Salut, prieteni! Întrucât am înțeles de la unii dintre voi că ar fi de dorit să public romanul lui Serso în weekend și nu la începutul săptămânii, pentru ca astfel să aibă mai multă lume ocazia să-l citească în liniște, iată astăzi noi capitole din cea mai surprinzătoare carte de SF autohton pe care-am citit-o într-un an 2012 extrem de zbuciumat din punct de vedere politic. Cu această a treia parte a sa, ficțiunea politică propusă de Sergiu Someșan capătă accente extrem de serioase, problematica se adâncește, iar personajele principale devin credibile în grotescul și infamia lor. În România preconizată de un Ceaușescu dictatorial venit dintr-un univers paralel, cititorul poate  recunoaște cu destulă ușurință România zilelor noastre, cu un conducător clonat parcă după celebrul împușcat și capabil de exact aceleași lucruri. Sau poate că nu? Fiecare cu ideile lui, nu-i așa?

Oricum, nu uitați de concursul pentru fanii romanului, în urma căruia puteți fi fericitul câștigător al unui lingou de argint de puritate 0,999 (cu certificat de autenticitate), concurs ale cărui condiții le găsiți aici. Succes!

 

 

Capitolul 12

 PRIN STAȚIUNE CU CEAUȘEȘTII

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 11.00

 

Am coborât toţi trei şi până în holul hotelului n-am fost deranjaţi de nimeni. În hol deja se adunaseră câţiva fotografi şi reporteri, care s-au repezit ca vulturii asupra perechii prezidenţiale, dar au fost prompt blocaţi de un grup de tineri musculoşi şi tunşi scurt, în care i-am bănuit fără greutate pe colegii lui Crivăţ, astfel că am putut ieşi din hotel. Vizita de azi nu avea să mai fie la fel de liniştită precum cea de ieri. Am coborât scările cu oamenii lui Crivăţ plasaţi strategic în jurul nostru, am ajuns iarăși în Strada Primăverii şi, la fel ca ieri, autoturismele încercau în zadar să-şi facă loc printre pietonii care invadaseră strada. Din loc în loc se formau grupuri care discutau aprins, dar care se opreau din vorbit până treceam noi. Din când în când se auzea câte un timid „Să trăiţi” sau „Bine aţi revenit”, însă nimeni nu ne-a mai oprit de data asta. Am ajuns în piaţa în care fuseserăm şi ieri, iar Ceauşescu s-a oprit dintr-odată şi a mirosit puţin aerul, apoi s-a întors spre mine:

— Ştii de ce mi s-a făcut poftă? Miroase puţin şi spune-mi dacă-ţi dai seama…

Am adulmecat şi eu în jur, dar mirosurile erau atât de amestecate, încât nu mă puteam hotărî ce anume îi trezise interesul.

M-a ajutat Elena, care a spus zâmbind:

— Cred că e vorba de porumb prăjit pe jar. Nu-i aşa, Nicule?

Acesta a încuviinţat încântat şi s-a îndreptat spre micul cuptor în care o fetişcană perpelea ştiuleţi de porumb. Am cumpărat trei, câte unul pentru fiecare; mie nu prea îmi plăceau, dar nu voiam să fac notă disonantă.

— Uneori, tot ce mâncăm în ultimul timp este mult prea dietetic şi lipsit de savoare. Porumbul ăsta îmi aduce aminte de copilărie, a spus Ceauşescu cu gura plină şi se vedea că-i fusese poftă, pentru că în numai câteva minute a terminat tot porumbul şi acum căuta din ochi un coş de gunoi, unde să arunce coceanul.

De la boabele arse prea tare îi rămăseseră în jurul gurii câteva dâre negre şi Elena s-a grăbit să scoată un şerveţel şi să-l şteargă. Priveam la scena domestică în care o soţie grijulie îşi ştergea la gură soţul neglijent şi-atunci a trebuit să-i dau dreptate lui Virgil: ăştia nu erau Ceauşeştii noştri! Erau prea bleguţi şi tare-mi era teamă că avea să-i mănânce cu fulgi cu tot cloaca noastră politică. Urma să fie încă un om învins de sistem… Nu discutasem niciodată prea amănunţit cu Virgil ca să aflu ce aşteptări avea de la oamenii ăştia. Ce spera să facă ei? Ce-ar fi putut să facă Ceauşescu singur, la urma urmei? Să candideze peste doi ani la postul de preşedinte? Să presupunem că şi câştigă… Ce-ar putea să facă un preşedinte singur, într-o democraţie cum se presupunea că avem? Marea Adunare Naţională era acum înlocuită de Parlament, unde nu mai erau aplaudacii servili de altădată, ci nişte oameni care se obişnuiseră cu binele în tot aceşti ani. În nici un caz nu aveau să renunţe la avantajele obţinute, nici măcar de dragul lui Ceauşescu. Sau poate că tocmai în pofida lui!

Se vede treaba că tăcerea mea prelungită a atras atenţia, pentru că Elena m-a întrebat:

— Aţi căzut pe gânduri, domnule Adam? Vă frământă despărţirea de mâine? Puteţi veni cu noi, atunci. Sunt sigură că aţi găsi cele o mie de cărţi publicate şi în lumea noastră. Sau vi le aduce Virgil de-aici, bănuiesc că ar putea foarte uşor s-o facă… Şi dacă durata noastră de viaţă se datorează măcar în parte mediului exterior, aveţi cincizeci la sută şanse să mai trăiţi ani buni de-acum încolo!

Am privit-o să văd dacă glumeşte, dar părea să vorbească serios. Nu mă gândisem niciodată la asta. Cum adică să plec? Şi copiii? Nu că i-aş vedea eu prea des, dar — dacă voiam — era de ajuns să traversez oceanul şi aş fi ajuns la ei. Dacă plecam însă…

Am scuturat din cap.

— Mulţumesc pentru ofertă, dar chiar dumneavoastră aţi spus că noi suntem iremediabil prea sentimentali ca să plecăm multă vreme departe de casă. Nu mă văd emigrând nici măcar în Italia vecină, darămite în alt univers.

Am ajuns fără incidente la hotel şi i-am condus în cameră, să se pregătească pentru conferinţa de presă. A apărut şi Virgil, cu un nou sortiment de pungi în care le adusese iarăși hrană vie. Noi doi am coborât la masă şi, deoarece eram singuri, am putut mânca în linişte, fiind ţinta unei curiozităţi moderate. Am urcat apoi în camera noastră şi, dintr-odată, l-am văzut pe Virgil că se schimbă uşor la faţă şi mă priveşte intens. S-a uitat câteva clipe la mâinile care-i tremurau uşor, apoi a spus:

— Mă duc să-i aduc!

— Pe cine, Virgile?

— Pe cei doi Ceauşeşti noi. Simt că acum pot s-o fac — şi şi-a privit încă o dată mâinile, care-i tremurau acum şi mai tare.

Am clătinat din cap.

— Dar mai e numai o oră până când ai programat conferinţa de presă…

— Nu contează, a dat Virgil nepăsător din mână. Se vor descurca, ai să vezi. Le-am dus materiale de studiu, DVD-uri şi ziare, așa încât cred că ăştia noi se pot adapta perfect situaţiei. Am pus la punct, azi-noapte, toate amănuntele.

Se îndrepta spre camera alăturată, când l-am oprit.

— Aş vrea să-mi iau rămas-bun de la ei.

— Ce rost are? s-a împotrivit Virgil. N-o să-i mai vezi niciodată. Trebuia să mai insişti cu profesoara de desen. Dacă tu o convingeai pe ea, ea îl convingea pe el şi aşa scăpam de griji, dar acum e prea târziu. Noroc că ăştia seamănă perfect cu perechea originală şi nu mai e nevoie de coafeză, altfel cine ştie ce încurcături mai făceai…

Nici nu bănuiam de câte griji am fi scăpat, dar, vorba lui, acum era prea târziu!

Am fost curios totuşi să văd cum arăta noua pereche şi, dacă Virgil nu mi-ar fi spus despre schimbare, nu sunt sigur că aş fi observat ceva. Dar, fiind prevenit, am constatat primele schimbări la Elena. Nu mai avea ochii aşa de senini şi de lipsiţi de griji precum cealaltă. Iar Nicu cel nou, deşi părea identic cu cel tocmai plecat, avea nişte ochi ca de gheaţă. Când a dat mâna cu mine, m-a privit fix în ochi şi a spus:

— Dumneata trebuie să fii domnul profesor Adam, prietenul peregrinului nostru prin lumi paralele, a surâs el rece şi a arătat spre Virgil. Din câte am înţeles, un fel de pacient zero al acestei boli numite călătorie între lumi, pentru că se pare că totul a pornit de la obsesia dumitale de a câştiga zece ani de viaţă. Un fel de Faust în variantă latină, nu? Aveţi grijă să nu vă întâlniţi cu Mefisto…

Nu mi-a plăcut cum a pus problema, mai ales că măcar în parte avea dreptate. Speram ca într-un final să nu-şi dea seama prea multă lume că, de fapt, totul pornise de la mine şi de la cei zece ani în plus pe care-i doream.

La ora 14 fără câteva minute, a apărut şi proaspătul colonel Crivăţ, care se pare că se adaptase foarte bine situaţiei, ca să ne anunţe că jos, în holul mare, totul era pregătit şi se putea coborî.

 

Capitolul 13

PRIMA CONFERINȚĂ DE PRESĂ

 Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 14.00

 

Erau foarte mulţi oameni în holul devenit acum neîncăpător. De fapt, pentru conferinţa de presă fusese rezervată doar partea dinspre bar a holului, care fusese amenajată de oamenii lui Crivăţ. O estradă aşezată în spate şi câteva corzi delimitau spaţiul unde stăteau reporterii şi ziariştii. Niciodată n-am văzut oameni mai curioşi, dar poate că aşa erau toţi reporterii, pentru că nu prea participasem la conferinţe de presă şi nici nu aveam de gând să încep tocmai acum să mă obişnuiesc cu aşa ceva. La trecerea noastră spre mica estradă se mai auzea un murmur uşor, care a încetat cu totul pe măsură ce ne-am apropiat de locurile stabilite. Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, dar aveam şi eu un scaun pe estradă, aşa că, vrând-nevrând, m-am aşezat alături de principalii protagonişti, însă mi-am mutat scaunul puţin mai în spate, într-o încercare naivă de a mă delimita de ceea ce se întâmpla acolo.

