A sosit vremea pentru un nou episod din romanul lui SERGIU SOMEȘAN, alias Serso, APOCALIPSA DUPĂ CEAUȘESCU. Aventurile profesorului Adam și ale inginerului Virgil – omul capabil să circule între universuri paralele și să aducă de acolo obiecte și persoane – continuă. Cei doi Ceaușești,  aduși pentru a conduce România anului 2012 „spre noi culmi de progres și civilizație” se dovedesc a fi ceva mai mult decât ne-ar trebui nouă – și nu în sensul bun al cuvântului!  Mai multe nu vă spun, citiți și singuri… Lectură plăcută!

 

 

Capitolul 18

ÎNAPOI LA HOTEL

 Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 18

 

Am ajuns destul de târziu la hotel şi, după ce am intrat în cameră, imediat în urma mea a intrat şi Crivăţ, despre care nu ştiam ce mai era acum, maior sau colonel.

A tăcut încurcat câteva clipe şi apoi a spus:

— Nu-i frumos ce-aţi făcut! Domnul Ceauşescu s-a întors tocmai din Tibet să ajute ţara şi dumneavoastră îl pocniţi…

— Da, l-am pocnit peste fălcile prezidenţiale şi, dacă mai face ce-a făcut, o să-l pocnesc iar. Cum se mai simte?

— Şi-a pus gheaţă şi nu cred că vor rămâne semne vizibile. A fost mai mult o lovitură simbolică, drept urmare a spus că nu e cazul să mai amintim de ea.

— Scuze, promit să iau ceva lecţii de box pe viitor, în cazul în care mi se mai iveşte vreo ocazie!

A clătinat din cap, categoric.

— Nu-i cazul, credeţi-mă. Le-am dat indicaţii la băieţi să fie cu ochii pe dumneavoastră. Nu putem risca să risipiţi singura şansă a României de a-şi ocupa locul ce i se cuvine în lume. Pe de altă parte, ţine destul de mult la dumneavoastră şi ne-a dat indicaţii să vă păzim ca pe ochii din cap. Nu ştiu de ce, dar acestea au fost fix cuvintele dumnealui!

Abia a ieşit din cameră şi am apucat să stau liniştit vreo câteva minute, că a intrat Virgil.

M-am ridicat în capul oaselor şi i-am zis:

— Dă-mi un singur motiv pentru care să nu-ţi aplic şi ţie tratamentul prezidenţial, acum, că tot mi-am intrat în mână!

A surâs larg.

— Ştiu că nu ştii, dar încă ai nevoie de mine.

— De ce-aş mai avea nevoie de tine? Fiecare minut trăit în plus, de tine, pe acest pământ, nu face decât să mai adauge încă o nouă problemă carului de probleme pe care le-ai adus în viaţa mea. De ce te-aş mai vrea în preajmă?

Văzându-l că tace, am crezut că l-am încolţit, aşa că l-am supus în continuare tirului de întrebări care se adunaseră de când nu-l mai văzusem.

— Lui Ildiko ce naiba i-ai spus? În ce fel de lume ar trebui s-o duc?

De data asta, i-a sărit lui muştarul.

— Tu te-ai văzut cum arăţi? Zbârcit ca o stafidă, iar dacă bate vântul un pic mai tare, te ia cu totul. Trebuia să-i dau un motiv să se ataşeze de tine!

— Parcă spuneai ceva de nişte câmpuri telurice de origine necunoscută…

— Ei, poate-or fi şi dintr-alea, dar nu mai crede şi tu toate prostiile pe care ţi le spun ca să scap de gura ta!

Eram năucit şi în acelaşi timp mă întrebam — pentru a câta oară — cât anume era adevăr din tot ce îmi spusese până acum şi cât anume minciună şi manipulare.

— Păi, şi unde ar trebui s-o duc? Unde se trăieşte două sute de ani şi nu se îmbătrâneşte niciodată?

— Să ştii că am găsit şi o astfel de lume pentru tine. În cazul în care nu reuşesc să rezolv altfel, am de gând să te duc acolo, împreună cu unguroaica ta cu tot. Te plasez pe o insulă în mijlocul Pacificului, cu o colibă şi cinci bananieri. Şi-o să-ţi trimit și toate cărţile, numai să taci şi să nu mă mai baţi la cap, că uite unde am ajuns din cauza ta…

— De ce din cauza mea? Cine te-a pus să-i aduci pe nebunii ăştia pe capul bietei Românii? Ăştia mai lipseau, că în rest avea de toate biata ţară! Ia să faci bine să-i duci înapoi şi să te astâmperi cu prostiile tale. În curând, ai să te crezi Mefistofel…

— Nu pot să-i mai duc, a mormăit el.

— De ce să nu poţi? Aştepţi încă o zi, două, să-ţi încarci bateriile, cum spuneai tu, apoi îi apuci de mână şi-i duci unde şi-a înţărcat dracu’ copchiii…

— Nu-i vorba de baterii acum. Acum pot să transport ceva oricât de greu, oricând şi — mai ales — de oriunde, nu mai am nevoie de camera 404 sau de alta. Pot să fac asta şi la Braşov sau în Bucureşti.

— Păi, atunci, du-i şi gata!

— Nu-i aşa de simplu. Ca să-i pot transfera, trebuie să-i duc pe amândoi odată. Adică trebuie să-l apuc pe unul cu o mână, iar pe celălalt cu cealaltă mână.

— Păi, şi ce-i aşa de greu, atunci?

— Cred că Ceauşescu a simţit cum stă treaba, pentru că nu se mai apropie de Elena, doamne fereşte, la mai puţin de trei metri. Poate doar dacă mă ajuţi, s-o împingi cândva spre mine…

Am stat de vorbă până seara târziu şi am întors problema pe toate părţile. Spre neliniştea lui Virgil, nu am exclus nici ipoteza ca, la limită, Ceauşescu să-l elimine numai pentru a fi sigur că rămâne aici ca să-şi ducă la capăt misiunea. Oricum, am adormit greu şi am avut un somn neliniştit, deşi nu mi-am mai adus aminte nimic din ce-am visat.

