A venit, în sfârșit, momentul să aflați cum se termină romanul lui SERGIU SOMEȘAN, Apocalipsa după Ceaușescu. Dacă până acum ați crezut că e o glumă sau un joc intelectual destinat să aline frustrările noastre legate de referendumul „pierdut” pe 29 iulie 2012, atunci îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc: nici vorbă despre așa ceva! Așa cum mulți dintre voi mă cunosc  (de-a lungul a zeci de ani) nu aș fi acordat girul meu unei lucrări de ficțiune speculativă – fie ea și cu un caracter distopic – doar pentru că „este interesantă”! Când am citit creația lui Serso, am fost conștient de un lucru: pentru a putea să-ți dai seama de valoarea acesteia, trebuie neapărat să ajungi la final! Să citești tot, cu acel sentiment al așteptării care îți poate provoca surprize de proporții, dacă știi că lucrul cel mai bun vine întotdeauna la urmă. Iată, acel moment a sosit… Sau poate că nu? Urmează – în 2013 –  Apocalipsa după Virgil !!!

Lectură plăcută!

 

 

Capitolul 22

CÂTEVA ORE DE NORMALITATE

 Băile Felix, vineri, 24 august 2012, ora 8.00

 

A doua zi dimineaţă, am înfruntat senin ţipetele lui Virgil, în timp ce-şi recupera bastonul din mâinile mele. Măciulia din argint era acum mică şi cu totul aplatizată. După ce i-a trecut primul acces de furie, mi-a luat palmele să le cerceteze, dar acestea erau curate. Le-a întors pe toate părţile, ca şi cum s-ar fi aşteptat să găsească acid pe ele, şi — când s-a lămurit că nu am nimic — a deşurubat măciulia bastonului sau, mă rog, cât mai rămăsese din ea, şi mi-a aruncat-o în poală.

— Ia-o tu şi ronţăi-o, că eu nu mai am ce face cu ea. Uită-te cum arată acum: parcă-i o plătică. Am să-mi comand o măciulie din cel mai dur oţel inox pe care o să-l găsesc, să văd dacă şi pe aia poţi s-o distrugi!

A băgat bastonul în dulap şi a plecat fără să mai zică nimic, iar eu m-am dus la geam şi, în lumina vie a soarelui, mi-am privit mâinile: nicio pată, nici maro şi nici de altă culoare. Ceva se întâmpla cu mine şi, cu toate că la prima vedere părea că lucrul ăsta ar fi trebuit să mă bucure, faptul că nu-mi puteam explica motivul mă scotea din minţi.

Am coborât la masă şi am luat micul dejun, pentru prima dată de când eram în staţiune. Mâncarea era destul de bună, chiar dacă unui om mai bine făcut trebuie să-i fi părut cam puţină. Unul dintre băieţii de la SRI — dar mai erau oare la SRI, sau îşi dăduseră cu toţii demisia şi se ocupau numai de paza Ceauşeştilor? uite că eram ţinut în afara acestor amănunte şi chiar îmi părea bine! — mi-a cerut voie să se aşeze şi, după ce a început să mănânce, m-a întrebat:

— Plecaţi şi dumneavoastră, mâine, la Bucureşti? Am auzit că au închiriat vechiul tren prezidenţial al lui Ceauşescu…

Am clătinat din cap şi am întrebat:

— Oare am de ales?

— Eu ştiu? a întrebat el şi a mai cerut o porţie.

După cum am spus, mâncarea era bună, dar porţiile erau parcă pentru vrăbii. Noroc că dacă plăteai îţi dădeau câte porţii cereai…

A terminat de mâncat, apoi a spus:

— Am auzit cu totul întâmplător că au mare nevoie de dumneavoastră. Altfel, nu vă mai ţineau alături, după ce l-aţi pocnit pe şefu’…

A privit precaut în jur, după care s-a aplecă spre mine şi a întrebat:

— Dar chiar l-aţi pocnit?

— Şi încă bine de tot, am spus eu, mestecând încet. Dar tot mi-a rămas un singur regret…

— Care? a făcut el ochii mari.

— Că nu am avut pumnii dumitale când l-am pocnit… eu am pumnii cam mici!

Aproape că s-a înecat de râs:

— Doamne, că distractiv mai sunteţi! Acum ştiu de ce vă ţin ei în preajmă… ca să le mai descreţiţi frunţile.

Şi a plecat, nu înainte de a-mi şopti conspirativ:

— Să aveţi totuşi grijă, noi chiar vă simpatizăm, dar aveţi grijă — şi a ieşit din restaurant cu paşi mari.

Am terminat de mâncat încet, am cerut o cafea şi am observat fără să vreau că nu era chiar aşa de bună precum cea pe care mi-o aducea Ildiko, apoi am început să mă gândesc. La ce naiba să am grijă? Oare maniacul ăsta de Ceauşescu să nu fi uitat cei doi pumni proptiţi în falca lui şi să-i pună pe băieţii de la SRI să mă facă pierdut prin vreun lac cu nuferi? Sau se referea la altceva?

Am coborât în hol, unde, deşi era încă devreme, începeau să se adune reporterii pentru drogul lor zilnic de la ora 14.00. Eu nu aveam de gând să mai asist la mascarada asta. Ildiko era astăzi liberă pentru duminica lucrată în ziua când veniserăm noi, aşa că am hotărât să o sun mai târziu, să-i spun dacă mă duc sau nu la Oradea. Mă oripila ideea unei fetişcane de douăzeci de ani plimbându-se de mână cu un moş senil ca mine…

Am umblat singur, fără ţintă, prin parcul plin cu specii de pomi ciudate, m-am uitat la părinţii care se plimbau de mână cu copiii lor şi am încercat să-mi imaginez că sunt un simplu pensionar venit la băi. Mi-am cumpărat un slip şi am intrat la ştrandul termal — de fapt, cam toate ştrandurile erau termale acolo —, care avea o apă atât de caldă, încât dacă aveai un plic de ceai la tine puteai să-l infuzezi direct în bazin. Am intrat în ştrandul cu valuri, unde — din jumătate în jumătate de oră — te scutura o mică furtună, am privit cast şi rece la sânii care se zbenguiau în valuri, apoi m-am îmbrăcat şi am pornit-o în sus pe deal, până am ajuns la o gară mică, ascunsă în pădure, de unde din oră în oră pornea câte un tren spre Oradea. Cum tocmai atunci pleca unul, am fost tentat să mă urc în el ca să mă întâlnesc cu Ildiko, să vedem dacă în afara staţiunii mai simţim ceva unul pentru altul. Am renunţat în ultima clipă şi am rămas pe peron, făcându-le cu mâna unor copii care-şi scuturau încântaţi mânuţele la geamuri.

După ce-a plecat trenul, am traversat linia ferată şi am început să culeg mecanic mure, numai aşa, ca să fac ceva. Erau puţine şi imediat ce le culegeam le băgam la fel de mecanic în gură, aproape fără să le simt gustul. În vreo câteva ore, probabil că abia aş fi adunat cât să mă satur.