Virgil abia s-a aşezat, că s-a şi ridicat şi, după ce a ciocănit uşor cu unghia în microfon ca să-l verifice, a anunţat sec:

— Domnul Nicolae Ceauşescu s-a întors ieri dintr-o lungă călătorie în Tibet, unde a beneficiat din plin de beneficiile medicinei tibetane. Domnul Ceauşescu a fost însoţit în această călătorie de soţia sa. Domnia sa va răspunde astăzi întrebărilor dumneavoastră. Vă rog să respectaţi ordinea pe care-am stabilit-o mai înainte şi vă mai rog să vă limitaţi la cele mai presante întrebări, pentru că vom fi aici şi mâine, şi poimâine, şi vom putea continua această discuţie. Domnul şi doamna Ceauşescu sunt aici, în staţiune, în calitate de persoane particulare venite la odihnă şi vor mai rămâne încă cinci-şase zile. Are cuvântul domnul Ceauşescu…

Dregându-şi uşor vocea, Ceauşescu s-a ridicat în picioare şi, fără să vreau, am observat că avea mişcările mai vioaie decât ale mele. Elena privea sfielnic în pământ şi, din câte îmi spusese Virgil, intenţionat încercase să-l prezinte numai pe el pentru a distrage atenţia de la ea şi de la ceea ce reprezentase pentru noi.

— Vreau mai întâi să vă povestesc în câteva cuvinte — a început Ceauşescu să vorbească şi în încăperea cât un hangar nu s-a mai auzit nici un zgomot — cum au trecut aceşti ultimi douăzeci şi ceva de ani. La plecarea noastră destul de precipitată din ţară, am făcut greşeala să las o pereche de oameni care semănau perfect cu noi. Au primit să se sacrifice şi au jucat până în ultimul moment rolul nostru pentru a ne permite să plecăm. Am aflat apoi că au fost ucişi cu bestialitate, în urma unui simulacru de proces. Când am auzit asta, am regretat că n-am rămas în ţară. Niciodată nu mi-aş fi putut imagina că se va întâmpla aşa ceva, dar atunci am luat hotărârea să revin cândva, dacă îmi vor permite condiţiile. Vom consulta o firmă de avocaţi să vedem în ce măsură această crimă barbară nu cumva anulează şi alte acte emise de puterea proaspăt instalată în ’89, astfel încât este posibil ca, de fapt, eu să mai fiu încă preşedintele în exerciţiu al României. Rămâne de verificat aceasta şi până atunci vă rog să nu vă adresaţi cu formula „Domnule preşedinte”…

Câteva râsete politicoase au răsunat în sală şi câţiva reporteri s-au retras precipitat să dea o nouă temă de lucru departamentelor juridice din televiziunile pe care le reprezentau. Ceauşescu a înregistrat în tăcere toate aceste mişcări, apoi a adăugat:

— Vedeţi pe mine însumi ce efecte uluitoare au un regim de viaţă echilibrat şi mai ales o alimentaţie raţională, săracă în calorii, alimentaţie pe care atât de multă lume a criticat-o la vremea ei. Acolo unde am fost, vârstele de o sută douăzeci de ani sunt vârste obişnuite, aşa că încă douăzeci, treizeci de ani va trebui să mă suportaţi printre dumneavoastră!

Din sală s-au auzit iarăși câteva râsete politicoase, apoi Ceauşescu a continuat:

— Mai grav este că vor trebui să mă suporte unii care n-ar vrea să mă vadă chiar deloc, nici măcar să-şi amintească de mine. Acum voi răspunde întrebărilor dumneavoastră în ordinea în care s-a stabilit…

S-a ridicat o doamnă între două vârste, care s-a prezentat, dar care era aşa de emoţionată, încât nu s-a înţeles aproape nimic.

— Mai tare, vă rog, a spus Ceauşescu. Să audă toată lumea întrebarea!

— Care este părerea dumneavoastră despre câinii comunitari, stimate domnule Nicolae Ceauşescu? aproape că a ţipat ea întrebarea. Este un subiect care dezbină de ani buni societatea civilă…

Ceauşescu a privit la ea câteva clipe lungi, de parcă nu-i venea să creadă.

— Doamnă, probabil că acesta este cel mai puţin important subiect pe care-l vom discuta pe ziua de azi, dar haideți să vă răspund şi dumneavoastră… Să nu credeţi că dacă am stat în autoizolare atâta amar de ani, am fost rupt complet de ţară. Citeam zilnic ziarele online şi mă ţineam oarecum la curent cu realitatea de aici. Ştiu ce amploare au luat discuţiile pe această problemă şi daţi-mi voie să vă spun că este o falsă problemă!

Doamna a încercat să spună ceva, revoltată, dar Ceauşescu i-a făcut semn cu mâna să se oprească şi a întrebat-o:

— Probabil că aveţi copii mici sau, dacă nu, nepoţi care se mai uită la desene animate…

Nu era o întrebare care să aştepte răspunsul, aşa că Ceauşescu a continuat:

— Poate s-a întâmplat ca printre desenele animate văzute, să fie şi unul care a încântat copilăria a milioane de copii. Este vorba despre filmul „Doamna şi vagabondul”, în care un câine hoinar răpeşte inima unei frumoase căţeluşe. Filmul este făcut în anul 1955 şi nu cred că are rost să-l povestesc pentru că-l cunoaşte toată lumea. Vreau să subliniez o singură scenă din film, când protagonista este prinsă şi dusă într-un adăpost pentru câini şi unde în trecere este arătată o scenă interesantă: unul dintre câinii cărora le expiraseră cele şapte zile este luat şi eutanasiat. O să-mi spuneţi că este doar un film de desene animate. Aşa este, dar până şi filmele astea trebuiau să păstreze o minimă legătură cu realitatea, dacă voiau să fie credibile. Ei, dacă americanii aveau un asemenea set de reguli încă de-acum şaizeci de ani, şi dacă tot îi admirăm atâta, poate că ar fi cazul să-i copiem?! Părerea mea sinceră este că nu preocuparea pentru viaţa bietelor patrupede este cea care îngrijorează nenumăratele organizaţii care se ocupă de-aşa ceva, ci banii pe care-i sifonează de la buget. Vă promit că — în primele zile când voi ajunge preşedinte — acesta va fi unul dintre cele dintâi decrete semnate. În el, se va specifica limpede că toţi câinii fără stăpân vor fi adunaţi în adăposturi, iar cei nerevendicaţi în şapte zile vor fi eutanasiaţi. Scurt şi cuprinzător. Câinele revendicat va ieşi numai cu certificat, iar stăpânul lui va răspunde dacă animalul cu pricina va fi găsit iarăși în libertate. Eventual, îi vom închide pe-amândoi în aceeaşi cuşcă şi într-un an nu vom mai găsi nici un câine liber pe stradă. Vă promit!

Văzând privirile oripilate ale câtorva cucoane din public, a surâs rece şi a adăugat:

— Partea cu cuşca comună a fost o glumă, sper că bănuiţi…

Eu nu eram aşa de sigur, cum nu eram sigur deloc că Virgil făcuse bine aducând un asemenea specimen în lumea noastră.

— Cine mai are de pus o întrebare? s-a adresat el audienţei. De data asta una mai serioasă, vă rog. Dumneavoastră, a indicat el spre o tânără aşezată în primul rând.

— Postul nostru de televiziune a făcut câteva investigaţii şi nu a putut afla locul pe unde-aţi intrat în România. Ne puteţi ajuta în acest sens?

Ceauşescu a privit spre ea aşa cum un entomolog priveşte la ultimul fluture prins şi se gândeşte unde să-l aşeze.

— Asta este o întrebare la fel de tâmpită şi lipsită de importanţă ca şi cealaltă. Poporul suferă şi rabdă de foame, sănătatea este la pământ, suntem pe penultimul loc la numărul de medici pe cap de locuitor din Europa, copiii se spânzură de dorul părinţilor plecaţi cu anii la lucru şi pe voi vă interesează ce-o să fac eu cu câinii şi pe unde-am ajuns acasă?

Şi-a rotit privirea în jur şi toţi şi-au plecat ochii în faţa lui, iar eu am schimbat cu Virgil o privire, în spatele perechii. Virgil a dat din umeri şi eu am clătinat din cap.

— Am intrat prin acelaşi loc prin care am ieşit în 1989 şi tot atât de nevăzut şi acum, ca şi atunci. Şi să nu îndrăzniţi să-mi spuneţi că asta este o violare a frontierei de stat, că nu ştiu ce vă fac! Eu nu voi ajunge să fiu fugărit pe autostrăzi ca regele, a adăugat el şi a râs mânzeşte.

A privit iarăși în jur, apoi a spus arţăgos:

— O întrebare pertinentă are să-mi pună cineva, sau mă pot retrage?

— Dacă nu vă supăraţi, s-a ridicat un bărbat care-mi părea vag cunoscut de la televizor, să înţelegem deci că veţi dori peste doi ani să candidaţi pentru funcţia supremă în stat?

Ceauşescu a arătat spre el, apoi spre ceilalţi din sală:

— Un om deştept, aţi văzut? O să-i caut un loc în viitorul guvern. Pune întrebări fierbinţi şi care interesează pe toată lumea. Nu câini… Auzi colo, câini… Da, bineînţeles că voi candida peste doi ani, a continuat el, dar asta numai dacă nu cumva va binevoi preşedintele să-şi dea demisia de onoare, urmat eventual de parlamentari, ca să facă loc unor oameni competenţi, care să fie capabili să conducă ţara în astfel de vremuri tulburi. Altcineva?

Dar, cum nu se înghesuia nimeni să continue, a adăugat:

— Vă e frică, aşa-i? Aţi batjocorit până acum meseria de ziarist punând întrebări de doi bani unor false personalităţi şi creând false probleme. O parte din vină pentru problemele ţării vi se datorează, să ştiţi. Aţi vrut libertate, aveţi libertate, iar voi, care sunteţi a patra putere în stat, cum profitaţi de ea? Să aflaţi ce anume are tatuat pe buci Sexy-Brăileanca sau cu cine şi-o mai trage nu ştiu care blondă ajunsă vedetă peste noapte? Sau cât cere pe ora de sex Ramona Gabor? De copiii noştri care iau aur la olimpiade sau de numărul de români care lucrează la Microsoft de ce nu scrieţi? S-a produs o oribilă inversare a scării valorilor în societatea românească şi dumneavoastră aţi fost nu martori, ci creatori activi ai acestei stări de lucruri. Am auzit că azi celor mai mulţi le este ruşine să spună în străinătate că sunt români. În cel mult un an după ce ajung preşedinte — şi voi ajunge! — toată lumea îi va respecta pe români. Sau, dacă nu, măcar le va fi frică de ei…

S-a ridicat brusc în picioare.

— Gata, nici o întrebare pe ziua de azi. Mâine, la ora 14, vă aştept tot aici, dar să aveţi temele făcute, altfel nu stau de vorbă cu dumneavoastră — şi a dispărut, urmat prompt de băieţii de la SRI.

L-am luat pe Virgil de cot şi am profitat de faptul că grilajul din spatele barului avea o uşă întredeschisă, pe unde probabil se aprovizionau cu marfă, astfel că ne-am făcut nevăzuţi. Am pătruns într-o curte interioară, de unde-am ajuns apoi pe nişte alei umbroase, pustii şi care duceau spre o mică pădurice.