 

 Capitolul 19

ÎNCĂ O DIMINEAȚĂ DE VIS

 Băile Felix, miercuri, 22 august 2012, ora 8

 

Când am simţit dimineaţa mirosul de cafea inundându-mi nările, am fost sigur că Ildiko era prin apropiere. Am deschis ochii, iar ea era deja aplecată peste mine, cu genele lungi bătându-i ademenitor peste ochi.

— Am încuiat uşa, mi-a şoptit cu buzele roşii ca focul şi o clipă m-am întrebat dacă totul nu era doar un vis. Domnul inginer a plecat iarăși la Oradea, cu Ceauşescu, şi a zis că nu vin prea curând…

De data asta parcă a fost mai bine, pentru că a lipsit nerăbdarea începutului, prezentă cu o zi în urmă, şi tocmai încercam să-mi revin ca s-o întreb mai multe despre cât anume îi spusese Virgil, când am auzit o bătaie scurtă în uşă. Am privit la Ildiko şi ea la mine, dar, cum nu găseam o explicaţie — mă gândeam să nu fie cineva din administraţia hotelului, care o caută —, am deschis uşa dulapului de haine, am împins-o înăuntru, i-am aruncat hainele după ea, mi-am luat ca la armată o pereche de pantaloni scurţi pe mine, apoi am deschis uşa.

Spre surpriza mea, în uşă aştepta Elena.

— Pot să intru? a întrebat ea, văzând că stau proptit în uşă şi că nu am de gând să mă dau la o parte; de fapt, eram pur şi simplu surprins. Băieţii au plecat iarăși la Oradea, sper să nu-i bată cineva cu tot cu ofiţerii ăia după ei, pentru că erau foarte porniţi din nu ştiu ce motiv pe tineretul patriei care fumează, bea şi se droghează — în loc să lucreze!

S-a aşezat pe patul meu, fără să observe cât era de deranjat. A potrivit perna, s-a întins şi m-a poftit să iau loc alături. M-am aşezat şi am privit spre dulapul de haine, a cărui uşă mi se părea că se mişcă uşor.

— Să ştii că dumneata eşti o prezenţă foarte liniştitoare. Mă gândesc că pot să-ţi cer sfatul într-o privinţă…

Am privit din nou spre dulap; de data asta, am fost sigur că uşa se mişca uşor şi se întredeschisese un pic.

— Sigur ca da, nicio problemă. Spuneţi şi, dacă vă pot ajuta, am s-o fac cu plăcere!

Elena a oftat adânc şi s-a aşezat mai bine, apoi a zis:

— Am impresia că prietenul dumneavoastră Virgil nu mai are încredere în noi. Adică…  noi am discutat cu el înainte de a veni aici şi am fost de acord să-l ajutăm în felul în care ştim noi. Acum ar vrea să dăm înapoi, dar asta este o absurditate: trebuie să înarmăm România, pentru că altfel n-o va respecta nimeni!

Am prins-o de picior, încercând cumva să-i transmit un semnal că nu era momentul potrivit să purtăm această discuţie, dar ea a interpretat în felul său strânsoarea, pentru că a chicotit surprinsă.

— Nebunaticule, tu chiar că ascunzi multe surprize sub mutra asta blajină! Nu zic că mi-ar displăcea să am şi eu o aventură, faţă de sutele pe care le are Nicul, dar ţi-am spus că este gelos ca naiba şi, dacă ne prinde, primul lucru pe care-o să-l facă atunci când va ajunge preşedinte va fi să mai înceapă un canal şi să te trimită acolo să lucrezi. Sau te împuşcă direct!

Chicotind în continuare, s-a ridicat în capul oaselor, apropiindu-se de mine, şi atunci uşa dulapului s-a deschis ca o explozie şi m-am trezit acoperit de hainele pe care Ildiko mi le arunca în cap.

— Eşti un nesuferit, aşa să ştii! Cum poţi să te dai la ea, cu mine aici, închisă în dulap? Nu ţi-e aşa, puţin, ruşine? Om bătrân, ai putea să ai mai multă minte…

Ceauşeasca rămăsese câteva clipe blocată, apoi a început să râdă în hohote pe care nu şi le mai putea opri.

Într-un târziu, a arătat spre mine şi a exclamat, între două hohote:

Macho man… Uite unde era ascuns idolul femeilor şi eu habar n-am avut!

S-a trezit cu un prosop aruncat în cap de Ildiko.

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, curvă bătrână ce eşti! Toată ţara te admiră şi te crede o doamnă şi o sfântă, şi tu vrei să ţi-o tragi cu… cu iubitul meu! Ruşine să-ţi fie… Ruşine, de trei ori ruşine!

Ceauşeasca s-a ridicat din pat, încă chicotind, şi am văzut că privea cu o oarecare admiraţie detaşată rotunjimile pe care le etala Ildiko.

— Daţi-mi voie să mă retrag… Situaţia începe să mă depăşească.

În uşă s-a oprit și s-a întors spre mine, cu ochii încă sclipind de veselie.

— Ţineţi minte, domnule profesor… Când se va sfârşi, pentru că se va sfârşi în cele din urmă, să nu vă pară rău că s-a sfârşit, ci să vă pară bine că s-a întâmplat!

A plecat înainte să apuc să spun ceva, aşa că m-am dus să încui uşa şi m-am întors la Ildiko pentru explicaţii şi pentru cuvenita consolare.

După ce-a plecat fata, i-am dat telefon Piratului să-mi facă rost de o cutie de Viagra fără reţetă, prin relaţiile lui. Asta în cazul în care mai era nevoie de vreo consolare pe ziua aceea… să fie acolo, de rezervă.