— Mergeţi mai încolo, a strigat după mine un impiegat de pe peronul gării, că aici, lângă linie, le culeg călătorii cât aşteaptă trenul şi nu prea mai sunt!

— Mulţumesc, am spus eu şi m-am afundat în hăţişurile pădurii, nu atât pentru a găsi mai multe mure, cât pentru a mă pierde de lume, pentru a fi iarăși puţin singur cu mine însumi. Și pentru a mă lămuri ce se întâmpla.

M-am plimbat mult. Mi-am umplut de vreo două-trei ori pumnii cu mure, pe care le-am mâncat, apoi am căutat în buzunar un şerveţel cu care m-am şters ca să nu ajung în gară vânăt la gură. Când, în cele din urmă, m-am hotărât să mă întorc la civilizaţie, am descoperit că nu mai ştiam în ce direcţie s-o apuc. Ar fi fost culmea să mă rătăcesc în pădurea asta care nu avea niciun kilometru lăţime, din câte văzusem pe hartă, dar uite că se putea, pentru că mă învârteam de colo-colo şi de peste tot veneau doar zgomotele pădurii. După un timp, am auzit şuierând un tren, şi astfel, aflând direcţia, în cinci minute am ajuns în gară.

Am pierdut apoi timpul prin mica staţiune, până la prânz, şi am luat masa într-o bodegă oarecare, care se numea chiar „La împinge tava”, unde-am mâncat bine şi aproape c-am uitat de problemele mele, când am auzit telefonul sunându-mi în buzunar.

L-am scos şi l-am privit cu scârbă, pentru că mă trăgea iarăși în mlaştina realităţii din care nu reuşisem să evadez decât câteva ore.

— Ce naiba faci? aproape a explodat Virgil la telefon. Începe imediat conferinţa de presă, nu vii?

Am fost tentat să arunc telefonul undeva sub o masă sau într-un coş de gunoi, dar ştiam că nu aşa aveam să scap de probleme.

— Nu vin azi la nicio conferinţă şi nici mâine nu vin cu voi în Bucureşti. Am să cobor din tren la Braşov şi am să-mi văd de viaţa mea ca şi până acum. Nu vreau să mai aud nici de tine şi nici de Ceauşeşti!

O clipă, s-a făcut tăcere, apoi s-a auzit din nou vocea îngrijorată a lui Virgil.

— Ce-i cu tine? Te simţi bine? Ţi s-a întâmplat ceva? Şi unde mama naibii eşti, că băiatul de la SRI te-a pierdut în pădure…

Am amuţit brusc. Mi se păruse mie la un moment dat că se auzeau trosnete în pădure, dar le pusesem pe seama vântului.

— De ce trebuia să se ţină un băiat de la SRI după mine? Nu trebuie să-i protejeze pe Ceauşeşti?

O pauză, apoi s-a auzit cum Virgil respira precipitat.

— Nu pot să-ţi spun acum… dar ai şi tu un rol foarte important.

Am privit în sus şi am întrebat cu spaimă:

— Ce-ai mai făcut, Virgile?

Dar n-am auzit decât declicul telefonului care s-a închis.

Şi atunci, uitând de toate, am sunat-o pe Ildiko s-o întreb ce face. Făcea bine şi, la ideea mea de-a ne întâlni în Oradea peste o jumătate de oră, a părut extrem de bucuroasă. Cum locuia în centru, mi-a propus să ne întâlnim lângă primăria din Oradea, iar eu n-am avut nimic împotrivă, aşa că l-am sunat pe Piratu’ să vină să mă ia.

 

 Capitolul 23

DE MÂNĂ PRIN ORADEA

 Oradea, vineri, 24 august 2012, ora 15.00

 

Piratu’ a venit în mai puţin de zece minute şi pe drum m-a întrebat dacă mi-au folosit pastilele pe care mi le adusese.

— N-a fost nevoie de ele, am spus şi am încercat să-i dau de înţeles că m-aş bucura dacă am considera închis subiectul respectiv.

A priceput cu greu, dar în cele din urmă am putut să-i spun locul unde urma să mă întâlnesc cu Ildiko.

— Pe undeva chiar lângă primărie, dar aş dori să oprim mai întâi la o florărie…

Piratu’ m-a privit circumspect şi şi-a mângâiat barba stufoasă.

— Dom’ profesor, nu cumva vă căsătoriţi?

Cred că am roşit puţin, pentru că Piratu’ a izbucnit într-un hohot vesel.

— Vai, vai, dom’ profesor, v-a şi furat inima cineva… Doamne, da’ ce rapid s-a mişcat doamna noastră din Oradea, că doar n-aţi ajuns aici nici de trei zile!

A oprit în cele din urmă în faţa unei florării, de unde m-am întors repede cu un buchet discret de violete şi Piratu’ a dat admirativ din cap.

— Aveţi clasă, ce mai! Bănuiam eu, da’ acum m-aţi convins. Altcineva s-ar fi întors de la florărie cu hălci întregi de trandafiri graşi şi indecenţi, dar dumneavoastră… Clasă, ce mai!

Și a ţinut-o aşa până am ajuns lângă primărie, unde Ildiko mă aştepta sprijinită de clădire. Când a văzut taxiul Piratului l-a recunoscut, cred, pentru că s-a desprins şi s-a apropiat de noi şi-abia atunci am putut vedea cât de norocos eram. Mi se părea că până şi aerul se dă cu regret la o parte din calea ei, încercând să-şi mai prelungească o clipă îmbrăţişarea, moment în care mi-am dat seama că, în ciuda vârstei şi a problemelor mele, eram pe cale să mă îndrăgostesc iremediabil şi total, dacă nu cumva eram gata îndrăgostit. Când să ies din taxi, Piratu’, cu ochii la Ildiko, mi-a mai strecurat o cutie de Viagra în mână.

— Asta aşa, din partea firmei, pentru orice eventualitate, deşi nu prea cred că o să fie cazul!

A închis portiera în urma mea şi — prin geamul deschis — l-am auzit cum îşi trage o palmă peste frunte şi exclamă admirativ:

— Doamne, pe ce bucăţică a pus mâna! Cea mai frumoasă bucăţică din Oradea!

Poate, puţin altfel exprimat, eram şi eu de aceeaşi părere, privind-o pe Ildiko cum se apropia de mine cu o mişcare naturală şi mlădioasă, de fostă voleibalistă, parcă aşa zicea. Aş fi vrut să privesc în jur să văd dacă nu se afla vreun cunoscut prin apropiere, dar cine să mă cunoască pe mine în Oradea? Oricum, indiferentă la astfel de probleme, Ildiko m-a luat în braţe şi m-a sărutat îndelung pe gură. Am ezitat un timp, apoi nepăsător la cei din jur, ameţit de parfumul ei, i-am răspuns. Pe lângă noi treceau oameni, unii probabil comentau ceva, alţii priveau doar şi îşi vedeau mai departe de ale lor, dar în jurul nostru timpul părea că se oprise-n loc. Într-un târziu, ne-am revenit şi i-am dat bucheţelul de violete, aşa strivit cum era de îmbrăţişarea noastră.