— Ce naiba ai mai făcut acum, Virgile? Şi vezi ce-mi răspunzi, pentru că altfel îţi dau una în cap şi te îngrop în pădurice, să uite lumea de tine!

— N-ai lopată, a spus el şi a încercat să zâmbească.

— Te îngrop cu mâinile goale, cu unghiile am să-ţi sap groapa, aşa, ca un fel de penitenţă pentru prostia pe care-am făcut-o atunci când am apelat la tine…

După numai câţiva paşi, am trecut pe lângă Hotelul Mureş, apoi am traversat o şosea pustie şi ne-am făcut pierduţi pe o cărăruie în păduricea din spatele hotelului. După vreo câţiva metri, am găsit o mică poieniţă şi m-am aşezat pe o buturugă, făcându-i semn să se aşeze alături.

— Spune, l-am îndemnat, spune ce isprăvi ai mai făcut!

S-a aşezat şi el, greoi, alături de mine, de parcă ultimele zile l-ar fi îmbătrânit cu ani întregi.

— Mă simt un pic precum ucenicul vrăjitor, a spus el spăşit. Ușor depăşit de situaţie, e-adevărat… Dar martor mi-e Dumnezeu că am încercat de atâtea ori să discut cu tine, însă niciodată nu-mi acordai nici cel mai mic credit şi tot timpul spuneai că vorbesc prostii. Din cauza asta, am vrut până la urmă să te pun în faţa faptului împlinit, să rezolv dorinţa ta de a trăi mai mult şi să scot naibii — cumva — şi România din rahat. Pentru că este într-un mare rahat… O fi greu peste tot în lume, cu criza asta, dar România nu merită situaţia în care ne aflăm acum. Aproape pe ultimele locuri în toate clasamentele, seara nu mai poţi ieşi din casă că-ţi iei o ghioagă în cap, a spus el amărât şi, parcă fără să vrea, şi-a pipăit vechea cicatrice.

S-a căutat în buzunar şi a scos un bidon plat, pe care-l bănuiam a fi din argint, plin cu un lichid ce plescăia ademenitor. I-am smuls plosca din mână şi am tras o duşcă zdravănă, înainte să i-o înapoiez.

— Acum vorbeşte! Spune tot, de la cap la coadă…

— Nu prea am ce spune în plus, faţă de ceea ce ştii deja. Faptul că am început să pot călători între toate aceste lumi mi s-a părut a fi un semn că eu aş fi cel ales să îndrept situaţia, şi asta mi s-a părut cea mai facilă cale. Nu-i suportam nici pe Ceauşescu şi nici pe nevastă-sa, acum douăzeci de ani, când încă mai trăiau, dar, la naiba, era o singură pereche prezidenţială, nu sute şi mii de parveniţi ca acum. Aşa că am ales o lume în care România o ducea bine pe bune, era respectată, oamenii trăiau două sute de ani şi… fixul meu era să fie pe locul patru în Europa, ca PIB, şi pe locul opt în lume, că tot veni vorba.

— Ce naiba putea produce România Ceauşescului de dinainte ca să poată să ajungă pe locul patru? Chiar novice să fiu, dar nu sunt, şi ştiu că pentru a ajunge acolo trebuie nu numai să produci, dar să şi vinzi. Ce producea şi vindea ăsta de avea atâta succes: arme?

— Nu pot să-ţi spun, dar nu erau arme. Ceva mult mai periculos ca armele, dacă ar afla cine nu trebuie.

A făcut o pauză şi a privit în sus, spre două păsărele viu colorate care ciripeau încântate de viaţă, apoi a adăugat:

— În schimb, arme vinde ăsta pe care l-am adus acum.

Bănuiam eu că era ceva cu Ceauşescu ăsta, proaspăt sosit: era prea sigur de el, prea dur. Mult mai dur decât Ceauşescu cel adevărat, care nici ăla nu fusese chiar o fecioară neprihănită.

— Am fost bucuros când am aflat că vor de bunăvoie să vină cu mine şi că sunt de acord să rămână cel puţin până când ne vor pune ţara pe picioare. Li se părea nedrept să existe undeva în univers o Românie care să nu-şi ocupe poziţia pe care-o merită în lume. Am aflat prea târziu că, de fapt, o parte importantă a PIB-ului acestei Românii se bazează pe exportul de arme. Arme de tip nou, de care n-a mai auzit nimeni. Toată lumea cumpără bucuroasă de la ei, cu speranţa că până la urmă, în calitate de clienţi fideli, vor putea cumpăra şi bombe nucleare.

— A fabricat bombe nucleare?

A aprobat nefericit.

— A fabricat şi le-a şi testat. A găsit o metodă nouă de-a fabrica bombe puternice, de zeci de megatone echivalent TNT, cu o greutate foarte mică şi curate, care nu lasă deloc reziduuri sub formă de radiaţii. După câteva ore, locul este curat ca-n palmă.

— Şi cum a  reuşit aşa ceva?

— Elena, ea e inventatoarea metodei. În lumea lor, nu este o chimistă de renume mondial, dar este cel mai bun fizician atomist care există.

Am înghiţit în sec, apoi am spus:

— Ai dat de dracu’, Virgile!

— Amândoi am dat, dacă nu mă ajuţi, a spus el şi a pornit înapoi spre staţiune.

Înainte de a traversa şoseaua, l-am oprit din nou, lovit de un gând, şi l-am întrebat:

— Virgile, ţie nu ţi-e teamă că alte civilizaţii — ceva mai avansate — ar fi putut să inventeze o metodă de călătorie sigură şi repetitivă între toate aceste universuri?

— Tot ce se poate să inventeze până la urmă cineva şi aşa ceva, dar de ce să-mi fie frică?

M-am încruntat încercând să-mi aduc aminte.

— În tinereţe, am citit o carte interesantă, intitulată parcă „Patrula timpului”. Nu ţi-e frică de o posibilă patrulă a spaţiului — care-şi ascute deja săbiile — venită să te pedepsească pentru cine ştie câte legi ai încălcat?

M-a privit o clipă fix, ca şi cum ar fi analizat situaţia, apoi a scuturat din cap.

— Nu mi-e absolut deloc frică de aşa ceva. Singurul lucru de care mi-e frică este ce anume ar putea să facă Ceauşescu ăsta pe care l-am adus.

Am traversat şoseaua pustie şi m-a oprit iarăși.

— De fapt, mi-e mult mai frică de ce anume ar putea să facă sinistra lui soţie. Asta e sinistră cu adevărat, nu ca ailaltă. Aia era o dulceaţă de fată, păcat că n-ai plecat cu ei!

N-am mai spus nimic şi ne-am întors în tăcere la hotel. Ce mai puteam spune? Nu mai era nimic de spus.

 

Capitolul 14

 PROBLEME

 Băile Felix, Marţi, 21 august 2012, ora 9.00

 

Nu ştiu cum a trecut ziua a doua. Mi se părea deja că sunt de un veac întreg în mica staţiune şi că viaţa mea luase o turnură periculoasă. Extrem de periculoasă. Şi, fără să vreau, mi-am adus aminte de un fost elev de-al meu. Când am observat că lipseşte de mai mult timp, m-am interesat şi am aflat că fusese internat într-un centru de dezintoxicare. Nu-i eram diriginte, dar m-am simţit obligat să-i fac o vizită, să-i duc vreo câteva cărţi recent apărute şi care speram să-i placă. M-au impresionat cuvintele pe care mi le-a spus când am plecat: „Ştiam că nu e bine ce fac, dar nu mă puteam opri, pentru că aveam mereu impresia că sunt ca într-un joc video în care am mai multe vieţi şi totul este să găsesc la timp butonul de reset şi să restartez jocul, ca s-o iau de la început”.

În toată după-amiaza aceea am avut impresia că degetul meu caută un iluzoriu buton de reset ca să mă întorc cu numai câteva zile înapoi şi s-o iau pe alt drum.

M-am culcat devreme şi am dormit agitat; am visat o Elena Ceauşescu alergând după mine cu părul despletit, cu un cărbune de desen într-o mână şi cu o bombă strălucitoare în cealaltă. Nu m-a prins, mai ales pentru că în jurul meu a început să miroasă a cafea, şi când am deschis ochii am văzut-o pe Ildiko cum aşază tava pe măsuţa de lângă pat, iar soarele, care se afla sus pe cer, îi strălucea în păr din spate, făcând-o să pară un înger blond.

— Ce se întâmplă? am întrebat, deşi aveam o vagă bănuială.

A zâmbit şi s-a aşezat pe pat, lângă mine.

— M-am întâlnit în hol cu domnu’ Virgil şi mi-a spus că pleacă la Oradea, cu cei doi Ceauşeşti. Zicea c-o să stea mai mult şi că n-ar fi rău să vă aduc o cafea…

— Mulţumesc, am şoptit, dar simţeam că mai rămasese ceva nespus, pentru că privea în jos şi îşi răsucea o şuviţă rebelă de păr. A mai zis și altceva?

Ea a dat din cap aprobator, apoi a roşit şi şi-a plecat capul şi mai mult.

— Ce? am insistat, iar ea şi-a frământat şorţul alb.

— A spus ca de data asta să încui uşa, a şoptit ea.

Am vrut să spun şi eu ceva, dar am simţit că aveam vocea răguşită.

M-am ridicat în capul oaselor şi am prins-o de mâini, simţind-o cum tremura; mi-am dres, în cele din urmă, vocea şi am întrebat-o:

— Şi ai încuiat-o? — deşi eram sigur de răspuns.

A dat din cap şi atunci am tras-o lângă mine în pat. De data asta, nu ne-a mai întrerupt nimeni şi chiar dacă mâinile mele uitaseră în bună parte cât de moale poate fi pielea unei femei şi mai ales cum se dă jos o uniformă de cameristă, până la urmă, mai trăgând de o bretea, mai cu ajutorul ei, a fost goală lângă mine în pat.

În focul pasiunii, nu mai ştiu ce i-am şoptit şi nu mai ştiu nici ce mi-a şoptit ea, dar sunt sigur că spre sfârşit, când focul pasiunii era spre terminate şi când încet, încet luam iarăși legătura cu lumea înconjurătoare, am auzit-o spunând:

— Ia-mă cu tine, te rog…

Mi s-a părut că nu aud bine, oricum sângele îmi zvâcnea încă în urechi, camera abia terminase să se mai învârtă în jurul meu şi nu puteam băga mâna în foc pentru nici unul dintre simţurile mele, cu atât mai mult pentru auz, care se atenuează primul odată cu vârsta, nu?

Totuşi, când mi-am mai revenit, am hotărât să fiu politicos şi am întrebat:

— Ce-ai spus?

Ruşinată dintr-odată, şi-a ascuns ochii verzi după o şuviţă bogată de păr şi a zis, dar tot în şoaptă:

— Am spus că, atunci când se va termina totul, să mă iei cu tine!