 

 Capitolul 20

 A TREIA CONFERINȚĂ DE PRESĂ

Băile Felix, joi, 23 august 2012, ora 14

 

Nu ştiu ce-a văzut sau a întâlnit Ceauşescu la Oradea, dar era într-o dispoziţie mai proastă ca de obicei. Când ne-am întâlnit, mi-a făcut un semn amical cu mâna; nu părea să fie supărat pe mine pentru cei doi pumni din ziua precedentă, dar adevărul este că nici nu avea semne prea vizibile, aşa că poate hotărâse să treacă totul cu vederea. Cel puţin până când ajungea preşedinte, dar mai era o grămadă de vreme în care să iau o decizie.

Spre deosebire de ieri, când stăteau destul de aproape unul de altul, astăzi cei doi Ceauşeşti se aflau la o distanţă respectabilă unul de altul, iar între ei era o măsuţă, astfel că, şi să se fi întins, Virgil nu ar fi ajuns la cei doi în acelaşi timp. Şi nici nu ştiu dacă ar fi fost indicat să-i facă să dispară aici, în plină conferinţă de presă, sub lumina vie a reflectoarelor.

După ce s-a aşezat şi a fost prezentat de Virgil, Ceauşescu a început să vorbească abrupt:

— Ştiu că a fi ţepos cu cei mici este o înţelepciune demnă de un arici, aşa că astăzi am să vă las în pace cu partea de vină pe care-o are mass-media faţă de starea de lucruri deplorabilă în care se găseşte ţara în prezent. Nu uit asta, doar împing subiectul pentru mai încolo, pentru când vom avea timp de așa ceva. Deocamdată am nevoie de dumneavoastră să transmiteţi mesajul meu către ţară şi către popor, mai ales că astăzi este o zi cu totul specială: este 23 august, deşi după vârsta dumneavoastră îmi dau seama că puţini aţi apucat s-o sărbătoriţi vreodată cu adevărat. Cu cât mai nealterat şi mai fidel veţi transmite mesajul meu, cu atât va fi mai bine pentru toţi. Ar fi perfect dacă serviciul dumneavoastră s-ar rezuma la a transmite vorbele mele aşa cum le spun şi ar fi lipsit de zorzoanele şi de înfloriturile analiştilor politici. Oricum, vorbele mele nu li se adresează lor, ci oamenilor simpli, cei care au dat tot ce-au avut ei mai bun lumii, societăţii din care fac parte, iar această societate — prin reprezentanţii săi — şi-a bătut joc de ei. Poate intenţia acestor conducători şi politicieni, intenţia lor primară, nu a fost să-şi bată joc de cineva: pentru ei, aceste mulţimi cotizante prin tot felul de biruri şi impozite la bunăstarea celor puţini, votanţi fideli din patru în patru ani, nu sunt altceva decât pierderi colaterale în timpul operaţiunii de a-şi umple buzunarele, dar este cazul ca cineva să transforme aceste pierderi colaterale în câştigători şi câştigătorii de până acum în pierderi. Va trebui să schimbăm legile şi să schimbăm mentalitatea!

A făcut o pauză şi şi-a pus un pahar de apă, din care a sorbit însetat, apoi a continuat:

— Azi am fost… era să spun, furat de vorbe, că am fost în vizită de lucru în Oradea, dar am fost de fapt în vizită ca simplă persoană particulară şi poate că a fost mai bine, pentru că am văzut lucruri care acum sunt conştient că unui preşedinte în exerciţiu i se ascund. Am văzut cerşetori — fiecare intersecţie sau biserică păreau a avea cerşetorii lor —, am văzut elevi în parcuri şi sunt sigur că nu aveau în mână numai sticle de bere, ci şi droguri, am văzut tineri în plină putere de muncă tăind pur şi simplu frunze la câini… că trebuie să mănânce ceva şi câinii vagabonzi ai doamnei de ieri, nu?

A căutat-o cu privirea şi a găsit-o ascunsă pe jumătate, strategic, în spatele unei coloane, dar tot nu a scăpat privirii prezidenţiale.

— Domnule Ceauşescu, vă rog! s-a iţit ea revoltată de după coloană.

— Nu trebuie să mă rugaţi, doamnă. Chiar îmi face plăcere să mai fac câte o glumă ca să mai destind atmosfera, că doar nu vreţi acum să vorbesc ore în şir ca la congrese…

Câteva zâmbete furişe, apărute pe buzele unor participanţi mai în vârstă, dovedeau că nu uitaseră cu totul interminabilele cuvântări.

— Să revenim deci la aceşti tăietori de frunze: păreau bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi. După cum ştiţi, în vremurile de odioasă amintire, cum le numesc unii, dar nu toţi, din când în când se făceau controale în locurile mai aglomerate din marile oraşe, iar cei găsiţi fără ocupaţie erau duşi la miliţie şi li se găsea foarte repede un loc de muncă. Nu se prezentau la locul de muncă unde erau repartizaţi? Erau condamnaţi la închisoare şi ajungeau tot la acelaşi loc de muncă, doar că luau numai treizeci la sută din salariul pe care l-ar fi câştigat în libertate…

A făcut ochii roată prin sală şi a zâmbit.