L-a luat şi l-a dus la buze, apoi m-a privit zâmbind şi cu ochii strălucitori.

— Nu-i aşa că tu chiar mă iubeşti pe mine? Pot să strig tare că tu mă iubeşti pe mine?

— Nu striga încă, am spus şi i-am pus mâna pe gură, mai aşteaptă o zi, două, apoi poţi să strigi.

— Bine, a acceptat ea. Atunci, pot să strig cât te iubesc eu pe tine?

— Nici asta, Ildiko, mai aşteaptă niţel şi atunci poţi să strigi şi asta…

S-a bosumflat puţin, dar mie îmi răsunau în urechi cuvintele Elenei: „Când se va sfârşi, pentru că se va sfârşi în cele din urmă, să nu-ţi pară rău că s-a sfârşit, ci să-ţi pară bine că s-a întâmplat”, aşa că am hotărât să profit din plin de prezenţa ei lângă mine.

Am plecat într-un târziu şi, spre groaza mea, Ildiko chiar m-a apucat de mână, în timp ce mă întrebam cine eram eu să am un asemenea noroc, pentru că abia acum puteam să-mi dau seama cât era de deosebită. Şi, spre uimirea mea, am înţeles în cele din urmă că nu era vorba numai de înfăţişare, pentru că eram conştient că, indiferent cât de bine ar arăta cineva, nu mă poate cuceri numai cu atât, aşa cum nu mă cucerise nimeni până atunci. Era vorba de ceva ce aparţinea de fiinţa ei interioară, de felul de a fi şi de parfumul său, care nu era niciun parfum. M-am prostit acum, la bătrâneţe, mi-am spus în sinea mea, deşi îmi venea să zburd asemenea unui ied, cu Ildiko de mână. Ţap bătrân sunt, nu un ied, m-am gândit şi am tras-o spre o agenţie loto.

În timp ce completam biletul, Ildiko m-a întrebat curioasă:

— De ce pui bilet la loto? Crezi că o să câştigi?

— Păi, sigur că vreau să câştig. Nu trebuie să-ţi fac zestre?

A făcut ochii mari.

— Înseamnă că tu mă iei pe mine de nevastă?

Am auzit cum cele două fete din spatele ghişeului au chicotit, dar am completat serios:

— Te iau, dar numai în cazul în care câştig la loto!

A luat şi ea un bilet şi a început să-l completeze.

— Atunci, vreau să pun şi eu un bilet, ca să fim siguri că o să câştigăm.

După agenţia loto, am trecut din nou pe la bijuteria unde-şi verificase Virgil măciulia de la baston şi l-am găsit pe acelaşi bătrân bijutier. După ce l-am salutat, am pus fără nicio vorbă măciulia de la bastonul lui Virgil, acum mult micşorată, pe tejghea, iar el, tot fără nicio vorbă, a aşezat-o pe cântarul electronic, după care mi-a arătat rezultatul: 788 de grame.

Am oftat adânc, apoi l-am întrebat în şoaptă, în timp ce Ildiko privea la vitrina cu bijuterii din fundul magazinului:

— Aţi mai întâlnit vreodată un asemenea fenomen?

A privit spre Ildiko, dar fata nu ne băga în seamă, aşa că mi-a spus:

— Eu n-am întâlnit niciodată, dar printre bijutierii bătrâni circulă o legendă referitoare la aşa ceva…

S-a întors cu spatele la mine, căutând în micul seif încastrat în zid. Într-un târziu, s-a întors şi am văzut că ţinea în mână o bucată strălucitoare de argint. Era pusă într-o cutie transparentă din plastic, dar el a scos obiectul şi mi l-a pus în mână.

— Acesta este un lingou din argint pur, care nu se foloseşte la confecţionarea de bijuterii, ci numai în scop de tezaurizare. Strângeţi-l, vă rog, cu putere în palme!

Am ezitat şi am întrebat:

— Dar n-o să se deterioreze la fel ca măciulia de la baston?

— Probabil, a admis el, dar măcar ne lămurim cu o treabă… Apoi mi-a presat mâinile pe bucata rece de argint.

A privit spre fundul magazinului, unde Ildiko, parcă presimţind că avem de vorbit, admira mai departe zorzoanele atârnate pe suporturi. După câteva minute, bijutierul mi-a îndepărtat mâinile şi a privit lingoul în lumină: strălucirea de oglindă a argintului se mătuise şi parcă se vedeau ici-acolo urmele liniilor din palmele mele. Pe o parte, unde erau înscrise gramajul şi marca fabricantului, se vedea clar că literele erau erodate şi în unele locuri abia se mai puteau citi.

A luat lingoul şi l-a pus sub o lupă puternică, apoi a aprins lampa de deasupra şi m-a privit îndelung.

— Am să vă rog să mă scuzaţi o clipă, a spus el şi a intrat într-o cămăruţă mai mică, unde — prin uşa deschisă — l-am văzut dând un telefon.

M-am dus lângă Ildiko şi am întrebat-o dacă găsise ceva să-i cumpăr, pentru că mai aveam puţină treabă. Nu găsise încă, dar a promis să mai caute, cât timp discutam cu bijutierul.

Între timp, terminase şi bijutierul de vorbit la telefon şi revenise în faţă, dar stătea oarecum defensiv în spatele tejghelei.

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat eu cu o uşoară nelinişte, parcă mai mult transmisă de el.

A clătinat din cap şi a spus:

— Nu, nu s-a întâmplat nimic, numai că, ştiţi, atâta vreme cât crezi că o legendă este doar o legendă şi nimic mai mult, totul este în regulă, nu? Adică o legendă este doar un pic mai mult decât o poveste şi trăieşti toată viaţa cu impresia că Lupul şi Scufiţa Roşie sunt doar nişte personaje de basm menite să ne încânte copilăria, dar atât…

A clătinat iarăși din cap, apoi a completat coborând vocea:

— Poate fi destul de bulversant să te trezeşti dintr-odată în micul tău magazin atât cu Lupul, cât şi cu Scufiţa Roşie.

Am încercat să zâmbesc, apoi am întrebat, arătând spre Ildiko:

— Şi care din noi doi ar fi Lupul şi care Scufiţa Roşie?

— Niciunul, bineînţeles, s-a apărat el. Am dat un exemplu şi poate că nu este cel mai bine ales. Poporul nostru are multe legende, dar, aşa cum nu ne aşteptăm ca într-o bună zi să apară Golemul din Praga şi să apere comunitatea evreiască din Oradea, atâta câtă mai este, tot aşa nu m-aş fi aşteptat ca dumneavoastră în carne şi oase să existaţi cu adevărat!

Apoi a adăugat, puţin dezamăgit:

— Sau, dacă tot existaţi, măcar să faceţi parte din comunitatea noastră, ceea ce presupun că nu este cazul…

Am negat scuturând din cap şi el a adăugat:

— De fapt, dacă dăm crezare profeţiilor lui Sundar Singh, în România se vor întâmpla multe în viitor.