Dispăruse pluralul de politeţe şi mi părea normal, dar nu mi se părea normală dorinţa ei.

I-am dat părul la o parte şi am privit-o adânc în ochi. Mai bine n-o făceam, pentru că ochii ei erau verzi şi cu puncte aurii ca un câmp pe care sclipeau în soare cioburi de aurii de cristal şi simţeam că, dacă mă mai uit mult, aveam să mă pierd în ei.

Dar, pe de altă parte, Virgil îmi spusese că pasiunea asta bruscă şi reciprocă se datora numai radiaţiilor sau câmpurilor telurice. Se presupunea că, dacă ieşeam din staţiune, atât eu, cât şi Ildiko aveam să ne pierdem brusc pasiunea unul pentru altul şi aveam să devenim doi străini. Totuşi, trebuia să mai aflu unele amănunte.

— Bine, şi prietenul tău ce-o să spună?

— Prietenul meu? a întrebat ea, făcând ochii mari. Ce-i cu prietenul meu? A plecat anul trecut la muncă în Italia şi s-a căsătorit acolo…

Încă o minciună de-a lui Virgil. A câta oare? Şi oare câte îmi mai servise până acum şi câte avea să-mi mai spună până când totul se va sfârşi? Dacă se va sfârşi vreodată…

Ildiko începuse să-şi strângă hainele ca să se îmbrace, dar am prins-o de mână şi am oprit-o, pentru că am observat ce reconfortant era corpul ei alb ca laptele; sau era de fapt bronzat şi mi se părea alb din cauza penumbrei din cameră? În toată nebunia din jurul nostru, trupul ei dezgolit părea un semn de normalitate. Aveam impresia că este o oază de linişte şi n-aveam de gând să las mica mea oază să fie iarăși acoperită.

Am început s-o mângâi pe pielea mătăsoasă şi mi se părea că avea un efect hipnotizant asupra mea, făcându-mă să-mi aduc aminte de toţi anii care trecuseră fără să mă pot bucura de o asemenea privelişte. Apoi, mi-a revenit în minte întrebarea ei şi m-am oprit, întrebând-o:

— Ai zis să te iau cu mine? Unde? La Braşov?

Cât timp o mângâiasem, închisese ochii ca o pisică mare şi mi se părea că mai are puţin  şi începe să toarcă, dar brusc i-a deschis şi m-a privit ţintă.

— Nu la Braşov, a spus ea, ci dincolo…

— Unde dincolo? am întrebat eu şi un fior rece mi-a cuprins inima.

A rămas un timp tăcută, privindu-mă lung, apoi a şoptit:

— Dincolo… acolo unde o să pleci tu, când totul o să se termine.

Dacă Virgil ar fi fost lângă mine, probabil că l-aş fi strâns de gât. Dar, cum nu era, a trebuit să mă mulţumesc cu Ildiko, pe care e drept că nu am strâns-o de gât, ci de cu totul alte părţi, lucru care nu i-a displăcut cu totul, astfel că furia mea pe Virgil s-a transformat într-o încleştare tandră şi încrâncenată.

— Mă iei? a întrebat ea la final, cu ştiinţa ancestrală a femeilor de a obţine cu orice preţ ceea ce îşi doresc, folosind instinctiv tortura chinezească a picăturii de apă, chiar dacă nu au auzit niciodată de ea.

 

Capitolul 15

NERVI

Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 11.00

 

După ce Ildiko a plecat de la mine din cameră, fără să obţină un răspuns clar dacă vom pleca sau nu împreună Dincolo — indiferent ce va fi însemnând asta sau ce-o fi crezând ea că înseamnă —, am băut cafeaua, de care aveam mare nevoie, şi-am mâncat cele două ochiuri ce se răciseră şi salata care se încălzise, apoi m-am aşezat iarăși în pat, încercând să pun cap la cap câte aflasem. Plus că mă simţeam epuizat: sexul este la fel ca mersul pe bicicletă şi nu se uită cu adevărat niciodată, numai că, odată cu trecerea anilor, ajungi tot mai greu în vârful dealului, iar când urci două dealuri într-o dimineaţă, indiferent cât de bine arată dealurile alea, începi să regreţi prietenul plecat în Italia, ca să poţi să-ţi vezi liniştit de cărţile necitite. În timp ce mă odihneam şi încercam să îmi recapăt respiraţia, am aşteptat să se întoarcă Virgil şi Ceauşeştii de la Oradea, urmărind ştirile la televizor. Toate aveau un singur subiect şi asta mi se părea firesc. Nu se punea problema că s-ar fi îndoit cineva de identitatea celor doi; întrebările se concentrau mai degrabă pe aflarea precisă a locului unde fuseseră atâta timp şi asupra faptului că arătau totuşi atât de bine, la nouăzeci şi ceva de ani. Analiştii politici despicau în patru scurtele declaraţii pe care le aveau la îndemână, iar leul urca din nou faţă de majoritatea valutelor, spre nedumerirea specialiştilor.

Pe unul dintre posturi, o vajnică apărătoare a drepturilor animalelor a încercat să demonstreze barbaria la care urma să fie supuse bietele canine, dar i-a fost luat imediat microfonul şi tema a fost închisă de moderator: „Dumneavoastră n-aţi auzit ce-a spus domnul Ceauşescu?” — totul a sunat însă de parc-ar fi spus: „Aşa grăit-a Zarathustra!”

O problema nerezolvată a rămas locul pe unde intrase perechea Ceauşeştilor în ţară. Cei mai mulţi agreau calea aerului, dar unii spuneau că intrase normal, pe la vama Giurgiu, pe unde poţi băga în ţară şi TIR-uri întregi dacă vrei, că tot nu vede nimeni, mai ales dacă plăteşti bine.

„Şi atunci, de ce s-a dus tocmai la Oradea şi n-a rămas în Bucureşti?” întrebau iar cârcotaşii, şi de aici părerile se împărţeau. Oricum, cea mai fantastică ipoteză, deşi nici pe departe atât de fantastică precum adevărul, era aceea că perechea de Ceauşeşti fusese clonată de unguri şi perfect controlată de aceştia în tot ceea ce făcea. De asta stăteau în Oradea, pentru că telecomanda ungurească nu bătea mai mult de câteva zeci de kilometri, până urma să-i fie mărită puterea. Scopul final era să ajungă Ceauşescu preşedinte şi să le dea Ardealul ungurilor. Nu mai ştiu cine a spus inepţia asta, dar până după-amiază ideea a făcut pui şi au apărut zeci de variante şi zeci de oameni care se jurau cu mâna pe inimă că l-au văzut pe Ceauşescu certându-se în ungureşte cu nişte tineri din Oradea.

Virgil şi-a făcut apariţia, împreună cu Ceauşeştii, abia după prânz şi m-a anunţat că luaseră masa în Oradea. Ceauşescu era încruntat, Virgil vizibil amuzat, în timp ce Elena părea căzută pe gânduri. Cred că socotea în minte dacă din ceea ce văzuse pe drum se puteau încropi câteva bombe atomice. Se vedea pe mutra ei că era mai deşteaptă decât chimista noastră, dar asta nu mă ajuta acum cu nimic.

N-am reuşit să-l prind nici o clipă liber pe Virgil ca să-l pot întreba despre gărgăunii pe care-i vârâse în căpşorul plin de cârlionţi ai lui Ildiko.

În schimb, a reuşit el să-mi strecoare câteva cuvinte, înainte de a intra în cameră:

— Ceauşescu e nervos pentru că a văzut o grămadă de lume bântuind fără treabă pe străzile din Oradea. Apoi s-a certat cu nişte tineri care beau într-un parc şi care s-au luat de el şi era cât pe ce să-i pună pe oamenii lui Crivăţ să-i aresteze. Sau măcar să-i bată…

 

Capitolul 16

 A DOUA CONFERINȚĂ DE PRESĂ

 Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 14

 

Am coborât cu inima îndoită la această a doua conferinţă de presă. De data asta, sosise artileria grea: fiecare post de televiziune trimisese tot ce avea mai de soi prin studiouri, cu speranţa că îl va prinde în corzi pe Ceauşescu. Mă îndoiam, dar oricum lupta avea să fie grea şi tăcerea încordată care l-a înconjurat, în timp ce păşea vioi spre estradă, nu părea de bun augur.

Ceauşescu şi Elena lui s-au aşezat pe primele două scaune de pe estradă, iar eu şi cu Virgil pe celelalte două, dar, precaut, am ales scaunul aflat mai aproape de deschizătura din grilaj. Dacă treaba se dovedea plictisitoare sau periculoasă, aveam să mă fac pierdut în peisaj; probabil că toată lumea era atentă la conferinţă, iar eu aş fi putut să stau de vorbă nestânjenit cu Ildiko. Trebuia neapărat s-o mai trag de limbă şi să aflu ce anume îi promisese ameţitul meu prieten.

După o scurtă prezentare, Virgil se retrase şi Ceauşescu se ridică în picioare. Mi se părea că era puţin mai înalt decât al nostru şi oricum se vedea că îi place să domine auditoriul.

— Aştept întrebările dumneavastră şi sper să fie mai inteligente decât cele de ieri…

Bun început, nimic de zis, dar doamna cu câinii, de ieri, se pare că mai avea încă un dinte împotriva viitorului prezidenţiabil, pentru că, fără să se mai prezinte, a întrebat abrupt:

— Ne-aţi certat ieri ca pe nişte şcolari, dar în afară de cuvântul dumneavoastră nu avem nici o dovadă ca sunteţi cel care pretindeţi că sunteţi…

Ceauşescu s-a uitat lung la ea, apoi a întrebat:

— Doamnă, fără supărare, aţi auzit de briciul lui Occam?

— Vă rog să răspundeţi la întrebare, dacă aveţi vreun răspuns. Asta ne interesează, nu cu ce vă bărbieriţi dumneavoastră, aşa să ştiţi!

În sală s-au auzit câteva chicote jenate, semn că nu toţi cei prezenţi erau la nivelul doamnei cu câinii.

Ceauşescu a respirat adânc, apoi a răspuns:

— Doamnă, briciul lui Occam nu este un brici real, ci un principiu filozofic care spune să nu multiplicăm ipotezele, dacă nu este nevoie. Eu v-am oferit ieri o explicaţie plauzibilă şi care explică toate datele prezenţei mele aici. Azi, în scurtul timp cât am putut privi la televizor, am mai văzut expuse cel puţin vreo trei ipoteze. Una care m-a amuzat foarte mult ar fi că sunt un robot fabricat de japonezi, care vor să-şi deschidă o fabrică de autoturisme aici şi au nevoie de un preşedinte fidel lor, care să le faciliteze accesul. Ipoteza cu faptul că ungurii m-ar fi clonat ca — după ce ajung preşedinte — să le dau Ardealul mi s-a părut cea mai caraghioasă, pentru că nu ştiu nici o boabă ungureşte. Adică, ba da. Ştiu o înjurătură, dar nu cred că vreţi să v-o spun, mai ales că nici nu sunt foarte sigur ce înseamnă.