— Văd că unii dintre dumneavoastră se scutură de parcă l-ar fi văzut în faţa lor pe ucigă-l-toaca, dar răspundeţi-mi sincer la o întrebare: dacă mâine ar fi un referendum pe această temă, cu ce procent credeţi că ar fi aprobat? Nu-mi spuneţi mie, doar gândiţi-vă în sinea dumneavoastră şi daţi-vă singuri răspunsul. De ce este necesar ca trei, patru milioane de salariaţi să ducă în spate o populaţie de aproape douăzeci de milioane de oameni? N-am o mare admiraţie faţă de George Bernard Shaw, dar este oricum câştigătorul Premiului Nobel din anul 1926. A trăit aproape o sută de ani şi printre altele, la un moment dat, a spus următoarele despre astfel de persoane: „Să-i luăm şi să-i aşezăm în faţa noastră şi să-i întrebăm: „Domnule, doamnă, fiţi, vă rog, drăguţi şi justificaţi-vă existenţa, pentru că dacă nu produci mai mult decât consumi nu poţi face parte din organizarea societăţii noastre şi eu nu mai văd niciun motiv să vă mai ţinem în viaţă prin alocarea de resurse de la alţi oameni, care produc ca să vă întreţină și pe dumneavoastră!”. Nu spune nimeni să-i exterminăm fizic, nu vă speriaţi, ci pur şi simplu să fie obligaţi să-şi câştige existenţa. Din nefericire, actuala Constituţie prevede dreptul la muncă, nu obligaţia la muncă. Se presupune, şi pe bună dreptate, că munca l-a transformat pe animal în om. Se poate spune şi că lipsa muncii va transforma cât de curând omul înapoi în animal, şi este suficient să priviţi în jur ca să vedeţi dezumanizarea celor lipsiţi de orice preocupare benefică pentru societate. Spuneţi-mi cu mâna pe inimă ce este greşit în Legea 10 din 1972, daţi-mi voie să citez, dar ar fi bine să citiţi toată legea când ajungeţi acasă: „În condiţiile societăţii socialiste, în care dreptul la muncă este garantat fără niciun fel de discriminare şi în care se îndeplineşte vechiul deziderat al clasei muncitoare — «Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă» — fiecare cetăţean apt de muncă are, potrivit Constituţiei, îndatorirea de onoare de a munci. Nimănui nu-i este îngăduit să realizeze venituri ca urmare a însuşirii muncii altora, fiind interzisă obţinerea de venituri pe altă cale decât prin muncă proprie, cinstită, în interesul societăţii. Munca reprezintă o necesitate pentru existenţa şi progresul societăţii, pentru formarea şi dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane”.

A mai băut o înghiţitură de apă, apoi a adăugat:

— Ia gândiţi-vă puţin, dacă această lege ar mai fi fost în vigoare, câţi dintre aşa-zişii miliardari de carton fabricaţi peste noapte ar mai fi în Top 300? Vă spun eu: niciunul! Jumătate dintre ei ar fi fost probabil prinşi în timpul însuşirii muncii celorlalţi şi ar fi înfundat puşcăria, iar cealaltă jumătate ar fi încercat să lucreze ceva cinstit, ca să-şi ducă în continuare viaţa. V-aţi gândit vreodată că această îndobitocire şi cretinizare a poporului este intenţionată, pentru a-l transforma într-o masă docilă de manevră? Încă acum o sută şi ceva de ani, Gustave Flaubert, un titan al literaturii universale faţă de care am toată stima, spunea: „Visul democraţiei noastre se rezumă la a ridica proletariatul la nivelul de idioţenie atins de burghezie”. E adevărat că s-au făcut şi greşeli. Între legi şi aplicarea lor a fost o mare prăpastie şi îmi asum întreaga răspundere că m-am lăsat înşelat şi n-am ştiut să-mi aleg colaboratori de încredere, în stare să urmărească aplicarea legilor. Iar referitor la drepturilor omului şi la încălcarea lor, să nu uităm că, până când fiecare om din România va pricepe că libertatea lui încetează acolo unde este atinsă libertatea altuia, va trebui să avem grijă ca libertatea tuturor să fie respectată fără nicio urmă de discriminare. De multe ori, măsuri mărunte la prima vedere au o eficacitate enormă. De pildă, credeţi că elevii pe care i-am văzut azi în parc ar mai fi stat să bea bere şi să fumeze droguri dacă ar fi fost îmbrăcaţi în uniforme şcolare şi cu un număr matricol care să-i identifice? Ca să nu mai vorbesc de securitatea sporită din şcoli, pentru că astfel intruşii care ar pătrunde în şcoli ar fi mult mai uşor de identificat…

A făcut o pauză, apoi a încercat să se destindă şi a spus:

— Gata, nu mai spun nimic, că altfel ajung iarăși să mă lungesc ca la plenare… Aştept întrebările dumneavoastră.

Din primul rând, a ridicat mâna Adriana Deta.

— Întrebaţi, vă rog, o îndemnă Ceauşescu, care se pare că avea o simpatie pentru ea, în ciuda faptului că se aştepta la întrebări incomode.

— Înţelegem că aveţi de gând ca după câştigarea funcţiei de preşedinte să impuneţi o seamă de legi pentru asanarea vieţii sociale. Dar aceasta nu este treaba Parlamentului? Sau aveţi de gând să modificaţi ceva şi în această problemă?

Ceauşescu a zâmbit încântat şi a spus:

— De admirat mica dumneavoastră capcană, dar de data asta n-am să cad în ea. Nu, stimată doamnă, în calitate de preşedinte nu voi impune legi, ci doar le voi promulga şi eventual voi da câte o mică idee aici sau câte o indicaţie preţioasă dincolo, şi sunt sigur că se vor găsi destui care să priceapă apropourile prezidenţiale. Fără îndoială, vom transforma România într-o republică prezidenţială şi, tot fără îndoială, voi avea o strânsă colaborare cu Parlamentul, pe care sper să-l transformăm cât de curând într-unul unicameral, sensibil la dorinţele mele, care — după cum observaţi — sunt unele de bun-simţ. Iar referitor la asanarea vieţii sociale, daţi-mi voie să mai citez dintr-un distins istoric, Ovidiu Drâmba, şi a lui carte „Istoria culturii şi a civilizaţiei” — şi promit să fie ultimul citat pe seara asta. Spunea domnul Drâmba pe undeva, prin volumul unu, când descria civilizaţia şi cultura persană, că justiţia la persani era foarte dură şi eficientă şi de o cruzime pe care numai asirienii o egalaseră. Majoritatea pedepselor aplicate atunci ar fi astăzi blamate de organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului, dar există câteva care se pot aplica şi acum cu succes. Pe de altă parte, cu numai un paragraf mai încolo, istoricul se miră: „Asemenea barbarii şi cruzimi autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calităţi ale poporului. Persanii erau cunoscuţi ca oameni blajini, generoşi, ospitalieri, politicoşi şi chiar ceremonioşi.” Am citit mult în aceşti douăzeci de ani de exil şi am memorat multe citate, dar ăsta mi-a reţinut în mod deosebit atenţia pentru că m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva calităţile personale ale persanilor antici erau date tocmai de asprimea pedepselor. Ia imaginaţi-vă că un şofer recalcitrant care scoate pistolul în trafic ca să-şi rezolve o imaginară problemă de prioritate sau de parcare ar primi zece ani de puşcărie şi că — în loc să se uite la televizor — ar fi scos să construiască diguri contra inundaţiilor sau să pietruiască ecologic drumuri de ţară. Prin ecologic înţeleg cu lopata, roaba şi târnăcopul, deci niciun gram de combustibil risipit. Ia imaginaţi-vă că un băiat de bani gata, care se urcă pe trotuar cu bolidul lui primit cu ocazia majoratului şi ucide cu nonşalanţă un om sau mai mulţi, va fi condamnat la zece sau douăzeci de ani de puşcărie cu regim de muncă grea, iar viaţa lui ar fi arătată pe larg de mass-media, prin reportaje edificatoare. În câţi ani credeţi că ar dispărea specia asta, care văd că proliferează de la o zi la alta? Nu contează cum, dar ceva trebuie schimbat. România chiar nu merită soarta asta şi este păcat că aţi aşteptat să revin eu, ca să vă daţi seama că trebuie schimbat ceva…