— Cine sau ce este Golemul din Praga? a întrebat curioasă Ildiko, care între timp se apropiase de noi.

— O fiinţă uriaşă, total necooperantă şi care bântuie străzile înarmată cu un topor!

Fata a chicotit amuzată.

— Atunci, sigur nu este Adam al meu. A fost el o vreme necooperant, dar pe urmă s-a dat în brazdă.

— Pe brazdă, am corectat-o eu involuntar.

— Bine, a spus ea concesiv, fie ca tine, pe brazdă. Dar topor n-a avut şi nici nu este uriaş, iar de acum, dacă va bântui străzile, sper s-o facă numai cu mine alături!

Mi-a arătat un inel vechi din argint.

— Inelul ăsta putem să-l cumpărăm acum, sau trebuie mai întâi să aşteptăm să câştigăm la loto?

Bijutierul a luat cu grijă inelul din mâna ei, apoi, după ce l-a privit în lumină, ni l-a arătat şi nouă: o pereche de aripi stilizate păreau că încearcă să-şi ia zborul de pe el.

— Acest inel este foarte vechi şi foarte preţios, a spus el privindu-l pe toate părţile. Aproape nepreţuit, a adăugat. Dar îmi face o bucurie deosebită să vi-l pot dărui…

Şi i l-a pus pe deget fetei, de parcă ar fi oficiat o ciudată ceremonie.

Ildiko l-a sărutat bucuroasă pe amândoi obrajii, apoi, după o scurtă ezitare, şi pe mine, ca şi cum ar fi ştiut — într-un fel ascuns — că obţinerea acelui inel mi se datora până la urmă tot mie, după care a spus că mă aşteaptă afară, dar să nu întârzii prea mult.

Bijutierul a mai căutat ceva în seif, apoi a pus în faţa mea alte cinci lingouri de argint.

— I-am telefonat rabinului şi a fost de acord să vă dăruim din partea comunităţii aceste lingouri în greutate de zece uncii fiecare. O să aveţi nevoie de argint în zilele următoare, de foarte mult argint, dacă legenda este adevărată, şi se pare că este. Dacă nu vă ajunge şi veţi simţi nevoia de mai mult, intraţi în orice bijuterie din lume care are acest semn — şi mi-a arătat o mică monogramă pe firmă — şi cereţi oricâte alte lingouri de argint pur sunt necesare!

— Şi oricine se va afla acolo o să-mi dea aşa, pur şi simplu, argint cu kilogramele…?

Bijutierul a încuviinţat solemn, dând din capul lui cărunt.

— Aşa va face. Dacă nu vă dă suficient, să cereţi o monedă din argint, să o strângeţi un minut în mână, apoi să i-o arătaţi bijutierului. Toţi cunoaştem legenda şi toţi am sperat să nu fie adevărată, dar dacă tot este, va trebui să ne facem cu toţii datoria.

— Nu puteţi să-mi spuneţi şi mie despre ce-i vorba în legendă? am întrebat, cu toate că bănuiam răspunsul pe care avea să mi-l dea.

— Mai bine nu, a spus el. Mi-e teamă ca nu cumva, dacă o cunoaşteţi, să simţiţi nevoia să vă comportaţi în aşa fel încât să vă încadraţi în tiparul ei, și nu cum v-aţi comporta în chip firesc…

Am rămas pe gânduri, privind prin geamul vitrinei la Ildiko, cum se juca cu inelul în razele soarelui.

— Şi cine îmi garantează că, pentru a pune capăt legendei sau pentru a face economie de un kilogram de argint, unul dintre conaţionalii dumneavoastră n-o să aranjeze cu cineva să-mi facă felul? În fond, puţinii evrei pe care i-am cunoscut păreau a fi destul de zgârciţi…

A avut un surâs amar şi oarecum resemnat.

— Se vede că într-adevăr nu cunoaşteţi legenda: oricare dintre cei care-o ştiu şi-ar da bucuros nu numai argintul, dar şi viaţa, pentru a o proteja pe a dumneavoastră!

De data asta, chiar că am rămas uimit.

— Asta-i bună! Dar, bine, de ce-ar face cineva aşa ceva pentru mine?

— Pentru că, dacă legenda se adevereşte, în 21 decembrie 2012 numai dumneavoastră veţi mai sta între lume şi… nimic!

— Nimic? am întrebat eu. Adică sfârşit?

Bijutierul s-a apărat cu amândouă mâinile ridicate.

— Nu vă spun niciun cuvânt mai mult. Şi aşa cred că am spus prea multe… Am să vă rog să plecaţi acum. Şi să aveţi mare grijă de tânăra domnişoară. O să aveţi mare nevoie de ea… în decembrie!

Am ieşit afară din micuţa bijuterie şi, în urma mea, bijutierul a tras obloanele, ca şi cum cele aflate i-ar fi fost suficiente pentru restul zilei.

Am recuperat-o pe Ildiko şi am pornit fără ţintă prin Oradea. Din când în când, traversam un râu murdar, îl bănuiam a fi unul dintre Crişuri, în care împătimiţii aruncau la nesfârșit undiţe cu fire care aveau la capete cârlige cu viermişori roşii în ele, fără să prindă nimic.

Mi-am adus aminte de un banc şi, arătând spre unul dintre pescari, am spus:

— Într-o zi, unul dintre pescarii ăştia a fost întrebat de un gardian: „Ai prins ceva pe-aici?“ „N-am prins“, a spus pescarul. „Dar de ce? Ar fi asta o infracţiune?“ „Nu, n-ar fi o infracţiune“, a precizat gardianul, „ar fi o minune!”

Ildiko m-a privit dintr-o parte.

— Asta era o glumă, a spus ea. Dar să ştii că eu chiar am văzut odată un pescar prinzând aici un peşte. Când eram în clasa a treia…

Am dat din cap înţelegător.

— Aşa se explică… Pe atunci, râurile nu erau atât de poluate.

M-a prins de mână şi am mers aşa mai departe, fără să-mi mai fac niciun fel de griji pentru cum arătam în faţa lumii, simţind că aveau să se apropie alte griji, cu mult mai mari, şi că bancul meu nu îmbunătăţise nici măcar cu un strop situaţia. Cândva, dar nu azi, va trebui să am o discuţie cu Ildiko. Azi nu mă simţeam în stare, şi-apoi nu ştiu câte aveam să pot lămuri nici azi şi nici altă dată…

Am auzit sunându-mi în buzunar telefonul, dar l-am lăsat să sune. Nu putea fi decât Virgil, iar problemele lui începeau să fie mărunte şi ridicole, în comparaţie cu ale mele.

Un timp, Ildiko a mers tăcută alături de mine, apoi m-a întrebat:

— Şi acum ce facem?