— Totuşi, nu ne-aţi răspuns la întrebare. Ca şi ieri, răspundeţi tot alături de întrebare, aşa că mă văd nevoită să insist: cum demonstraţi că dumneavoastră sunteţi domnul Ceauşescu? Pentru că nu cred că adevăratul nostru preşedinte ar fi putut spune aşa ceva despre nişte canine neajutorate.

Virgil s-a aplecat spre mine.

— Dacă ar fi fost după mintea lui Ceauşescu al nostru, cred că i-ar fi tăiat şi i-ar fi amestecat în salamul cu soia!

Abia l-am auzit, pentru că priveam la Ceauşescu. Acesta s-a apropiat de marginea estradei şi i-a făcut semn reporterei să se apropie.

Aceasta a făcut câţiva paşi timizi spre Ceuşescu, ţinând microfonul ca pe un scut în faţă.

— Mai aproape, doamnă, a insistat Ceauşescu. Eu nu muşc, ca unii din amicii dumneavoastră patrupezi.

Când femeia s-a apropiat suficient de mult, s-a aplecat spre ea şi i-a desprins broşa de pe puloverul subţire pe care-l purta.

— Sper că este din argint, ca să nu mă infectez, a spus el şi s-a înţepat în deget, apoi şi-a strâns locul înţepat până i-a apărut o picătură roşie de sânge.

Dezinvolt, a prins-o pe femeie de eşarfa albă pe care-o purta la gât, şi-a şters pe ea picătura de sânge şi a spus în timp ce se întorcea la locul lui:

— Sper că postul dumneavastră are posibilitatea să compare ADN-ul din acest sânge cu ceva care să demonstreze cine sunt.

Biata femeie îşi privea oripilată eşarfa pătată de sângele prezidenţial şi nu ştia dacă să se supere sau să se bucure. Oricum a fost trasă la o parte şi altcineva i-a luat locul.

Dacă nu mă înşela memoria, era Adriana Deta, de la postul TV-Pentru, o limbă ascuţită căreia probabil că lui Ceauşescu avea să-i vină destul de greu să-i pună pumnul în gură. O privisem de câteva ori cum se uita în tăcere la Ceauşescu precum o mangustă care-şi pregăteşte saltul.

— Bună ziua. Sunt Adriana Deta, de la postul TV-Pentru, şi aş dori să-mi cer scuze pentru lipsa de încredere a antevorbitorilor mei. Nu se pune problema că nu aţi fi tovarăşul Ceauşescu — şi a accentuat cuvântul „tovarăşul“ —, se pune problema ce aţi putea face pentru România acum. Pentru că, dacă trebuie s-o spunem pe faţă, aţi plecat din ţară acum douăzeci şi ceva de ani, în plin comunism, şi reveniţi cu dorinţa să fiţi preşedintele unei ţări cu o piaţă liberă şi cu libertăţi care nici nu se puteau imagina acum douăzeci de ani. Pe scurt, ce planuri aveţi pentru momentul în care veţi ajunge preşedinte?

— O să răspund cu plăcere la întrebarea dumneavoastră, dar mai înainte daţi-mi voie să vă pun o întrebare: ştiţi paritatea leu-euro sau la alte valute?

Adriana şi-a cercetat rapid telefonul şi a răspuns:

— Tocmai a crescut iar şi a ajuns sub patru lei pentru un euro.

— Aveţi o explicaţie pentru asta?

— Fără îndoială că are legătura cu sosirea dumneavoastră…

— Acum să vă răspund şi la întrebare, dar să fac mai întâi o mică corectură: În România, la ora actuală, nu există o reală economie de piaţă. Nu că în ţările unde există o economie de piaţă cu tradiţie ar umbla acum câinii cu colaci în coadă şi ar merge totul foarte bine. În România, la ora actuală, este mai degrabă o cumetrie de piaţă, nu o economie de piaţă. E greu peste tot în lume la ora asta, din motive care nu sunt direct imputabile poporului român. Şi atunci, vă întreb: de ce poporul nostru o duce atât de greu? Ce vină are el pentru criza asta mondială? Şi mai ales de ce să tragă ponoasele pentru ingineriile financiare ale altora? Acum am să vă răspund şi la întrebare: Am pregătit un set de măsuri care în cel mult trei ani de zile vor duce România… ştiu că vă aşteptaţi să spun că pe cele mai măreţe culmi de civilizaţie şi progres, dar n-am să spun asta. Voi duce România acolo unde-i este locul: bunăstare şi siguranţă pentru cetăţeanul de rând, ceea ce implică asigurarea unui loc de muncă şi a unui acoperiş deasupra capului. Şi toleranţă zero pentru infracţiuni de orice fel…

— Ne puteţi preciza o parte din măsurile concrete pe care intenţionaţi să le luaţi la preluarea puterii? l-a întrerupt Adriana şi — o clipă — am crezut că Ceauşescu va face iarăși o criză, dar în loc de asta s-a apropiat de estradă şi a spus cu voce scăzută:

— Primul lucru pe care am să-l fac va fi un referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Bănuiţi rezultatul referendumului? a întrebat-o el pe Adriana şi a privit-o fix, ca şi cum ar fi încercat să o hipnotizeze.

Reportera a avut un râs nervos.

— Nu ştiu cât mai cunoaşteţi poporul român, domnule Ceauşescu, dar au trecut totuşi douăzeci de ani. Graniţele s-au deschis, lumea a mai circulat, şi-a mai deschis ochii…

— Nouăzeci şi unu la sută, a spus Ceauşescu şi a privit fix spre Adriana.

— Nu înţeleg, a răspuns ea uşor derutată.

Ceauşescu a ridicat exasperat din mâini şi a explicat:

România Liberă a efectuat anul trecut un sondaj referitor la mai multe lucruri, printre care şi reintroducerea pedepsei cu moartea. Ei bine, dacă poporul vrea asta, voi reintroduce pedeapsa cu moartea.

— Ştiţi, a intervenit un reporter, pedeapsa cu moartea este interzisă prin Constituţia din 1991!

— Ştiu, a spus Ceauşescu, numai că părerea mea este că o Constituţie trebuie să slujească poporului, şi nu ca ea să fie slujită de popor. Dacă poporul vrea pedeapsa cu moartea pentru criminali, pedeapsa cu moartea va avea. Ştiu şi că avem tratate internaţionale care ne interzic această pedeapsă, dar sunt vremuri grele, în care nu ne mai permitem să ţinem în puf şi căldurică tâlhari, violatori şi criminali. Ştiţi cât costă întreţinerea unui deţinut? a întrebat el şi a făcut ochii roată prin cameră.

Cum nimeni nu s-a grăbit să răspundă, a clătinat din cap şi a spus:

— De şase ori mai mult decât plata indemnizaţiei pentru un şomer… Ia înmulţiţi  această cifră cu treizeci de mii de deţinuţi şi o să fiţi uimiţi!

— Totuşi, pedeapsa cu moartea mi se pare prea mult, a intervenit Adriana. Nu respectă nici drepturile omului şi la urma urmei nici nu este creştineşte.

Ceauşescu a zâmbit perfid şi a spus:

— Oare chiar aşa să fie? În Deuteronom 19:20, Dumnezeu spune foarte clar despre pedeapsa cu moartea: „În felul acesta, ceilalţi vor auzi şi se vor teme, şi nu se va mai face o faptă aşa de nelegiuită în mijlocul tău”.

— Pe vremuri nu păreaţi a fi o persoană foarte religioasă, a remarcat cineva care nu s-a prezentat.

— Aşa este, a recunoscut Ceauşescu, dar am greşit. La Domnul aflăm de multe ori răspunsurile de care avem nevoie, pentru că tot Dumnezeu ne îndeamnă, în Deuteronom 19:19, „…Să scoţi astfel răul din mijlocul tău”. Aşa că scutiţi-mă, vă rog, cu falsa interpretare a moralei creştine!

A rămas o clipă tăcut, apoi a adăugat:

— Cu riscul să par tributar filmelor americane, vă mai aduceţi aminte de un film cu Stan şi Bran la puşcărie? Acţiunea în sine este neimportantă, dar important este faptul că munceau undeva, din greu, la construirea unui drum în pustiu. Multă lume invidiază America, dar până să ajungă unde-a ajuns şi-a pus puşcăriaşii la lucru, nu la privit la televizor. Şi şi-a impozitat bogătaşii, o bună parte din istoria ei, cu optzeci la sută din câştig. Cel puţin până prin anii cincizeci. Se poate verifica… Tot ce depăşea o sută cincizeci de mii de dolari pe an se impozita cu optzeci la sută. Vom rezolva şi cu asta, nici o problema. Iar dacă vreo ţară democratică din lume stă bine cu banii, îi dăm pe gratis criminalii noştri să-i ţină ea în puf şi în viaţă. Sunt sigur că se poate găsi o formulă legală pentru această opţiune, dar am bănuiala că nu se va găsi nici un stat chiar atât de umanist. E o problemă asemănătoare cu a ţiganilor…

— A romilor, a spus cineva din audienţă.

Ceauşescu a tăcut o clipă lungă, apoi s-a întors într-o parte şi a avut o grimasă pe care am văzut-o chiar şi eu, care eram mai în spate.

— A ţiganilor, domnii şi doamnele mele. Nu sunt literat, nici lingvist şi nici măcar academician ca ea — şi a arătat surâzând spre Elena, care a zâmbit modest —, dar, dacă vreţi o părere de simplu om, nu putem mutila şi schimonosi limba română doar de dragul unui grup minoritar care şi-a făcut-o cu mâna lui. Există cuvinte încetăţenite, există opere literare consacrate, acum ce facem, le redenumim? O să retipărim nuvela lui Mircea Eliade „La ţigănci” şi o să-i spunem „La roame”? Ce facem cu „Ţiganiada”, poemul eroico-satiric al lui Ion Budai-Deleanu? Îl redenumim „Romaniada”? Hai să nu cădem în ridicol, vă rog. Vreau să precizez ceva pentru cei care susţin că ţigan este de fapt o denumire peiorativă: trebuie remarcat că nu forma, ci fondul are conotaţia respectivă. Nu este nici vina mea şi nici vina dumneavoastră că această minoritatea se comportă în aşa fel încât îi este acum ruşine cu numele ei. În toate ţările din jur are aceeaşi denumire, dar numai pe fraierii de români a reuşit să-i convingă cu această aberaţie lingvistică. Şi ce dacă îi numim romi? Credeţi că-şi vor schimba cu o iotă felul de-a fi? Nici vorbă… ne vor cere peste douăzeci-treizeci de ani să nu le mai spunem romi, ci mai ştiu eu cum… mayaşi poate, pentru că între timp vor avea grijă să-şi bată joc şi de denumirea de rom. E adevărat că sunt foarte rezistenţi şi reticenţi la adoptarea unui stil de viaţă agreat de întreaga societate. Poate că nu este ceva intenţionat, dar în subconştientul lor colectiv au observat că se poate trăi mult mai bine cerşind, furând sau înşelând. E normal să aleagă cale minimei rezistenţe, şi numărul lor extrem de mare în România faţă de ţările din jur cred că se datorează chiar acestei caracteristici a poporului român: mila faţă de aproapele tău. Numai că, atâta vreme cât un grup minoritar trăieşte din această milă şi o exploatează, din calitate mila devine defect. În China n-o să găsiţi picior de cerşetor! Şi ştiţi de ce? Acolo există un cult al muncii care — din păcate — acestei minorităţi îi lipseşte. Pe de altă parte, nu trebuie să fim răi. Va trebui să oferim în cadru organizat fiecărui om, indiferent de etnie, o şansă să se integreze, pentru că fiecare om are calităţile lui, important este să vrea să şi le pună în folosul societăţii. Dar nici o grijă, am un plan şi în numai câţiva ani o să vedeţi toţi ţiganii noştri cu carte de muncă. Care vrea de bunăvoie, cinste lui, care nu, îl vom obliga. Vă promit!

