Cum spuneam, după mai bine de un deceniu de absență din peisajul muzical autohton, Octavian Teodorescu – OCTAVE revine pe calea undelor în contact cu publicul românesc într-o ediție (pe care-o pot considera de pe acum de colecție!) a emisiunii EXPLORATORII LUMII DE MÂINE, ce va avea loc sâmbătă, 22.09.2012, între orele 13:15-13:45, pe lungimile de undă ale postului Radio România Cultural.

Până atunci, să continuăm cu prezentarea albumelor artistului care – în anii ’90 – revoluționa muzica rock instrumentală cu o serie de creații de excepție…

Datele pe care vi le ofer în continuare sunt preluate de pe blogul realizat de fanii artistului, http://octave-ro.blogspot.ro . Mai puteți consulta și o pagină de Facebook, http://www.facebook.com/www.octave.ro, realizată de asemenea de fani. Să ne oprim acum asupra celui de-al treilea album OCTAVE

Dulce Libertate (Album Vinyl Cover) – 1994

OCTAVE – DULCE LIBERTATE (1994)

 1 : Adio (8:26)
2 : Prizonieri pe Planeta Întunericului (4:07)
3 : Amintiri (4:56)
4 : Lumina Speranței (4:58)
5 : Puterea Voinței (8:40)
6 : Dulce Libertate (4:02)

Toate cântecele compuse de Octavian Teodorescu alias Octave
Click pe numele piesei sau al albumului pentru audiție

 Tehnologia forțată crease grave perturbații de flux magnetic. Aici pe Planeta Cunoașterii, corzile de argint ale vieții aveau să vibreze pentru ultima oară. Cu toții se pregăteau să spună ADIO. Doar Înțeleptii spuneau: „Nu există moarte! Există numai naștere! Am murit în altă parte pentru a ne naște aici, murim aici pentru a ne naște în altă parte. Nu vă fie teamă. Cei ce vor cauta sa-și salveze viata și-o vor pierde!”

Puțini au fost însa cei care au înțeles sensul acestor cuvinte și le-au dat crezare. Ceilalți, îngroziți de apropierea sfarșitului, au ajuns PRIZONIERI PE PLANETA ÎNTUNERICULUI, sclavi ai propriei lor ignoranțe. În bezna dureroasă a sclaviei, singurele clipe de fericire ce-i puteau mângaia erau acum doar AMINTIRI.

Abia acum, printre lacrimile amare ale nostalgiei, cuvintele Înțeleptilor începeau sa capete pentru ei un sens. Regretul existenței irosite în zadar începe sa aprindă în sufletele lor, la început firavă dar vie, LUMINA SPERANȚEI.

În sfârșit lanțurile ignoranței cad, porțile se deschid lăsând lumina să sclipească triumfătoare în ochii lor. Înțeleseseră. A fi liberi stătea în PUTEREA VOINȚEI lor. Adevărul cel mare stătea în propria lor conștiința. Îndemnul era: Caută și vei gasi! Ferice de cei ce caută! Ferice de cei ce gasesc! Ferice de cei ce cred și pot trăi în final bucuria de a gusta sfânta DULCE LIBERTATE.

 Toate acestea au fost imaginate de Octavian Teodorescu alias OCTAVE, în anul 1994.

 

Lăsând pentru mâine prezentarea următoarelor discuri ale artistului, vă propun să continuăm cu noi extrase din articolul apărut pe site-ul RockFM, pe 27 august 2012, cu ocazia împlinirii a 20 de ani la apariția primului album OCTAVE, Secretul piramidelor, prezentat și  pe acest blog, într-o postare anterioară…

« Cum este și normal pentru mulți cei care se lasă „infestați iremediabil” cu virusul acestei muzici, primul contact cu Rock-ul s-a produs în adolescență când, după vizionarea filmului Ultimul vals al lui Martin Scorsese, [Octave] înțelege că rock înseamnă mai mult decât muzică: este un „un mod de a fi, de a gândi, de a te prezenta în societate, o optică existențială, o filozofie” care nu corespundea nici pe departe cu ceea ce învața el la școală pe atunci, în anii izolării culturale comuniste, unde în licee tunsura standard și uniforma erau literă de lege, un mijloc eficace de a anihila orice „rebeliune”, orice tendință de manifestare a personalității, orice năzuință către libertatea în gândire. Filmul reprezintă concertul de adio al trupei The Band și este de fapt o predare de ștafetă a generației de rockeri a anilor ’70 către cei care vor urma: generația ’80. Generație din care și el a fost „condamndat” să facă parte.

În acele vremuri, Rock-ul era pentru fidelii lui adepți o modalitate de a evada într-un Univers paralel cu societatea respectivă, un tărâm underground unde nume gen Judas Priest erau „profeți” ce nu își arătau fața pe singura televiziune comunistă existentă, dar îndemnau conspirativ din umbră prin imnuri gen Breaking The Law  la rebeliune. Exista o singură televiziune unde erau doar 2 ore de progam pe zi și acelea constând doar din propagandă politică pe care bineânțeles că nu o luau în serios nici cei care o făceau. Erau texte „copy and paste” standard, repetate la infinit pentru un popor caruia îi „asurzise” spiritul. Spirit ce striga după libertate. Într-un astfel de climat social se conturează personalitatea artistică a celui care mai târziu marchează punctul final al trilogiei sale rock prin titlul: Dulce Libertate. Nume de piese gen: Prizonieri Pe Planeta Întunericului, Puterea Voinței sau Lumina Speranței vorbesc de la sine despre cicatricile sufletești lăsate de acele vremuri.

