singurul nostru sprijin într-o lume din ce în ce mai mercantilă, mai imbecilizată și mai apropiată de spitalul de boli nervoase, în care trăim de mai bine de 20 de ani. Că TVR-ul era în căcat până la gât, știam de mult. Dar că actualii guvernanți, altminteri mari suporteri ai dreptății și ai ordinii sociale de orice fel,  vor face totul să îngroape postul de televiziune național, asta chiar că depășește orice așteptări. După cum spune domnul Valentin Nicolau (fost PDG al TVR – și încă unul de succes!) pe blogul domniei sale, Societatea Națională de Televiziune a reușit „perfomanța” (prin cele două posturi ale sale, TVR 1 și TVR 2) să aibă 0,00% audiență pe anumite tronsoane orare!!! Ăsta, da, record!

2. Sistemul editorial este la pământ. Mai precis spus (și mai aproape de adevăr), se află în cădere liberă, fără centură de siguranță. Am simțit asta pe pielea noastră, Cristina și cu mine, în calitate de traducători. Deși așteptăm de destulă vreme apariția unora dintre traducerile predate pe la diverse edituri, acestea nu au văzut încă lumina tiparului  și nu sunt pe cale s-o facă nici în continuare. Mă refer aici în special la ANATHEM, de Neal Stephenson, care trebuia să fie publicată la Editura Leda încă de anul trecut, dar care nu știu ce șanse are să ajungă în rafturile bibliotecilor noastre nici în acest an!  Despre bani, nu mai vorbesc (afirmație care nu se referă și la romanul lui Stephenson, slavă domnului, căci n-a avut „decât” 1000 de pagini standard!). „Nu s-a încasat nimic peste vară!” este cea mai frecventă scuză auzită în luna septembrie, din partea majorității editurilor pentru care am lucrat. N-ar fi un capăt de țară, până la urmă, pentru că – din cauza arșiței din luna iulie (care m-a afectat personal, atât din punct de vedere al sănătății, dar și al instrumentelor cu care lucrez – tocmai ce mi s-a ars și ultumul desktop din casă, cu slabe șanse de a-l înlocui în viitorul apropiat!) -, nici noi nu am putut respecta cu strictețe termenele de predare stabilite prin contract.  Stau însă și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă predam lucrările la timp și ceream respectarea cu strictețe a clauzelor contractuale. Pentru că am remarcat un lucru interesant: în orice contract de traducere sunt trecute foarte clar drepturile editurii și obligațiile traducătorului (y compris penalitățile de întârziere pentru nepredarea la timp a traducerii),  dar nicăieri nu se suflă o vorbuliță despre ceea ce se poate întâmpla (și ar trebui să se și întâmple) dacă editura cu pricina nu respectă termenele de plată sau de apariție a traducerii respective !!! Care vasăzică noi avem numai obligații, nu și drepturi… Prietenii traducători știu mai bine cum stă treaba. Dar – vorba răposatului Toma Caragiu – „așa-i în tenis!”. Nu sunt sigur totuși dacă nu se referea și la literatură. Sau la muzică… La film… La televiziune… Ori la radio?

Până mâine, considerați cele spuse de mine în articolul de față drept o invitație la reflecție. La fel ca și cifrele pe care vi le ofer în continuare: 1) datoria publică a TVR este de circa 143 de milioane de euro; desființarea TVR Cultural nu acoperă nici măcar o cincime din această cifră. Și 2) taxa radio pe care majoritatea dintre noi o plătim pe factura de curent electric (inclusiv eu, v-o pot demonstra cu acte!) reprezintă numai 8% din necesarul de cheltuieli al Radioului public. Care Radio anul trecut a avut profit! Și unde postul cel mai dinamic (după spusele conducerii superioare a instituției într-o ședință în plen cu angajații) este  – o să vă vină să credeți? – Radio România Cultural !!!  Oare de ce la Radio s-a putut și la Televiziune nu?

Nu-i așa că trăim într-o țară ciudată? Sau ar trebui să spun „absurdă”? Decideți voi…

===VA URMA===