A făcut o scurtă pauză şi a privit lung la cei din faţa lui, ca şi cum nu era hotărât să le împărtăşească următorul secret:

— Pe de altă parte, există minorităţi care sunt discriminate pozitiv şi ţiganii sunt una dintre ele. Nu înţeleg cum vine asta… În anumite localităţi din ţară, au apărut ca ciupercile după ploaie tot felul de palate şi castele ţigăneşti cu brizbizuri şi turnuleţe, fără nici o autorizaţie de construcţie, de parc-am fi în ţara lui Papură Vodă. Trec peste faptul că ele trebuiau stopate încă din faza de fundaţie, asta presupunând că au fundaţie, dar dacă tot au fost ridicate, atunci ar trebui urgent dărâmate. Ar rrebui dat un termen rezonabil de cel mult 24 de ore şi, la împlinirea acestui termen, dinamitate şi aruncate în aer. La ora patru dimineaţa şi eventual cu tot cu ocupanţi!

S-a oprit văzând figurile oripilate ale celor din faţa lui şi a ricanat:

— A fost o glumă, ce naiba? Deşi, dacă unul ar fi demolat din greşeală, aşa cum am propus eu, sunt sigur că orice ţigan se va gândi de două ori înainte de a-şi ridica o construcţie fără autorizaţie!

Cineva din faţa lui a ripostat:

— Vă daţi seama că — şi dacă încercăm pe căi legale demolarea acestor construcţii —, se vor pune în mişcare o mulţime de organisme pentru drepturile omului, aşa că nu ştiu dacă putem risca o izolare pe plan internaţional, doar pentru a intra ei în legalitate. Şi să nu uităm că, dacă ne purtăm cu un om ca şi cu un animal, până la urmă îl vom transforma într-un animal!

— Haideţi să vă spun ceva, l-a întrerupt Ceauşescu. Aveţi perfectă dreptate, numai că acum am în minte o scenă văzută de curând pe YouTube: o femeie este accidentă şi cade la pământ plină de sânge. Toată lumea se agită în jurul ei ca s-o ajute şi să-i aline într-un fel suferinţa până să vină salvarea, numai doi ţigani profită de îmbulzeală şi-i cotrobăiesc femeii prin bagaje, furându-i banii şi pierzându-se apoi în ceaţă. Am avut impresia unor hiene care profită de exemplarele slăbite sau rănite ale turmei. Şi îmi permit să completez, atunci, ce-aţi spus mai devreme: dacă tratezi o hienă ca pe un om, niciodată nu va deveni om. Dar noi suntem înainte de toate oameni şi trebuie să oferim maximum de ajutor şi compasiune oamenilor aflaţi cu adevărat în nevoie şi să îndepărtăm din mijlocul nostru pentru mulţi ani asemenea hiene cu feţe umane.

A băut o înghiţitură de apă şi a privit la cei din jur, apoi a adăugat:

— Iar în altă ordine de idei, de câte ori se amestecă aceste ONG-uri pentru a rezolva o problemă, ele devin în curând o parte a problemei, nu o rezolvare a lor, iar discuţiile nu avansează nici un pas. Trebuie să avem legi ferme şi oameni fermi care să le aplice. Iar în ce priveşte izolarea pe plan internaţional, vă rog să mă scutiţi. Vi se pare că scad investiţiile străine din China din cauza încălcării drepturilor omului? Ba, aş spune că profită din plin… Domnii mei, ţineţi minte ce vă spun: capitalul şi capitaliştii sunt pragmatici şi au un singur scop — profitul. Dar, pentru că sună frumos şi dă bine la CV, din când în când se filmează cu copii în braţe şi pun placa cu drepturile omului. Noi nu vom avea în minte în primul rând profitul, ci eficienţa în scopul ridicării bunăstării întregului popor, aşa că notaţi — pentru mine scopul scuză mijloacele, chiar dacă aş prefera ca mijloacele să se ridice la înălţimea scopului. Şi, în cel mult cinci ani — cât un mandat prezidenţial, nici o secundă în plus — România va ajunge pe locul şase în Europa după PIB. Vom reveni la vechile obiceiuri şi fiecare tânăr va primi o garsonieră când se va căsători şi un apartament la naşterea primului copil, salariul minim va fi de şapte sute de lei şi nu vom trece la euro, pentru că tot în cinci ani paritatea euro-leu va ajunge unu la unu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! şi-a făcut el o cruce largă, care se vedea treaba că a impresionat mai mult decât toate cuvintele asistenţa.

Cei din faţa lui au rămas o clipă tăcuţi, ca şi cum nu ar fi ştiut dacă să ovaţioneze sau să huiduie, apoi s-au pornit toţi odată să întrebe, dar Ceauşescu a ridicat mâinile şi a spus:

— Ajunge pentru astăzi, dar vă aştept şi mâine la aceeaşi oră.

 

Capitolul 17

GRIJI NOI

 Băile Felix, marţi, 21 august 2012, ora 16

 

Am urcat toţi patru cu liftul şi când am ajuns, Ceauşescu ne-a invitat să intrăm la el în cameră să mai discutăm. După lungul monolog de la conferinţa de presă, mă miram că mai putea vorbi, dar apoi mi-am adus aminte de discursurile-fluviu de la congrese şi mi-am spus că probabil toţi Ceauşeştii, indiferent din ce lume provin, au corzile vocale din oţel bine călit. Abia intrat, s-a repezit la sacoşa pe care-o adusese din Oradea.

— Hai să vezi de minunăţie am găsit într-un magazin obscur din Oradea. Sunt sigur că până mâine vor vui toate ziarele: Ceauşescu s-a întors alcoolic din Tibet! Dar mai dă-i în mă-sa, zică ce-or vrea, mi-era dor de o mastică la fel ca de-o unguroaică bună…

— Nicule, a spus cu reproş Elena, dar Nicu al ei nu părea să o bage în seamă; căutând mai departe în sacoşă, a scos la iveală o sticlă, însă după clinchete se părea că în sacoşe erau mai multe.

Lenuţa nu a vrut să bea, dar noi trei am băut câte un pahar, apoi încă unul, după care pe următorul a trebuit să-l refuz, pentru că simţeam că gustul dulceag al băuturii mă păcăleşte şi mă ameţeşte. Şi aveam nevoie să fiu cât mai treaz pentru o discuţie lămuritoare cu Virgil.

După încă vreo două, trei pahare de mastică, lui Ceauşescu i s-a dezlegat limba şi a mărturisit:

— Poate n-ar trebui să spun aici, cu Lenuţa de faţă, dar întotdeauna am avut o slăbiciune pentru unguroaice. Şi când eram tânăr, am avut o bonă la copii unguroaică, Ilona, o fată tare de treabă…

S-a întors spre Elena:

— Îţi mai aduci aminte de ea?

Elena îl privea încruntată.

— Dacă nu ţi-am spus niciodată, să nu crezi că n-am aflat de aventura ta cu Ilona. Şi cu atâtea altele…

S-a ridicat în picioare furioasă şi i-a spus cu reproş:

— Aflasem de toate, dar ştii de ce te-am lăsat să-ţi faci de cap cu ele? Pentru că știam că, oricâte aventuri ai fi avut, tot la mine te-ai fi întors. Şi ştii de ce? Pentru că, indiferent cât de mult crezi că te iubeşte, poporul ăsta nu te-ar fi iertat niciodată dac-ai fi îndrăznit să mă laşi şi să te căsătoreşti cu o unguroaică. Am dreptate sau nu?

Ceauşescu a ridicat braţele împăciuitor.

— Ai, draga mea, ca întotdeauna. Hai să te pup…

— Să pupi pe cine-ai mai pupat! Crezi că n-am văzut cum te-ai uitat la camerista aia blondă, când ţi-a adus cafeaua? Sper să ţi-o toarne în cap, dacă te mai iei de ea!

Aşa speram şi eu, dar Ceauşescu era prea bine dispus ca să bage în seamă înţepăturile Elenei.

— Nu ştiu ce ai în mintea ta perversă, dar am observat că dacă urăşti ungurii îţi iei amante unguroaice, ca să te revanşezi în cine ştie ce mod pervers. Azi m-am convins că-i urăşti de moarte şi pe ţigani, dar ţine minte ce-ţi spun: dacă găsesc vreodată vreo ţigancă în patul nostru, îţi înlocuiesc supozitoarele pentru hemoroizi cu nişte bombe uite-atât de mititele, să te saturi şi de unguroaice, şi de ţigănci!

Se pare că nu era prima dată că Elena îl ameninţa astfel, pentru că el a dat plictisit din mână şi şi-a mai pus un pahar, apoi s-a întors spre mine:

— Domnule profesor, eu am avut întotdeauna toată preţuirea pentru ştiinţa istoriei, aşa că am să te rog să mă ierţi că am îndrăznit să fac o mică incursiune pe tărâmul dumitale. Am formulat o ipoteză şi de mult voiam s-o prezint unui istoric…

Am dat să reneg apartenenţa la o asemenea categorie, dar Elena a ridicat exasperată braţele în aer.

— Iar ai de gând să te faci de râs cu tâmpenia aia? Sper să nu te-apuci s-o spui la vreo conferinţă de presă…

— Nu, dragă, stai liniştită. Dar aici suntem între prieteni, aşa că putem vorbi liniştiţi. În lumea noastră circulă un banc, nu ştiu dacă este cunoscut şi aici: Cică o femeie perfectă este aceea care este doamnă pe stradă, bucătăreasă în bucătărie şi curvă în pat.

— Vai, Nicule, dar tu chiar n-ai deloc ruşine? a întrebat Elena, devenită brusc pudică.