— Aţi spus că în mandatul trecut aţi greşit prin alegerea inadecvată a colaboratorilor, a intervenit iarăși Adriana Deta. Cum aveţi de gând să remediaţi această problemă, dacă veţi fi ales?

— Nu există nicio urmă de îndoială că voi fi ales, a ricanat Ceauşescu. Poate că nu cu o majoritate de nouăzeci şi şapte la sută, ca data trecută, dar sunt gata să fac pariu că va fi mai mult de optzeci şi cinci la sută, dacă vor fi alegeri libere. Şi o să am grijă să fie!

— Totuşi, cum puteţi fi atât de sigur? a insistat reportera.

— Acolo unde am fost, nu am avut acces la televiziunea din ţară, dar am avut acces la internet, aşa că am putut să urmăresc în bună parte evoluţia — atât economică, dar şi politică — din ţară. Am rămas uimit de faptul că acte evidente de corupţie sau de încălcare a legii, demascate de presă, documentate cu acte şi susţinute de martori şi cunoscute de opinia publică, după câtva timp de pierd aşa, într-un fel de mlaştină vâscoasă. Ce se întâmplă? Oare toţi ziariştii sunt coruptibili? Nu se găseşte niciunul care să aibă coloană vertebrală şi să meargă până la capăt. Să vă dau un exemplu concret, pe care l-am văzut zilele trecute în arhiva lui Mihai Barcea, pe care-l cunoaşteţi probabil cu toţii. Într-un prim episod, ne prezintă cazul unei judecătoare care este oprită în trafic de poliţişti din cauză că izbise o maşină. Este filmată şi arătată pe Youtube, astfel că o vede o ţară — ce zic eu ţară? o lume întreagă — cum se face de râs, fiind beată că abia se ţinea pe picioare. Trec peste comportamentul de ţaţă care-o descalifică pentru orice funcţie publică. Acum, fiecare dintre noi, în afară de cazul în care am crescut la mănăstire, ştie să recunoască un bărbat sau o femeie care a băut, mai ales când este în halul acesta de beţie. Dar justiţia este justiţie şi nu poate judeca după impresii, ci după probe. Care probe dispar sau sunt viciate, adică oricum nu mai pot fi folosite în proces, astfel că judecătoarea este repusă în funcţie, i se plătesc drepturile băneşti din urmă pentru perioada cât a fost suspendată şi probabil că i se cer până la urmă şi scuze. Ţineţi-mă, vă rog, să nu cad sub masă de stupoare: o judecătoare beată mangă, văzută de o ţară întreagă, îşi aranjează prin metode specifice vicierea sau pierderea probelor şi nimeni nu are nimic de spus? Mor încet… Mor aici, încet, pentru că mă pun în locul unui biet justiţiabil care are a se judeca cu un vecin băut care l-a agresat şi urmează a fi judecat de această stimată judecătoare. Nu mai continuu pe această idee, dar vreau să mai spun că nici procurorul de caz şi nici cei care au viciat probele de sânge, toți plătiţi din banul public, nu au fost daţi afară, nu şi-au făcut harachiri, nu s-au spânzurat şi nici nu s-au aruncat în Dunăre spre a-şi spăla onoarea. Sunt bine acolo în posturile lor călduţe şi aşteaptă la cotitură un nou caz ca să-şi poată arăta disponibilitatea. Le transmit un mesaj scurt: să dispară! Până ajung preşedinte, să facă bine să dispară atât ei, cât şi toţi cei de teapa lor. În gaură de şarpe să se ascundă, ca să nu-i găsească mânia mea! Justiţia trebuie să-şi recapete demnitatea prin  promovarea unor oameni demni şi oneşti. Tot în Persia veche, judecătorii aveau de o sută de ori salariul unui săpător de şanţuri, dar dacă un judecător condamna un om pe nedrept, când se afla nedreptatea era pus să-l despăgubească şi să ispăşească în locul celui condamnat pe nedrept. Iar dacă făcea scăpat vreun vinovat, la descoperirea faptei erau închişi amândoi acelaşi număr de ani. Poate că ar trebui să mai citim, din când în când, istoria veche…

— Domnule Ceauşescu — a intervenit cineva, un reporter care nu-mi era cunoscut —, nu vă este teamă că vorbind atât de direct, o să vă faceţi o mulţime de duşmani, duşmani care au poate şi posibilitatea să încerce să vă elimine? Mă refer inclusiv la eliminarea fizică…

Ceauşescu a dat din mână a lehamite, ca şi cum subiectul l-ar fi plictisit.

— Sunt sigur că se vor găsi o mulţime de amatori care să-mi vrea dispariţia, dar voi fi apărat de dragostea oamenilor simpli. Şi, credeţi-mă, merită să-mi risc viaţa pentru a face să renască România din cenuşa şi mocirla în care este cufundată acum!