Am luat-o în braţe, ascunzându-i capul lângă tâmpla mea, ca să nu-i mai văd ochii şi să pot judeca fără să fiu influenţat de strălucirea lor verde ca smaraldul. Parfumul fetei, care nu era parfum, mi-a invadat nările şi m-a făcut să mă întreb cum am putut trăi până acum fără el. Poate pentru că nu ştiam că există… O clipă, mi-am imaginat că nu suntem decât altfel de buburuze condamnate să emită feromoni toată viaţa, cu speranţa că nu sunt singure într-o lume plină de gândaci de Colorado, astfel încât să se întâlnească până la urmă şi să trăiască fericite tot restul vieţii.

— Buburuza mea mică, am întrebat-o într-un final, ce-ar fi să mergem să mâncăm ceva?

Deşi nu ar fi trebuit să-mi fie deloc foame, cred că voiam să stau undeva la umbră, într-un loc liniştit, să ascult sporovăiala veselă a fetei şi să mă gândesc. Sau poate să nu mă gândesc la nimic…

Fericită că ieşisem din starea de melancolie în care mă aflam de la plecarea din cămăruţa bijutierului, a bătut bucuroasă din palme.

— Ştiu chiar în drumul nostru un bistrou micuţ, drăguţ şi cu mâncare bună, bună…

S-a dovedit că mâncarea bună, bună era formată din vreo trei feluri de gulaş, grătar, salată la alegere şi, drept desert, specialitatea casei: îngheţată flambată…

Mi-am privit pe furiş dosul palmei, care avea pielea întinsă şi nicio urmă de pată, aşa că am comandat cu încredere grătar, salată şi îngheţată flambată.

Am mâncat încet şi am încercat să alungăm grijile care oricum aveau să vină, până la urmă, dar în ciuda faptului că bistroul era liniştit, iar noi eram singurii lui clienţi, nu am putut găsi nicio explicaţie la cele ce mi se întâmplau. Aşa că am petrecut o oră liniştită şi minunată.

Mi-am luat la revedere, într-un târziu, de la Ildiko şi m-am întors cu trenul în staţiune, iar la hotel am ajuns pe înserate. Virgil mă aştepta în hol, pesemne ca să fie sigur că nu mă ratează. Se vedea pe faţa lui că avea să-mi spună ceva, numai că probabil că era o prostie atât de mare, încât nu-i venea prea uşor să vorbească.

Am ajuns în cameră, ne-am aşezat în fotolii şi am spus:

— Hai, zi, ce prostie ai mai făcut?

— În lumea lor, după ce se vor retrage, peste vreo zece ani, vor lăsa în locul lor un profesor de istorie, pe care-l cheamă — bănuiesc că-ţi dai seama că nu e o simplă coincidenţă — Adam Adam, ca şi pe tine. Sunt convins că treaba cu votul va fi o simplă formalitate. Dacă, într-adevăr, face pentru România atât cât a promis, persoana indicată de el va fi aleasă drept viitorul preşedinte, fără îndoială…

M-am uitat după scrumiera grea, din sticlă, de pe noptieră, dar cred că din precauţie o băgase în vreun dulap. Altceva nu mai aveam să-i arunc în cap şi ştiam din experienţă că pumnii mei nu sunt nici pe departe atât de periculoşi pe cât mi-aş fi dorit. Atunci, rămânea pentru la noapte, chestia cu perna. Sau să-l chem în balcon pentru o discuţie şi să-i fac vânt peste balustradă? Nu ştiam cum, dar trebuia să scap pământul de molima asta numită Virgil…

Ca să nu-mi ghicească planurile perverse, am respirat adânc şi am încercat să-mi revin, apoi i-am dat câteva argumente de bun simţ:

— Virgile, peste zece ani, eu voi avea şaptezeci şi cinci de ani. Abia o să-mi mai târâi picioarele de colo-colo, cum crezi tu că voi fi în stare să conduc o ţară?

— Aici îţi dai seama cât de isteț pot să fiu eu… I-am explicat Elenei problema, şi asta e deşteaptă foc, nu ca a noastră. A spus că va face tot posibilul să-ţi mai câştige câteva zeci de ani de viaţă, nu numai zece, cum voiai tu. Ea crede că totul vine de la alimentele de acolo. Uite, am fost în lumea lor şi ţi-am adus trei kilograme de piersici. Ea crede că în ele sunt cele mai multe principii vitale din universul lor. Dacă-ţi mai aduci aminte de legenda „Călătorie spre soare-apune”, în care o maimuţă a mâncat piersici spre a deveni nemuritoare…

Am ridicat o mână ca să-l opresc. Am promis să mă port frumos cu el, dar nu eram în stare să-i ascult elucubraţiile şi nici cum amesteca realitatea cu legendele, tocmai acum, când o altă legendă aiurită se cocoţase atât de abrupt în viaţa mea!

Am privit sacoşa din hârtie în care-mi adusese piersicile, am şi gustat una, abţinându-mă să-i spun că erau identice — şi la formă, şi la gust — cu cele vândute în piaţa din staţiune.

Am băut apoi două pahare de gin — poate-ar fi fost nevoie de trei, dar nu mai erau decât două — şi am dormit buştean până dimineaţă.

 

 Capitolul 24

DE LA ORADEA LA BRAȘOV

 Oradea, sâmbătă, 25 august 2012, ora 8.00

 

A doua zi, de dimineaţă, mi-am băut cafeaua pe fugă şi, cum trenul prezidenţial pleca tocmai la ora 10.00, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Ildiko, lămurind-o atât cât am putut că drumul era prea periculos acum, dar că plecam numai până la Braşov şi că — în cel mult câteva zile — aveam să vin s-o iau cu mine.

— Asta numai dacă nu cumva n-ai să mă uiţi până atunci, am făcut eu prostia să adaug spre final şi a trebuit să mai pierd încă o oră să-i explic că de fapt spusesem o prostie şi că nu, nici vorbă ca eu să fi gândit cu adevărat aşa ceva.

M-am bucurat că n-a venit cu noi la gară şi că mi-a făcut doar un semn discret cu mâna, când am urcat în maşina Piratului. Chiar și de la distanţă, se putea vedea că avea ochii în lacrimi.