— Lasă-l să zică, a intervenit Virgil, abia mai aflăm şi noi ce şi cum, că experienţa noastră cu femeile este destul de redusă!

— Ei bine, să nu mai spuneţi la alţii, ne-a avertizat Ceauşescu, dar eu cred că ştiu de ce unguroaicele sunt în marea lor majoritate atât de frumuşele şi de bune bucătărese…

A privit cu fereală spre Elena, apoi a spus în şoaptă spre mine:

— Şi să nu uităm: bune, bune la pat…

— Nicule, ţie chiar nu ţi-e ruşine deloc? a intervenit iar Elena

— Ce vrei, dragă, încerc să expun aici o teorie ştiinţifică şi n-o să mă ascund după cuvinte numai pentru că eşti tu pudică! Uite ce cred eu, a spus el după ce a mai luat o înghiţitură de mastică şi s-a strâmbat de parcă nu i-ar fi plăcut. Acum o mie şi ceva de ani, când au venit să se aşeze în Câmpia Panonică, strămoşii ungurilor erau un popor migrator. Poate că or fi avut ceva femei cu ei, dar în mod sigur s-au bazat pe completarea… era să zic a şeptelului şi iar mă certa Lenuţa, a chicotit el cu ochii strălucitori. Pe completarea populaţiei feminine, na, cu femei din rândul popoarelor autohtone. Erau năvălitori şi — până una, alta — cuceritori şi învingători, aşa că este de presupus că puteau lua de la populaţiile cucerite ce femei voiau ei. Bineînţeles că alegeau să le ia pe cele mai frumoase, că doar nu era să care nişte urâte, dacă tot aveau de unde alege. Ei, şi după un timp, dintre cele luate, le păstrau numai pe acelea care corespundeau şi din restul punctelor de vedere, adică ştiau să gătească şi… erau bune la pat. Că doar nu era să le oprească lângă ei pe cele frigide!

A privit cu îndoială spre Elena, apoi m-a întrebat:

— Ei, ce spui, dom’ profesor? Ar rezista o teorie ca asta în faţa lumii academice?

Mi-am mai pus încă un pahar, apoi am răspuns cu toată sinceritatea:

— Dacă ajungeţi preşedinte, în mod sigur. Dacă nu, nu.

Şi am dat paharul peste cap, în timp ce Virgil se distra copios.

— În sfârşit, ţi-a spus şi ţie cineva adevărul în faţă, s-a amuzat şi Elena, că prea te gâdilau toţi!

Ceauşescu a dat din mână a lehamite şi a spus:

— Îmi vine să mă întorc în lumea noastră, că văd că aici chiar nu mă iubeşte nimeni…

Eu şi Virgil am făcut un schimb de priviri, dar nici unul dintre noi n-a îndrăznit să spună nimic. Ar fi fost prea frumos să părăsească de bunăvoie scena!

— Mai bine plecaţi să vă plimbaţi prin staţiune, a spus el dintr-odată, obosit. Eu rămân să vad ce mai zic televiziunile despre noi ca să ştiu ce să le zic la conferinţa de presă de mâine.

Ne-am ridicat toţi să plecăm şi Ceauşescu mi-a spus când să ieşim:

— Chiar dacă nu sunteţi de acord cu teoria mea, vă rog să aveţi grijă de soţia mea, domnule profesor. E adevărat că îmi plac unguroaicele, dar numai pe ea o iubesc!

Se cam băteau cap în cap spusele lui, dar i-am promis să o păzesc ca pe ochii din cap.

— Şi rugaţi-o pe fata aia drăguţă să-mi mai aducă o cafea tare…

Virgil s-a dus s-o caute pe Ildiko, iar eu am coborât cu Elena în hol. Era linişte acum şi doar turiştii obişnuiţi urcau sau coborau ca şi noi, din camere, la plimbare. Virgil ne-a ajuns din urmă şi ne-a spus că el pleacă împreună cu Piratu’ la Oradea, să mai facă ceva cumpărături, iar noi să fim cuminţi şi să ne plimbăm prin staţiune. Mi-a făcut semn spre cei doi tineri care urmau să ne însoţească.

— Ei vor avea grijă de voi, a spus şi s-a urcat în maşina piratului.

Am pornit-o pe acelaşi drum folosit — cu două zile în urmă — de mine şi de cealaltă Ceauşească şi, la fel ca atunci, şi ea s-a prins de braţul meu. Mă îndoiesc că din cauza farmecului propriu irezistibil — am priceput că el acţiona numai în interiorul camerei 405 —, cât mai degrabă din cauza scărilor destul de abrupte. Deşi de data asta ştiau cu toţii cine suntem — aflaseră până şi identitatea mea reală —, nu am mai fost deranjaţi. Nu cred că cei doi ofiţeri din spatele nostru impuneau atâta autoritate — mai degrabă imaginile cu Ceauşescu răţoindu-se la reporteri, reluate de nenumărate ori pe toate posturile de televiziune, făceau să fim ocoliţi.

După ce-am coborât scările, am dat s-o întreb ceva pe Elena, dar ea mi-a spus:

— Nu aici!

La ridicarea mea nedumerită din umeri, a precizat sec:

— Să aşteptăm până ajungem lângă un lac sau într-un parc. Apa care curge sau foşnetul frunzelor face să fim mai greu de înregistrat. Aşa că mai bine să vorbim despre lucruri obişnuite…

— Bine, am spus eu. Explicaţi-mi atunci câteva lucruri banale, care nu cred că ar interesa pe prea multă lume… Cum credeţi că va ridica PIB-ul atât de mult cum a promis şi cum va face să crească paritatea leului? Asta nu depinde chiar deloc de un preşedinte!

Elena s-a mulţumit să dea din umeri.

— Nu ştiu cum va face, pentru că talentele mele merg într-o cu totul altă direcţie şi va avea nevoie şi de ele, fără îndoială. Dar sunt sigură de un lucru: dacă aşa a promis, aşa va face. Şi mai observă cât de bun psiholog este, chiar dacă la nivel subconştient, pentru că nu cred să fi premeditat asta: în aceeaşi propoziţie a pus dărâmarea palatelor ţigăneşti şi ridicarea bunăstării poporului!

Am dat din cap că am înţeles şi i-am continuat ideea:

— Astfel că masele largi vor fi convinse că cele două obiective sunt legate sine qua non, prin urmare cine se împotriveşte dărâmării palatelor şi aducerii acestei etnii la ordine se împotriveşte, de fapt… bunăstării poporului.

— Gândeşti bine, domnule profesor! Cred că am să-i propun lui Niculae să te ia consilier, şi, cum nu prea-mi iese din cuvânt… pregăteşte-te pentru o nouă carieră!

— Am s-o iau ca pe o glumă bună, am zâmbit, dar Elena avea ochii reci şi mă privea dintr-o parte, foarte serios.

Uite un lucru la care nu mă gândisem până atunci. De fapt, nu mă gândisem la o mulţime de lucruri care nu aveau să mai fie niciodată ca înainte.

Am mai făcut câţiva paşi, după care mi-am adus aminte de faptul că spusese că am putea fi ascultaţi, aşa că întrebat-o:

— Chiar credeţi că ar fi cineva interesat de conversaţia noastră?

A zâmbit larg şi mi-a spus pe un ton de conversaţie obişnuită:

— Stimate domnule profesor, aş fi mai degrabă uimită dacă nimeni nu ar fi interesat de ceea ce vorbim noi…

Aducându-mi aminte de sfaturile mai vechi ale lui Virgil, am spus:

— Atunci, poate ar fi mai bine să ne prefacem îndrăgostiţi şi să ne sărutăm!

M-a privit nedumerită.

— Cum adică? De ce să facem aşa ceva?

— Ştiţi, ca în vechile filme cu tineri ilegalişti care erau prinşi de Siguranţă lipind manifeste. Se prefăceau că erau tineri îndrăgostiţi, se sărutau şi scăpau…

Hohotul de râs tare şi sincer a făcut-o pentru o clipă aproape umană. Şi-a şters lacrimile şi a spus:

— Ar fi bine să nu te audă Nicul al meu că-mi faci asemenea propuneri… E adevărat că-i plac unguroaicele şi mai calcă uneori strâmb, dar să ştii că este foarte gelos şi nu ştiu ce ţi-ar face dacă te-ar bănui măcar de vreo intenţie amoroasă.

Am mai făcut câţiva paşi în tăcere, apoi cu o voce scăzută a spus:

— De fapt, am impresia că treaba asta cu unguroaicele este mai degrabă ceva psihic decât o pasiune adevărată. Sunt lucruri pe care nu prea le pot discuta cu altcineva, dar mă obsedează, aşa că tot trebuia să le spun cuiva până la urmă. În ciuda aparenţelor pe care trebuie să le salveze mai degrabă din motive diplomatice, Nicul al meu nu-i are deloc la inimă pe unguri. Nici nu pot să-ţi spun ce zice despre ei ca popor, când suntem numai noi singuri. Din fericire, nu prea poate să le facă nimic fără să stârnească un scandal diplomatic uriaş, şi nici chiar el nu este atât de nesăbuit încât să-şi pună în cap chiar pe toată lumea. Dar, vezi tu, de fiecare dată când face sex cu o unguroaică cred că se simte puţin răzbunat pe toţi ungurii, ca şi cum le-ar trage-o „in absentia”. În limba română, în limbaj popular, a face sex are două înţelesuri complet opuse: unul folosit în mod normal pentru a produce plăcere într-un cuplu care se iubeşte şi unul folosit în sens punitiv. Şi cred că bărbatul ăsta al meu la acest din urmă sens se referă când spune că-i plac unguroaicele. Am vorbit cu câteva din fetele victime ale atenţiei prezidenţiale, acolo, în lumea noastră: unele au fost spitalizate, iar altele se pare că au dispărut cu totul. Probabil moarte.

Am înghiţit în sec gândindu-mă la Ildiko, care trebuia să-i ducă cafeaua, şi sunt convins că Elena a bănuit la ce mă gândeam.

— Nu cred că ar trebui să vă faceţi griji pentru tânăra cameristă. N-ar risca o crimă aici şi acum!

Dar nu la crimă mă gândeam eu, aşa că am aruncat un:

— Aşteptaţi-mă aici — şi am arătat o bancă din apropiere, apoi am luat-o la fugă spre hotel.

Nu a fost prima dată când mi-am regretat atât vârsta, cât şi starea fizică deplorabilă, de şoarece de bibliotecă, dar a fost singura dată când am încercat să mi-o depăşesc. Am ajuns într-un timp record la hotel, m-am înghesuit gâfâind într-un lift arhiplin şi am ajuns în faţa camerei convins că se întâmpla ceva, pentru că cei doi ofiţeri de la uşă aproape că nici nu m-au văzut venind, preocupaţi cum erau să asculte zgomotele dinăuntrul camerei.