— Pare simplu, aşa cum descrieţi dumneavoastră situaţia acum. Dar, în momentul în care veţi prelua puterea, cum veţi proceda practic? a întrebat acelaşi bărbat.

Ceauşescu a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a răspuns:

— Simplu: voi încredinţa formarea guvernului unui om care să fie în stare să schimbe această stare de lucruri.

— Aveţi în vedere pe cineva? a venit imediat întrebarea.

— Vremurile pe care le trăim nu necesită deocamdată implicarea unui specialist, ci a unui om forte. Chiar a acestui Mihai Barcea, de exemplu…

Din sală s-au auzit exclamaţii neîncrezătoare.

— De ce vă miraţi? În ultimii ani i-au trecut prin mână toate mizeriile societăţii româneşti, pe care le-a criticat acerb. I-aş da mână liberă în alegerea cabinetului, dar i-aş pune o singură condiţie…

Din sală n-a venit nicio întrebare, dar se vedea că toată lumea aştepta continuarea. Şi Ceauşescu a continuat:

— După un an, i-aş pune pe primul-ministru, ministrul de justiţie şi ministrul de interne să meargă noaptea incognito prin cele mai rău famate cartiere din Bucureşti, cu ceasuri de lux şi câte trei ghiuluri de aur la ei. Am mai avut prim-miniştri care aveau pasiunea asta, nu? Dacă trec de testul acesta şi ajung cu bine dimineaţă la Palatul Victoria, ne putem apuca şi de partea economică, fiindcă ştim că cetăţeanul este apărat şi este în siguranţă, deci poate munci pentru propăşirea patriei. Ca o practică — să-i zicem — curentă, aş pune apoi în fiecare noapte, prin tragere la sorţi, şefii poliţiei, procuraturii şi câte un judecător să repete drumul pentru verificarea stării de normalitate a ţării.

— Bine, să zicem că aţi realizat partea asta cu siguranţa cetăţeanului. Cum vedeţi ieşirea din marasmul economic? a întrebat cineva. Asta nu cred că o mai poate rezolva un prezentator de ştiri…

Ceauşescu a clătinat din cap.

— Văd că nu aveţi foarte mare încredere în cei care practică meseria dumneavoastră. Eu, dimpotrivă, consider că un prezentator de ştiri este cel mai implicat în problemele ţării. Fiţi sinceri, de câte ori n-aţi prezentat o ştire şi în sinea dumneavoastră aţi spus: eu aş fi făcut altfel? De altfel, dacă nu mi-ar fi fost frică de faptul că-mi fac soţia geloasă, poate că i-aş fi propus postul doamnei Adriana Deta, dar, sincer să fiu, nu e din cauză că nu aş avea încredere în ea, ci pentru că românii nu prea au încredere în promovarea femeilor în politică. Și-apoi, nu ştiu dacă aş putea să-i dau un salariu mai mare decât are dumneaei acum…

Din sală s-au auzit mai multe râsete zgomotoase, semn că subiectul mai fusese discutat.

După care Ceauşescu i-a zâmbit larg Adrianei şi i-a spus:

— Totuşi, vă rog să ţineţi aproape, pentru că am de gând să vă păstrez ca rezervă, după ce va obosi Mihăiţă…

Din nou au răsunat râsete.

— Şi acum, referitor la partea economică, vreau să precizez că, după ce în ţara asta nu se va mai fura, jumătate dintre problemele economice se vor rezolva de la sine. Ţara este încă plină de resurse, dar cel mai mult vor trebui exploatate resursele umane, de care toate guvernările de până acum şi-au bătut joc. Vreau să creăm un asemenea climat economic, încât românii să revină cu drag acasă. Îmi pare rău că poate vă dezamăgesc, dar, dacă priviţi în jur, sărăcimea planetei şi-a scos de la naftalină cărţile cu Marx şi le răsfoieşte cu speranţă, privind în acest timp cu atenţie la China…

Cineva a ridicat iar mâna, dar Ceauşescu l-a oprit:

— Şi mâine mai e o zi, aşa că daţi-mi voie să mă retrag!

Şi, fără să mai aştepte alte întrebări, şi-a făcut loc spre ieşire.

Am fost înclinat să-i dau dreptate lui Virgil când am plecat, pentru că Ceauşescu a urcat cu Virgil, iar Elena a rămas cu mine. În mod sigur, pentru a evita să se găsească toţi trei într-un spaţiu atât de restrâns cum este un lift. Şi totuşi, trebuia să găsim o modalitate de a scăpa de ei, pentru că ultimele discursuri începeau să semene tot mai mult cu discursurile lui Ceauşescu al nostru.

 

 Capitolul 21

DIN NOU PRIN STAȚIUNE

 Băile Felix, joi, 23 august 2012, ora 16.00

 

Abia m-am aşezat pe pat să mă relaxez puţin — la urma urmei, eram într-o staţiune de odihnă —, când a ciocănit la uşă Elena, care m-a invitat să facem câţiva paşi prin staţiune. Toţi patru, ca să mai vedem lumea, după cum a precizat ea.

— Aş bea o cafea mai întâi, am spus şi chiar simţeam nevoia de una.

— Aş bea şi eu, a fost ea de acord, dar cred că va trebui să mergem la bar pentru asta. Am impresia că tânăra dumneavoastră prietenă şi-a terminat serviciul şi a plecat acasă. Şi nu sunt singură că mi-ar fi adus şi mie… Poate doar ca să mi-o toarne în cap, a rostit ea zâmbind, lucru care m-a convins că avea mai mult simţ al umorului decât Ceauşescu.

Am coborât la bar unde am constatat, cum ceasul arăta abia cinci după-amiază, că nu era deloc aglomerat. Am ales o masă mai ferită şi, după ce au sosit cafelele, Elena s-a aplecat spre mine şi mi-a spus:

— Prietenul acesta al dumitale este cam secretos… Nici acum n-a vrut să ne spună ce tehnică foloseşte pentru a ne translata între cele două lumi.