Când am ajuns în gară, trenul prezidenţial aştepta tras la linia întâi, aşa cum se cuvenea. Am sperat să găsesc loc în alt vagon, pentru că am văzut că avea vreo şapte. Nu fuseseră închiriate toate paisprezece, câte mi se spusese că avea trenul, dar chiar şi aşa mi se păreau prea multe. Însă uite că nu am avut noroc, prin urmare a trebuit să mă urc în vagon cu ei. La plecare, care a avut loc fix la ora 10.00, au asistat şi au filmat o mulţime de televiziuni şi de oameni simpli. Abia după ce am plecat, mi-am dat seama ce înseamnă diferenţa de clasă dintre un tren obişnuit şi unul prezidenţial. Chiar dacă pe alocuri trebuia să încetinească din cauza restricţiilor de viteză, am ajuns la Cluj mult mai repede decât ar fi făcut-o un tren rapid. Ar fi putut să treacă şi prin Cluj fără să staţioneze, dar Ceauşescu a simţit nevoia să ia pulsul Ardealului, după cum spunea el, aşa că a făcut o scurtă oprire. Pe peroane venise o mulţime de oameni, iar alţii, care se aflau acolo întâmplător, s-au adunat ciorchine în jurul trenului. S-a păstrat o tăcere politicoasă, până când Ceauşescu a ieşit la geam şi a început să facă semne cu mâinile. Nu ştiu dacă a fost o admiraţie sinceră sau doar un reflex condiţionat, dar o mare de urale s-a auzit atunci. Iar Ceauşescu a pornit să dea şi mai tare din mâini, astfel că ovaţiile s-au înteţit şi mai mult, încât Elena s-a aplecat spre Crivăţ şi i-a şoptit la ureche:

— Spune-i mecanicului să pornească trenul, altfel gloata asta o să-i zboare mâinile soţului meu!

Crivăţ a zâmbit complice, a vorbit ceva la un radiotelefon şi, după câteva minute, trenul s-a pus încet în mişcare.

Elena era cu mine şi cu Virgil la o masă şi, până să vină Ceauşescu, ne-a spus:

— E adevărat că este iubit şi că a fost ovaţionat şi dincolo, dar niciodată ca aici. Oamenii ăştia chiar îi simt lipsa şi au nevoie de el!

N-am spus nimic, pentru că nu voiam să pornesc o nouă discuţie, iar adevărul este că mă simţeam puţin cam ruşinat după episodul în care mă bănuise — fie și pentru o clipă — de pulsiuni erotice.

Ceauşescu rămăsese la geam, pentru că, trecând prin mici localităţi unde se aflase de traseul trenului, lumea se adunase în gări, cu steaguri tricolore pe care le scutura voios, iar Ceauşescu răspundea făcând cu mâna fiecărui grup de oameni în parte.

— Se vede că i-a lipsit asta, a arătat Elena spre el, apoi s-a întors spre mine: Am auzit că vrei să ne părăseşti la Braşov, domnule profesor… Am înţeles că ai nişte probleme urgente de rezolvat, apoi ai să ni te alături la Bucureşti?

Am privit spre Virgil, care a făcut doar un uşor semn de încuviinţare.

— Aşa este, am răspuns.

După care, până când ne-am apropiat de Braşov, a vorbit numai Ceauşescu, căruia se pare că-i lipsea conferinţa de presă de la ora două după-amiază. Deşi un tren obişnuit făcea cam opt ore de la Oradea la Braşov, noi am făcut abia cu un pic mai mult de şase ore, cu tot cu oprirea din Cluj. Avantaje prezidenţiale, de!

Când trenul a început să frâneze pentru a se apropia de Braşov, Ceauşescu s-a oprit din vorbărie şi s-a apropiat de mine, cu un zâmbet larg pe faţă.

— Hai să trecem peste micile fleacuri care-ar putea să ne dezbine şi să ne gândim la câte lucruri măreţe am putea realiza în viitor…

Şi, înainte de a apuca să spun ceva, m-a luat în braţe şi m-a pupat zgomotos pe amândoi obrajii.

I-am zâmbit şi eu amabil, am încercat să fug de Elena, dar m-a pupat şi ea şi, profitând de zarva făcută cu oprirea, mi-a şoptit la ureche:

— Poate că ai bănuit deja, dar în lumea mea noi doi eram amanţi!

Mi-am apucat pe bâjbâite mica valiză şi m-am prins de mânerul uşii, încercând s-o deschid cu o clipă mai repede.

— Aşteptaţi încă puţin să oprească trenul, mi-a spus unul dintre băieţii din gardă. Din construcţie, la aceste vagoane nu se poate deschide uşa până nu se opreşte trenul de tot!

Au mai trecut câteva zeci de secunde lungi cât veacurile, apoi băiatul a apucat cu vigoare mânerul şi iată-mă liber pe peronul gării! Am coborât fără să privesc înapoi şi m-am hotărât să fac tot ce se putea ca să nu mă mai întâlnesc vreodată cu ei.

 

 Capitolul 25

 FINAL DE CĂLĂTORIE

 Braşov, sâmbătă, 25 august 2012, ora 17.00

 

Deşi eram singur pe peron, Ceauşescu făcea semne largi cu mâinile, de la geamul deschis al trenului prezidenţial, de parcă mulţimi mari de oameni s-ar fi aflat în faţa lui şi l-ar fi aclamat. Nu ştiu dacă ați mai fost prin gara din Braşov, dar între peronul unu şi clădirea gării sunt vreo treizeci, patruzeci de metri, parcă anume lăsaţi acolo pentru ca largi colective de oameni ai muncii, îmbrăcaţi în salopete, să-şi salute conducătorul iubit. Astăzi însă, în locul lor, eram numai eu: un profesor pensionar searbăd, cu o valiză sărăcăcioasă la picioare şi ofilit ca o căpăţână de salată uitată trei zile la soare. E drept că în stânga şi în dreapta mea, la capetele peronului, şiruri duble de jandarmi opreau mulţimea care încerca să ajungă pe peron. Dar nu păreau a fi deloc acei oameni ai muncii pe care-i aştepta Ceauşescu, ci mai degrabă reporteri, paparazzi şi inși complet necunoscuți care se aflaseră întâmplător în gară şi în jurul ei.

Lângă el, de la geam, Elena privea serioasă la betonul peronului, fără să ridice nici măcar o clipă ochii.

„Nebunatică mică şi obraznică“, i-am zis eu în gând, „acum trei zile era cât pe ce să te urci pe mine, iar acum te dai mare mironosiţă?”

Ca şi cum ar fi ghicit ce gândeam, a ridicat şi ea ochii spre mine — în sfârşit — şi mi-a făcut un mic semn cu mâna, zâmbind uşor într-o parte, ca o amantă vinovată.

În aer plutea o tensiune aproape palpabilă, exact ca înainte de izbucnirea unei furtuni. Ca să întrerup această stare, mi-am luat de jos valiza şi le-am răspuns şi eu la zâmbet şi la gesturi, făcându-le cu mâna ceva mai discret și ferindu-mi, în acelaşi timp, ochii de soarele puternic al după-amiezii.

De parcă atâta ar fi aşteptat, un impiegat apărut de nu se știe unde a ridicat fanionul spre locomotivă şi, cu un fluier prelung, trenul prezidenţial s-a pus lin în mişcare. În mai puţin de un minut, ultimul vagon al trenului s-a pierdut printre clădirile din jurul gării, iar eu am oftat adânc şi m-am pregătit să plec spre casă. După cum am spus, peronul unu al gării din Braşov parcă era făcut pentru astfel de evenimente şi-ar fi putut găzdui sute, dacă nu mii de oameni care să-l ovaţioneze pe conducătorul iubit. În ciuda acestui fapt, eram doar eu şi impiegatul pe peronul pustiu, aşa că am fost destul de surprins când m-am simţit prins uşor de cot.