— Lasă-mă, am auzit strigătul disperat pe care l-a scos Ildiko şi m-am trântit în uşă, care bineînţeles că era încuiată.

— Nu cred că este bine să intraţi acum, a spus unul dintre ei şi chiar a încercat să mă oprească, dar ţipetele din cameră mi-au dat forţă şi m-am trântit cu toată puterea în uşă, care, fiind destul de şubredă, s-a deschis larg.

Ca într-o fotografie luată cu bliţul am înregistrat scena din patul de lângă geam: Ceauşescu era urcat peste Ildiko a mea — a mea? a răsunat o întrebare nerostită în adâncul subconştientului —, îi ridicase halatul şi se străduia să-i dea jos chiloţii. Fata se întinsese spre noptieră şi apucase una dintre scrumierele mari din sticlă, pregătindu-se să-l lovească în cap pe Ceauşescu şi să pună capăt gândurilor lui de mărire.

— Nu, Ildiko, am strigat.

Din trei paşi am fost lângă pat şi, cuprins încă de elanul pe care ţi-l dă dragostea — care dragoste, fraiere? a întrebat iarăși vocea necruţătoare din interiorul meu —, l-am ridicat pe Ceauşescu de pe Ildiko şi l-am întors spre mine.

Nu ştiam cât de puternic este pumnul meu drept şi nici ce efect are, pentru că era primul din viaţa mea şi deci nu aveam termen de comparaţie, dar ştiu că i-a mutat capul mare şi maiestuos al lui Ceauşescu vreo treizeci de centimetri spre geam, făcându-l să se clatine şi aproape să cadă. L-am sprijinit şi l-am mai lovit încă o dată cu stânga, observând cu dezamăgire că efectul era mult mai slab. Oricum, efectul combinat a fost relativ satisfăcător, pentru că Ceauşescu a căzut buştean pe fotoliu.

Am ridicat-o pe Ildiko, am aşteptat să-şi aranjeze hainele, apoi am ieşit amândoi din cameră, urmăriţi de privirile ostile ale celor doi ofiţeri, care îşi reproşau probabil lipsa de reacţie.

Am intrat în camera mea împreună cu Ildiko, care avea ochii în lacrimi.

— Am ştiut că ai să vii să mă salvezi, a spus ea şi m-a luat în braţe.

Am strâns-o şi eu în braţe şi am spus:

— Cred că l-am salvat mai degrabă pe Ceauşescu… Dacă întârziam un singur minut şi apucai să-l pocneşti cu scrumiera, praf îl făceai!

Ildiko a privit încruntată la mine.

— Apoi ce-a crezut el, că io sunt curvă?

Am dat din cap, fără să-i spun că de fapt cam așa credea bătrânul dictator, dacă asta înţelegea prin sintagma că toate unguroaicele sunt bune la pat.

Am liniştit-o pe cât am putut, apoi am plecat spre parc s-o recuperez pe Elena. Mă aştepta pe bancă, destul de nerăbdătoare, şi s-a ridicat de îndată când m-a văzut.

— Ce s-a întâmplat? De ce-ai întârziat atât?

I-am spus adevărul:

— Dacă mai întârziam puţin, trebuia să vă prezint condoleanţe, pentru că scrumiera aia grea de pe noptiera de la geam ar fi aterizat direct în capul lui şi aţi fi devenit cea mai proaspătă văduvă din staţiune.

Mă aşteptam la mai multă compasiune din partea ei, dar în loc de asta a zâmbit şi a spus:

— În ciuda faptului că este puţin paranoic şi vede peste tot numai complotişti şi agenturi străine, nu un complotist o să-l omoare, ci vreo unguroaică hotărâtă. Dacă măcar unu la sută din teoria aia aberantă a lui despre unguroaice este adevărat, atunci putem presupune că nu rezistau alături de ungurii din vechime chiar cele mai mototoale femei. Iar asta s-o fi transmis cumva genetic, de-a lungul timpului…

Am întrebat-o dacă doreşte să ne întoarcem la hotel, fără să-i mai povestesc şi de cei doi pumni ai mei trosniţi în fălcile prezidenţiale, dar — spre uimirea mea — nu s-a dovedit a fi nici foarte îngrijorată, nici foarte dornică să se întoarcă.

Ne-am continuat aşadar plimbarea liniştită prin parc şi, ca să-mi scot cumva din minte întâmplarea la care tocmai participasem, am întrebat:

— Că tot veni vorba de agenturi, cum s-a descurcat cu ele în 1989, sau n-a avut parte de aşa ceva?

— A avut, şi încă din plin, dar a jucat cu mână forte şi a câştigat.

— Adică? am întrebat eu intrigat.

— Păi, în mare, totul a început ca şi aici la voi, la Timişoara, numai că Nicul a decretat legea marţială şi l-a împuşcat pe popa ăla nebun care făcea zarvă, împreună cu vreo doi adepţi mai zeloşi — dar era totuşi o diferenţă enormă între nivelul de trai pe care l-am văzut că exista la voi în ’89, faţă de ce aveam noi. Poate că n-o duceam chiar ca acum, dar în ţară existau de toate şi la preţuri rezonabile. Apoi, a prins câţiva spioni şi a oripilat o lume întreagă când i-a ucis şi i-a răstignit pe panouri, în pieţele publice din principalele oraşe, iar alături a prins în cuie legitimaţiile lor, scrise în ruseşte şi în ungureşte.

— Spioni cu legitimaţii la ei? am întrebat plin de îndoială.

A zâmbit subţire şi a spus:

— Puţin probabil, mai degrabă cred că au fost confecţionate de Securitate, dar întrebarea de bun-simţ pe care ai pus-o dumneata n-a îndrăznit nimeni s-o pună atunci cu voce tare, chiar dacă mulţi aveau îndoielile lor. Pe fiecare panou era lăsat un loc liber, cu un anunţ că este pentru viitori spioni, şi nimeni nu părea dornic să-l ocupe. Nicul al meu, o fi el paranoic, dar nu este deloc prost, aşa cum a fost al vostru. Dacă era prost, sfârşea exact ca al vostru, nu?

Am dat din cap neîncrezător, încercând să asimilez mulţimea de informaţii aflate în ultimele minute. Ceva nu se lega şi când am ajuns lângă primul lac cu nuferi am luat loc pe bancă, am privit în jur ca să mă asigur că nimeni nu trăgea cu urechea, apoi am întrebat:

— Bine, şi ruşii n-au reacţionat în nici un fel? E greu de crezut asta, chiar dacă în ’89 aveau problemele lor…

— Nu cunoşti tot adevărul. Acolo, eu nu fac parte nici măcar formal din guvern. Nu sunt academician, dar conduc Institutul de Fizică Atomică. Şi nu-l conduc în calitate de soţie de preşedinte. N-o voi spune niciodată în faţa lui, dar cred că a rezistat atâta vreme ca preşedinte doar fiindcă este soţul meu!

La figura mea nedumerită, a completat:

— Aşa cum prietenul dumitale spune că vede tensori, probabil că am şi eu vreun defect de cablare în creier. Aşa m-am născut, n-am fost lovită în cap, dar am o predilecţie pentru fizica atomică. Am confecţionat cele mai mici şi mai eficiente arme nucleare din lume. Şi, ce este mai important, am condus în aşa fel reacţia, încât compuşii radioactivi rezultaţi au perioada de înjumătăţire de ordinul orelor. După douăzeci şi patru de ore, la locul exploziei găseşti tot atâtea radiaţii cât într-o radiografie dentară. Atât în lumea voastră, cât şi în lumea noastră, cea mai mare bombă detonată vreodată a fost aşa-numita Bombă Ţar, care a explodat la 31 octombrie 1961, undeva în insula Novaia Zemlia. Ca să obţină o putere de cincizeci de megatone echivalent TNT, au avut nevoie să asambleze un adevărat monstru de douăzeci şi şapte de tone. Abia au găsit un avion să ducă bomba până pe insulă. Bineînţeles că o asemenea bombă nu avea nici un rol practic, fiind prea mare ca să fie utilizată într-un război. Urmărea doar să dovedească supremaţia tehnologiilor militare ale URSS. Cam la fel am făcut şi eu: am confecţionat o bombă în trei stadii, care avea ceva peste zece megatone şi cântărea mai puţin de o tonă. Între timp, am reuşit să le fac şi mai mici, dar atunci produsesem numai una. Problema adevărată a fost că noi nu aveam unde le experimenta, aşa că am încărcat bomba într-un mic vas de pescuit şi am scufundat-o în Marea Neagră cu o antenă cu geamandură lăsată discret la suprafaţă. Locaţia exactă a fost undeva în apropierea Georgiei, cam la egală distanţă între Soci şi Trabzon. În 17 decembrie 1989, odată cu afişarea spionilor pe panouri, prin radiocomandă a fost declanşată şi bomba. S-au spart toate geamurile pe o rază de vreo sută de kilometri, câteva vase aflate prin apropiere s-au scufundat şi România şi-a cerut scuze şi s-a oferit să plătească toate daunele. Motivul pentru care racheta purtătoare a ajuns acolo — asta a fost versiunea oferită, că România voia să testeze o rachetă — este acela că, odată scăpată de sub control, a fost detonată pentru a nu ajunge pe teritoriul Uniunii Sovietice. Deşi nu mai aveam nici o bombă pregătită atunci, s-a înaintat o notă diplomatică Uniunii Sovietice prin care se solicita aprobarea pentru a experimenta explozia unei bombe de cincizeci de megatone, undeva dincolo de Novaia Zemlia, în apele internaţionale. Se menţiona că transportul până la locul exploziei se va face cu o rachetă balistică producţie proprie. Se pare că asta a liniştit pe toată lumea…

A tăcut obosită de atâtea explicaţii, privind la broaştele ţestoase care se zbenguiau fără nicio grijă printre frunzele de nufăr.

— Din păcate, va trebui să aştept până va ajunge preşedinte, înainte să încep să-i fabric din nou jucării. Chiar dacă nu sunt greu de fabricat, necesită totuşi unele substanţe pe care un simplu particular nu are posibilitatea să le procure. Mă deranjează teribil faptul că depind de prietenul dumitale pentru a aduce materiale de dincolo, din lumea mea. Mai ales că tocmai pusesem la punct nişte arme teribile, dintre care încă nu ştiu cum, dar va trebui să aducem câteva și aici. Din cel puţin două motive: primul — nimeni de pe Pământ nu are aşa ceva şi în viitorii o sută de ani nici nu le va putea fabrica, şi al doilea — dacă nu inspiri frică, nu inspiri respect. Punct!

Am privit şi eu lung la ţestoasele din lac şi mi-am dat seama că în sinea mea le invidiam zbenguiala şi lipsa de griji. Punct!

 

 *** VA URMA ***

 

 Următoarele capitole, în weekendul viitor. Până atunci, nu uitați de concursul dedicat fanilor romanului. Succes!