Am luat o gură de cafea şi, tot în şoaptă, i-am răspuns satisfăcut:

— Se pare că nici măcar o fiziciană de calibrul dumneavoastră nu va reuşi să-i fure reţeta, pentru că nu este vorba de un dispozitiv fizic, ci îşi foloseşte doar mintea. Ba, mai mult, talentul acesta i-a apărut după ce a primit o lovitură zdravănă în cap, aşa că va fi cam greu de reprodus…

Am vrut să-mi dau una peste gură când i-am văzut zâmbetul şi privirea concentrată: cred că deja se gândea la viitori condamnaţi la moarte care vor fi loviţi scurt în tâmple, înainte de a fi împuşcaţi! Vor fi păstraţi probabil numai cei ce vor dezvolta aptitudinile necesare sporirii PIB-ului…

M-am îngrozit şi mi-am propus să-l ajut pe Virgil să găsească urgent o cale de a le face vânt dincolo, în lumea lor. N-am mai apucat să întorc problema pe toate feţele, pentru că dinspre lift s-au apropiat Virgil şi cu Ceauşescu. Păreau destul de veseli, aşa că i-am întrebat plin de speranţă:

— S-a rezolvat ceva?

— Da, a răspuns Ceauşescu privindu-mă chiorâş, semn că tot nu uitase de pumnii mei în falcă. Ne-am gândit că ar fi bine să plecăm poimâine, adică sâmbătă, din Oradea, astfel încât să fim în Bucureşti duminică. Lumea este liberă, aşa că va avea timp să vină să-şi întâmpine conducătorul.

„Megalomanule”, mi-am spus în gând, dar el mi-a surprins privirea.

— Glumeam doar, domnule profesor! — dar ochii lui reci demonstrau contrariul.

Am încercat să prind privirea lui Virgil, însă acesta se uita mereu în altă parte. Speram să fi găsit o cale să ne scoată din încurcătură. Şi mai speram doar ca eu, cu informaţiile pe care i le furnizasem Elenei, să nu-i fi dat vreo idee, pentru că şi ea părea foarte concentrată, ca şi cum ar fi făcut în minte unele calcule foarte complicate. Sau ca şi cum ar vedea tensori, m-am gândit — amintindu-mi de câteva ocazii când şi Virgil avea privirea aceea, în acelaşi timp preocupată şi pierdută.

Pe drum, m-a interceptat Piratu’, care, cu gesturi furişe de parcă mi-ar fi livrat droguri de mare risc, mi-a strecurat în mână o cutie cu Viagra.

— Pentru orice eventualitate, dom’ profesor. Aveţi perfectă dreptate: aici, în staţiune, sunt o mulţime de tentaţii!

L-am plătit şi eu tot pe furiş cu una dintre bancnotele lui Virgil şi m-am grăbit să-i prind din urmă pe ceilalţi.

Am ajuns cu toţii în acelaşi timp pe Strada Primăverii, fără niciun fel de probleme; se pare că tonul de la ultimele conferinţe de presă îşi făcuse efectul, pentru că lumea nu se mai grăbea chiar aşa de tare să ajungă în preajma lui Ceauşescu. Era urmărit de zeci de priviri, dar de la o distanţă sigură. Din câte puteam să-mi dau seama, nu erau deloc priviri ostile, ci mai curând pline de teamă şi respect. Poate că asta şi urmărise prin escaladarea problemelor şi a tonului de la o conferinţă de presă la alta.

Ceauşescu mergea în faţă, împreună cu Virgil, îl urmam eu cu Elena, iar ofiţerii SRI erau plasaţi în faţă şi în lateral, când am observat că, la un moment dat, se produce un blocaj. În faţa noastră se opriseră, împiedicând trecerea, vreo trei ţigani. Unul dintre ei, mai mustăcios şi mai mare decât ceilalţi, privea ameninţător spre Ceauşescu. Deşi nu-mi stă în fire, m-am apropiat de ei, mai degrabă din curiozitate decât animat de alte sentimente. Ţiganii ăştia aveau mereu la ei cuţite şi săbii ninja şi mă gândeam ce simplu s-ar rezolva problema noastră printr-o scurtă altercaţie — o sabie ninja bine mânuită, crestând jugulara prezidenţială…

Ceauşescu, se pare, nu era preocupat de astfel de probleme mărunte, pentru că s-a apropiat până la un pas de ţigan şi l-a întrebat cu o voce scăzută, dar destul de clară cât să-l aud şi eu:

— Ce vrei, ţigane? Dă-te la o parte din drumul meu!

Ţiganul a rămas o clipă paralizat de furie, apoi, gesticulând dezlănţuit, a început să reverse o grămadă de invective.

— Da’ cine crezi că eşti tu să ne pui dinamită la căşile noastre? Te reclamăm de nu te vezi, aşa să ştii… Că nu mai e ca pă vremuri!

Ceauşescu s-a întors calm spre unul dintre ofiţeri şi a spus:

— Scoate telefonul şi fă-i o poză! Precis are şi ăsta castel cu turnuleţe… În trei zile, îl vreau dărâmat!

Cu un gest brusc, a apucat pălăria ţiganului din faţa lui şi a spus:

— Şi tu să faci bine să-ţi scoţi plăcinta asta din cap, în faţa preşedintelui tău!

S-a întors spre unul dintre ofiţeri:

— Mi se pare că minoritatea asta e cam încinsă azi. În apă cu ei — şi a arătat cu un gest scurt spre micul râu care curgea pe lângă stradă.

N-am apucat să văd prea bine ce şi cum, dar — în mai puţin timp decât mi-ar lua ca să descriu scena — cei trei ţigani au ajuns în albia destul de abruptă a râului. Nu a aplaudat nimeni, dar în mod sigur momentul părea a fi pe placul tuturor celor prezenţi.

— Ia şi plăcinta asta, a aruncat el pălăria după ţigan, şi aveţi grijă cum vă purtaţi de-acum încolo! M-am întors acasă să am grijă de poporul meu! a strigat Ceauşescu şi m-a înfiorat acel „aveţi”, pentru că nu părea să li se adreseze doar celor de pe fundul râului, iar de data asta aplauzele nu au mai întârziat.