OCTAVE în 1992

Nu este de mirare, poate, că după ’89 Octavian Teodorescu devine în mod firesc un fel de purtător de stindard al Rock-ului autohton, fiind primul nume românesc ce își face apariția în mod constant pe nou născutul FM bucureștean, care avea alergie la tot ce însemna lălăiala patetică și desuetă de pe antenele de propagandă ale vechiului regim, antene ce făceau ca în difuzoarele vechilor aparate cu tranzistor să curgă doar – languros precum mierea – un covor sonor cu iz de tristeți provinciale, numit muzică ușoară. Mulți artiști rock sfârșeau prin a se conforma stilistic acestor standarde care asigurau alt statut social și favoruri. Sunt nume celebre care fac și astăzi același lucru. Exista însă în underground ceva care fierbea la foc mocnit, ținut sub observație. Supapele explodau rar, iar când se întâmpla se puneau „robinete noi” sub forma unor reguli de cenzură din ce în ce mai aspre.

 Muzica Rock, Cenușăreasa de ieri, începe prin artiști de genul lui Octave să își arate în haine noi strălucirea după 1989. „Pantoful” se potrivea. Românii începeau sa învețe pe genunchi ABC-ul libertății de exprimare. Octave era ceea ce nu se putea arăta, era arta de sertar despre care se spera că există și care devenise confirmare. Radio Contact, Fun Radio, Radio Nova22, Radio Tinerama, RadioZ și mulți alții difuzează masiv muzica lui printre numele occidentale care formau grosul playlisturilor. Tonul este preluat concurențial de antenele cu acoperire națională.

România în care muzica lui devine cunoscută și promovată era dominată de o atmosferă socială a schimbărilor profunde, radicale, specifice oricărei revoluții care vine vertiginos, pe nepusă masă, cum a fost cea din 1989. Era epoca revanșelor politice, a „vânătorii de vrăjitoare” dar și a infiltrării în structurile puterii nou create a unor elemente de linia a doua ale vechiului regim, care peste noapte îmbracă blăni de oaie și țin predici despre capitalismul prosper ce avea să vină și să le asigure românilor un trai bun și lipsit de griji. Îndestularea burții părea să fie țelul numărul unul al noii societăți, ca o dorință acerbă de a scăpa de obsesiile trecutului. Se mai vorbea și de o renaștere din temelii a spritualității românești, fraze al căror ecou se estompează pe măsură ce cuvintele la modă devin: „business” și „profit”. Entuziasmul general era însă contagios. […]

Octave, cu fanii săi, la magazinul Muzica din București (1992)

Deși înțelege rolul mediatizării și o utilizează din plin (fiind un răsfățat al presei, radiourilor și televiziunilor postdecembriste), muzica lui apărând în topuri alături de nume mult mai comerciale autohtone, [Octave] nu se lasă prins în competiția de a ajunge cu orice preț în top renunțând la propriul credo. Asta îl face să-și consolideze un loc aparte, special, în conștiința publicului. Apare întotdeauna ca o pată de culoare ce sparge monotonia în multe dintre playlist-urile acelor vremuri. A confunda arta cu sportul este o greșeală pe care mulți au făcut-o frecvent, atunci când nu exista o educație în acest sens, arta nefiind un teren al competiției, ci al creativității sub cele mai variate și mai surprinzătoare forme ale civilizației noastre umane.

Este nevoie uneori de milenii pentru cristalizarea unei „culturi” în adevăratul sens al cuvântului. Acum, în epoca informaticii, lucrurile ar trebui să se întâmple mai repede, deși fenomenul pare să aibă și efecte inverse. Oceanul informațional este imens, iar cei cu rol de „far” – din ce în ce mai greu de urmărit. Apar des sclipiri înșelătoare. Lumea se lasă prea ușor călăuzită de astfel de sclipiri, bolta virtuală numită internet nu face încă diferența între stelele reale și cele de carton. Google mai are încă de învățat.

Dar atunci nu exista Google, iar românii se informau unilateral. Este invocată des vocea „măriei sale poporul”, care, din păcate, în lipsa unei educații reale (cea existentă devenind din ce în ce mai precară), a început să pună mai târziu ștampila (…) pe din ce în ce mai multe din produsele subculturale ce inundă astăzi din belșug mediile [culturale] românești.

Dizertații de genul: „ba asta este românesc și bun” au degenerat într-o salată veritabilă a stridenței și a prostului gust. Circul ieftin începe să capete valențe noi și devine o necesitate imperioasă pentru cei care pomeneau foarte des  „lipsa industriei muzicale românești”. Care apare ca o cerință a pieței, însă produce din ce în ce mai multe rebuturi sau produse „prefabricate”, executate la matriță dupa șabloane bine ticluite în vest.

Octave se desfășoară însă artistic până ca lucrurile de mai sus să ia un contur pregnant. Apare în acea perioadă de beatitudine – specifică oricărei perioade postrevoluționare – ca o necesitate firească, ca o legitimitate culturală a schimbării mult așteptate. În vreme ce Bucureștiul se umplea de chioșcuri, buticuri, cârciumi și alte afaceri „capitaliste” de cartier, în timp ce fabricile și platformele industriale românești erau declarate „nerentabile” și aruncate la fiare vechi, Octave avea alte treburi. »

Octave și Ion Rațiu în 1995

Pentru moment, ne oprim aici. Mai vorbim și mâine…

Între timp, ascultați muzica lui OCTAVE. Merită!