— Romantică despărţire, domnule profesor! Şi, în acelaşi timp, plină de înţelepciune! a susurat o voce la urechea mea, iar strânsoarea s-a accentuat puţin. Dacă nu aş fi sigur că cel puţin zece binocluri şi tot atâtea camere de luat vederi sunt aţintite asupra noastră, cred că aş aplauda, a adăugat glasul.

Tonul vocii a coborât şi mai mult, de parcă ar fi suspectat şi câteva microfoane direcţionate spre noi.

— Nu-mi acordaţi onoarea să bem o cafea împreună?

Deşi se părea că întrebarea îmi oferea orice alternativă aş fi dorit, strânsoarea uşoară, fără să pară nicio clipă ameninţătoare, mă făcea să cred că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Am încercat să mă întorc şi să-mi privesc interlocutorul, dar — atât din cauza poziţiei, cât şi a pălăriei albe, cu boruri largi — nu am văzut mare lucru: doar un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-un costum alb de vară și cu faţa acoperită pe jumătate de borurile pălăriei. Doar ochii am apucat să-i văd bine: erau duri, cenuşii şi reci ca oţelul bine lustruit, uitat afară într-o iarnă geroasă.

Am ridicat din umeri a resemnare.

— De ce nu? am spus şi m-am întors cu faţa la gară, pornind încet spre restaurant.

— Să vă ajut cu geamantanul? m-a întrebat politicos.

De data asta, m-am întors spre el şi l-am privit drept în faţă: era un chip complet necunoscut, dar nici nu mă aşteptam la altceva. Avea în jur de patruzeci de ani, poate puţin peste, un trup atletic — se vedea că iubea sportul —, iar de sub borurile largi ale pălăriei din fetru mă priveau doi ochi atenţi, care, în ciuda faptului că erau zâmbitori, păreau aşa cum am mai spus: reci ca oţelul.

— Nu-i aşa de grea şi, în afară de cazul că aţi dori să verificaţi ce este în ea, aş prefera s-o duc singur, am răspuns şi l-am privit în ochi nerăbdător să-i văd reacţia.

— Cum doriţi, domnule profesor, mi-a răspuns el îndatoritor şi, după zâmbetul ambiguu, mi-am dat seama că ştia încă de la Oradea tot conţinutul micii mele valize.

Nu prea am talente de lingvist, dar mi s-a părut că recunosc un uşor accent străin. Poate că după ce discutam mai mult, aveam să-mi dau seama mai bine, deşi nu eram convins că vreau neapărat să aflu. Nu am nici vocaţie de detectiv, dar un profesor din ziua de azi este pierdut dacă nu face dovada unui spirit de observaţie dezvoltat peste măsură, aşa că în cei patruzeci de ani de învăţământ mi l-am perfecţionat cât am putut de mult, ca să fac faţă inventivităţii noilor generaţii de elevi. Aşadar, când am intrat în restaurant, am observat aproape fără să vreau că omul de serviciu care-şi sprijinise mătura de perete şi mânca preocupat un sendviş avea pantofi prea scumpi şi prea bine lustruiţi pentru meseria lui. Lângă el, un client dezlega exagerat de preocupat un careu de integrame şi probabil că nici ceilalţi trei clienţi nu erau ceea ce păreau — ca urmare, am tras concluzia că plecarea trenului nu încheia povestea, aşa cum speram, ci poate doar un capitol.

Noua mea cunoştinţă a ales o masă chiar lângă tejghea, sub televizorul la care o solistă durdulie încerca să arate cât mai mult din ceea ce natura îi dăruise cu generozitate.

— Două cafele, te rog, şi telecomanda de la televizor, i-a spus el băiatului de la bar şi o clipă am crezut că acesta îi va răspunde ceva obraznic, dar întâlnindu-i privirea i-a spus morocănos:

— Da, domnule, imediat — şi i-a întins telecomanda, după care s-a apucat de făcut cafelele.

După ce ne-am aşezat, m-a privit drept în faţă.

— Mă scuzaţi că nu m-am prezentat până acum: puteţi să-mi spuneţi Paul. Un nume de convenienţă, desigur, pentru că vreau doar să schimbăm câteva vorbe. Pe urmă, vă promit că nu ne vom mai vedea niciodată!

După ce-au sosit cafelele, a sorbit mai întâi tacticos, apoi a luat telecomanda şi a căutat un post care transmitea în direct, dintr-un elicopter, călătoria trenului prezidenţial spre Bucureşti. Din studio, câţiva analişti politici îşi dădeau ca de obicei cu părerea, aşa că a oprit sonorul.

Am gustat din cafea, apoi l-am privit şi eu drept în faţă.

— De ce spuneţi că am făcut o mişcare înţeleaptă? Sau era doar o vorbă aruncată aşa, ca să-mi stârniţi curiozitatea?

A zâmbit uşor şi a arătat spre televizor, unde trenul prinsese viteză şi părea că se apropie acum de Timişul de Jos.

— Pariez pe un leu contra a trei kilograme de piersici pe cale să se strice din geamantanul dumneavoastră sau — dacă doriţi — pe programul loto din buzunarul sacoului, că trenul ăsta nu ajunge întreg la Bucureşti. Şi nici călătorii din el!

Mi-am strâns puternic genunchii în mâini, pe sub masă, şi am respirat adânc: se vede treaba că ştia ce am şi în sacou, nu numai în geamantan. Or, sacoul fusese tot timpul pe mine în ultima vreme. Am respirat încă o dată adânc, am mai sorbit puţină cafea şi abia apoi i-am răspuns:

— Riscant pariu, domnule Paul. Ce vă face să fiţi atât de sigur?

— Dacă una dintre marile puteri ar fi înregistrat numai jumătate din discuţia Elenei cu dumneavoastră, de lângă bazinul cu nuferi… Cred că vă daţi seama de ce. Ceauşescu este lipsit de importanţă, în acest caz, pentru ei. Dar Elena şi cunoştinţele ei? Nu prea o văd ajungând întreagă la Bucureşti… Ceauşescu şi prietenul dumneavoastră Virgil vor fi simple victime colaterale în acest caz!

Nu am spus nimic şi am băut mai departe din cafea. Poate că în sinea mea eram conştient de un asemenea lucru şi cred că ăsta era motivul ascuns pentru care-am coborât la Braşov, cu toată împotrivirea lor. Au trecut câteva minute în tăcere, apoi am privit iarăși în sus, spre televizor, unde se vedea trenul urcând în plină viteză panta uşoară care urma după Timişul de Sus. Elicopterul de unde se filma lua înălţime, aşa că acum se zăreau munţii în perspectivă, până aproape de Predeal. Din Tunelul Mare se vedea cum tocmai iese un tren cu vagoane-cisternă. Am privit în tăcere, sorbind din când în când din cafea, şi la un moment dat am tresărit: deşi cele două linii ferate păreau destul de apropiate, de la înălţimea de la care se filma, aveam impresia că trenurile care se apropiau în viteză unul de altul erau pe aceeaşi linie! Se vede treaba că ceva i s-a părut suspect şi pilotului de pe elicopter, deoarece s-a lansat într-un picaj periculos pentru a se putea filma mai bine. Observase pericolul şi mecanicul de pe trenul cu vagoane-cisternă, care a frânat atât de puternic, încât roţile locomotivei păreau înconjurate de scântei chiar și de la înălţimea de la care se filma.