Am profitat de momentul creat şi m-am făcut pierdut prin parc, pe care l-am traversat şi am urcat apoi pe lângă nişte vile lăsate în paragină. M-am plimbat îndelung, de unul singur, pentru prima dată cu adevărat singur, căutând o rezolvare la toată această istorie care parcă devenea tot mai nebunească şi mai necontrolabilă, de la un minut la altul. Apoi, după un timp, odihnit şi parcă puţin mai relaxat, m-am întors la hotel. Am cumpărat ceva pe drum, să mănânc în cameră; nu mă simţeam în stare să înfrunt iarăși marea de ochi care se îndreptau spre mine ori de câte ori eram în sala de mese. Voiam să fiu din nou singur, aşa cum mă obişnuisem în ultimul timp, şi, pentru numele lui Dumnezeu, voiam să citesc o carte. Mi se părea că nu mai citisem de ani întregi, deşi eram în staţiune de numai patru zile. Spre surpriza mea, în cameră mă aştepta Ildiko, care, printre lacrimi, mi-a spus că şeful ei de tură a ameninţat că o concediază dacă mai pierde timpul cu clienţii, în loc să-şi facă treaba. Mă rog, în sinea mea nici nu puteam să nu-i dau dreptate omului… Am liniştit-o cum am putut şi, când mi-a spus că a doua zi îşi lua liber pentru duminica lucrată, i-am promis că dac-o să am timp o să vin s-o caut în Oradea, pentru că ea acolo locuia.

— Vai, ce bine, a bătut ea din palme încântată, abia aştept să ne plimbăm de mână prin Oradea.

Nu prea mă vedeam eu, cu sutele de ani în spate, plimbându-mă cu ea de mână, dar n-am vrut s-o dezamăgesc, aşa că i-am făcut vânt din cameră cât am putut de repede.

După ce-a plecat, am scos programul loto din buzunarul sacoului şi am copiat numerele care-aveau să iasă câştigătoare duminică, apoi l-am pus înapoi în buzunar, pentru că nu voiam să-l consult în văzul lumii. Dacă aveam să găsesc vreo agenţie loto mâine, intenţionam să joc varianta câştigătoare, să văd cât de mult avea dreptate Virgil în privinţa asta. Între timp, ca să-mi umplu timpul, am dat drumul la televizor, dar toate canalele erau pline de ştiri aiurea şi de supoziţii. În scurtele interviuri luate oamenilor de pe stradă, majoritatea era de acord cu cele spuse de Ceauşescu în conferinţele de presă şi se pare că se bucura de sosirea lui ca de venirea lui Mesia.

Am închis plictisit televizorul şi am ieşit în balcon să iau o gură de aer proaspăt. Pe mâna mea stângă, cea cu cele şapte pete maronii de la ficat, s-a aşezat o buburuză şi sosirea ei m-a bucurat ca şi cum aş fi reîntâlnit o veche cunoştinţă sau ca şi cum ar fi fost un semn de normalitate, în tot haosul din jurul meu. Apoi, aparenţa de normalitate s-a prăbuşit brusc când privirea mi-a căzut sub buburuză, unde erau acum numai patru pete maronii, şi acelea mult mai palid colorate! „E de la efectul benefic al staţiunii”, mi-am spus, apoi mi-am adus aminte că nicio apă termală nu trecuse peste epiderma mea obosită. Am privit în lumina de afară la mâna mea, răsucind-o în toate părţile, s-o văd mai bine. Micuța Coccinella, deranjată de mişcările mele, a plecat probabil supărată, dar eu eram sigur că pielea arăta mai întinsă şi mai lipsită de riduri decât acum trei zile.

Când a venit în cameră, Virgil m-a surprins în baie tocmai când îmi studiam pielea de pe obraz.

— Ce faci? a întrebat el, râzând. Te pregăteşti pentru vreo întâlnire cu Ildiko?

Nu l-am băgat în seamă; am făcut câteva mişcări stânga-dreapta şi de aplecare şi, cum nu mai simţeam niciuna dintre vechile mele dureri, l-am întrebat:

— Auzi, tu ai aplicat pe mine vreo tehnică de-a ta paranormală? Mă simt mai bine în ultimul timp…

— Stai, Făt-Frumos, nu ţi-o lua în cap aşa de tare! O fi efectul aerului şi al radiaţiilor de-aici, că eu, ocupat cu nebunii ăia doi de dincolo, numai de tine n-am avut timp. Oricum, mă jur că nu ţi-am făcut nimic, dacă asta te preocupă. Ai renăscut ca Pasărea Phoenix din cenuşă când ai văzut-o pe Ildiko. Dar nu te aprinde prea tare… nu se ştie cât ţine!

Ştiam şi eu definiţia omului sănătos: un om este sănătos dacă-l doare în fiecare zi în altă parte, dar se pare că pe mine nu mă mai durea chiar nimic, în ultimul timp.

— Ascultă, l-am întrebat înainte să adoarmă. Oare toate întâmplările astea, din ultimul timp, nu fac parte dintr-un plan mai amplu?

— Ce fel de plan? a îngăimat el, pe jumătate adormit.

Nu eram nici eu foarte sigur ce voiam să spun, aşa că am luat-o pe ocolite.

— Păi, era vorba că în anul 2012 vine sfârşitul lumii. Poate Creatorul s-a săturat să tot folosească asteroizi, aşa cum a făcut în cazul dinozaurilor. Poate s-a folosit de tine ca să aduci perechea asta de nebuni, care precis va…

Am văzut că Virgil adormise între timp, aşa că nu mi-am mai răcit gura de pomană, deşi gândul încă mă frământa. M-am convins că doarme adânc, i-am tras uşor bastonul din mână, apoi am dormit toată noaptea cu măciulia bastonului strânsă în pumni.

 

 ***VA URMA***

 

Următoarele capitole ale romanului, în weekendul viitor. Până atunci, nu uitați de concursul dedicat fanilor romanului. Succes!