Am privit spre Paul, care a ridicat din umeri, apoi a spus:

— Patruzeci şi opt de vagoane cu câte zece tone de kerosen fiecare. Bănuiesc că frânele vagoanelor au fost decuplate şi au fost lăsate numai cele de la locomotivă, ca să amorseze incendiul cu scânteile de la roţi…

Ca într-un film cu încetinitorul, cele două locomotive s-au izbit, apoi cisternele cu kerosen au început să se rostogolească peste trenul prezidenţial. De la scânteile locomotivei sau din altă parte, una dintre cisterne s-a aprins, apoi focul s-a transmis şi la celelalte. Am început să tremur, dar Paul m-a privit şi mi-a spus cu o voce aparent liniştită:

— Foarte profesionist lucrat! Deşi, dacă aş fi fost în locul lor, mi-aş fi luat nişte măsuri de precauţie…

Se pare că îşi luase totuşi cineva şi asemenea măsuri, pentru că dinspre Predeal au apărut două elicoptere. La început, m-am gândit că erau de la vreo televiziune concurentă, şi aşa a crezut şi camermanul care filma din elicopter, pentru că a încercat să focalizeze pe unul dintre ele, pentru a-i vedea indicativul. Deşi focalizase la maximum, se observa clar că nu aveau niciun indicativ pe ele, doar culori militare de camuflaj. În schimb, dedesubt aveau o mulţime de rachete, dacă vedeam eu bine. Şi văzusem bine, pentru că una după alta au început să se desprindă de elicopter; lăsând în urmă câte o dâră albă, s-au îndreptat cu viteză spre locul incendiului. Cameramanul a mutat aparatul de filmat spre cele două trenuri contorsionate şi am putut vedea cum rachetele izbeau nemiloase, una după alta, vagonul în care-ar fi trebuit să fie Ceauşeştii.

— Eu, să fiu în locul piloţilor, aş fi avut mai întâi grijă să nu existe martori. Dar poate nici de-acum încolo nu este prea târziu…

Ca şi cum l-ar fi auzit, camermanul a focalizat încă o dată pe unul dintre elicoptere şi s-a văzut clar cum ultima rachetă se îndreaptă direct spre cameră. Apoi, la televizor au rămas numai puncte cenuşii. Paul a schimbat din nou canalul pe postul cu doamna trupeşă, care părea puţin mai obosită şi mai transpirată, dar altfel nepăsătoare la problemele lumii. I-a dat telecomanda tânărului de la bar, apoi m-a invitat să ieşim. După noi, au plecat încă trei clienţi, printre care şi măturătorul, dar, observând că mă uit la ei, Paul a dat din umeri.

— Nu din cauza lor ar trebui să ne facem griji, domnule profesor! Sunt alte lucruri — mult mai  grave —  care-au fost pornite de acţiunea nesăbuită a prietenului dumneavoastră. Şi nu ştiu când se vor opri, așa cum nu ştiu nici cum se vor sfârşi. Ca să vă daţi seama cât de gravă este situaţia, ar fi bine să vă spun că s-a discutat şi că s-a avut în vedere, pentru distrugerea trenului, inclusiv varianta nucleară, pentru a se asigura că totul s-a terminat definitiv!

Aproape fără să observ, mă luase iarăși de cot şi mă condusese spre ieşire, printre grupurile de oameni care stăteau în holul mare al gării şi priveau — la televizoarele instalate în colţuri —  scenele de apocalipsă ale accidentului de tren, reluate iar şi iar…

Ne-am oprit lângă unul dintre ecrane, apoi Paul a adăugat:

— Există grupuri de oameni, sau hai să le zic guverne, pentru care distrugerea Braşovului ar fi fost trecută doar la pierderi colaterale, dac-ar fi avut siguranţa că prietenul dumneavoastră este astfel definitiv înlăturat…

Am oftat adânc, şi am spus:

— Ei, bine, măcar acum s-a terminat.

— Credeţi? a întrebat omul de lângă mine. Chiar credeţi aşa ceva, după cât de bine îl cunoaşteţi pe Virgil?

Am ieşit afară din clădirea gării şi am mai respirat o dată profund, ca şi cum până acum aş fi trăit un coşmar, iar odată ajuns la aer şi la lumină ar urma să mă trezesc din el.

Aici, în Braşov, a început totul — cu exact şapte zile în urmă. Din faţa gării, se poate vedea geamul apartamentului meu. Oare, dacă aş fi bănuit cum avea să se termine, aş fi putut să-l împiedic pe Virgil să ajungă aici?

De parc-ar fi bănuit la ce mă gândeam, Paul s-a aşezat în faţa mea şi mi-a prins mâna liberă, spunându-mi:

— N-are rost să ne gândim la ce-a fost, domnule profesor! Mai bine să privim spre viitor. Deşi nu-mi permit să vă dau sfaturi, poate c-ar fi mai bine ca — după ce încasaţi premiul de la loto — să vă duceţi să vă vizitaţi fiul din Canada. Soţia lui este gravidă în luna a patra, mi se pare, şi — spre bucuria lor — aşteaptă gemeni. Sunt sigur că o să vă facă o bucurie nespusă să vă jucaţi cu nepoţii. De fapt, poate ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâneţi acolo… Dacă vă hotărâţi, vă promit că aranjăm noi să ajungă la dumneavoastră cele o mie de cărţi necitite. Şi, dacă doriţi cu adevărat, o trimitem şi pe Ildiko!

A privit spre geamului apartamentului meu, după care a adăugat:

— Presimt că România va deveni un loc foarte fierbinte în următorul an. E doar o presimţire, dar până acum presimţirile mele nu m-au înşelat niciodată…

Apoi vocea i-a devenit aproape disperată, lucru cu adevărat neaşteptat, ţinând seama de cine îl bănuiam a fi.

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, dacă vă mai întâlniţi vreodată cu Virgil, spuneţi-i să se astâmpere! Doar atât: să se astâmpere, pentru că a deranjat prea multe lucruri, a deteriorat iremediabil prea multe echilibre care oricum erau destul de fragile…

M-am cutremurat, dându-mi seama de implicaţii, şi am vrut să-i răspund, dar el mi-a strâns mâna puternic, m-a privit drept în ochi, ca şi cum ar fi dorit să fie convins că am înţeles mesajul, apoi s-a pierdut în mulţime, înainte să apuc să-i răspund ceva…

 

 SFÂRȘIT

 

 

Amănunte despre ceea ce urmează, în cursul zilei de luni. Până atunci, nu uitați de concursul dedicat fanilor romanului. Succes!