Vă propun astăzi noi capitole din ultimul roman al lui Sergiu Someșan (a.k.a. Serso, pentru prieteni). Veți avea prilejul să urmăriți aventurile cuplului Ceaușescu adus dintr-un univers paralel pentru a conduce România actuală, dar și surprizele  și încurcăturile produse de această situație. Cu talent și umor, scriitorul zugrăvește  un tablou convingător al realităților românești de astăzi, așa cum numai el știe s-o facă.  Și nu uitați de concursul nostru dedicat fanilor romanului, pe care l-am anunțat într-o postare anterioară, și la care puteți câștiga un lingou de argint cu puritate de 0,999 și certificat de  conformitate din partea furnizorului. Mai multe amănunte, găsiți aici. Lectură plăcută!

 

 

Capitolul 6

UN AN DE ICI, UN AN DE COLO

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 15

 

— Intraţi, a făcut Ceauşescu cu vocea lui inconfundabilă şi s-a dat la o parte să ne facă loc să intrăm.

Cum aţi reacţiona dacă — deschizând uşa casei — aţi găsi în hol o zână, un marţian sau un dinozaur? Spre ruşinea mea, eu am reacţionat mai degrabă ca în faţa unui dinozaur decât a unei zâne, aşa că am făcut un pas înapoi şi-atunci am auzit-o pe Elena chicotind, lucru care nu a îmbunătăţit deloc situaţia. Chicotind în continuare, a trecut printre cei doi bărbaţi şi m-a luat de mână, trăgându-mă în cameră.

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul profesor Adam, nu?

M-a purtat de mână până la unul dintre fotolii şi eu am urmat-o docil, de parcă aş fi fost viţeluşul care merge cuminte după ţâţa vacii. Recunosc că nu este o imagine care să mă avantajeze, dar este singura care mi-a venit în minte şi probabil că nici nu era prea departe de realitate, pentru că după ce m-a aşezat pe un fotoliu, iar ea s-a aşezat pe celălalt, mă privea în continuare şi părea că nu se poate opri din chicotit. Am încercat să-mi revin şi am privit-o pentru prima dată ceva mai atent: nu prea îmi stătea mie gândul la calcule şi nici nu-i mai ştiam foarte exact anul naşterii, dar eram sigur că ar fi trebuit să aibă bine peste nouăzeci de ani. Ei bine, nu-i arăta de loc. Părea mai degrabă pe undeva pe la şaizeci de ani şi părea îmbătrânită frumos. Avea chipul senin, luminos, sau poate părea aşa numai din cauza ochilor, care pur şi simplu râdeau tot timpul.

— Vai, îmi cer mii de scuze, domnule Adam. Cred că m-am purtat ca o proastă. Dar aşa abia v-aţi putut da seama cum ne-am simţit noi când ne-am trezit brusc aici, în camera asta. Imaginaţi-vă că ne plimbam prin parc lipsiţi de orice grijă, când apare ciudatul dumitale prieten, ne dă bună ziua, ne prinde pe amândoi de mână şi… dintr-odată ne trezim aici!

Am privit spre Virgil, care a ridicat nepăsător din umeri. Ceauşescu părea de-a dreptul supărat pe ceva şi s-a tras mormăind mai aproape de televizor, manevrând furios telecomanda.

Elena părea singura care găsea ceva amuzant în toată situaţia, aşa că m-am adresat ei:

— Şi totuşi, cred că există o explicaţie…

— Şi încă una foarte simplă, domnule Adam. Prietenul dumitale, aici de faţă, se pare că şi-a descoperit în urma unei lovituri zdravene la cap talentul de a glisa între diferite universuri paralele, având posibilitatea să culeagă şi să aducă aici, în lumea dumneavoastră, diferite suveniruri. S-a întâmplat că de data asta noi am fost premiul la concursul „Cel mai frumos suvenir”… Şi iată-ne aici, cu o misiune imposibilă, care mă face să regret că lovitura aia pe care-a primit-o prietenul dumitale n-a fost ceva mai puternică.

Virgil a râs mânzeşte şi a spus:

— N-am avut de ales… După nopţi întregi de căutare, sunteţi singurii care se potrivesc cu ceea ce vreau eu!

Elena Ceauşescu s-a întors spre mine.

— Aţi auzit ce ton a folosit când a spus „se potrivesc cu ce vreau eu”? Parcă ar fi spus „Io, Mircea voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara, îi vreau doar pentru mine pe aceşti Ceauşeşti”. Doamne, cum se pot prosti unii oameni când ajung să aibă puţină putere!

În locul ei, poate că nu aş fi amintit despre modul în care poate corupe puterea, dar e posibil ca acolo, în lumea lor, Ceauşescu al ei să nu fi făcut atâtea prostii ca al nostru.

— Cum adică „vă potriveaţi”? am întrebat eu, simţind că încep să-mi mai revin.

— Păi, e simplu de explicat: căuta — în toate universurile la care avea acces — numai acele Românii care erau cel puţin pe locul patru în Europa după PIB. Raţionamentul lui era simplu: dacă Ceauşescu din acel univers a fost în stare să obţină un asemenea rezultat, în mod sigur va obţine acelaşi rezultat şi aici!

Am privit spre Virgil, care zâmbea cu gura până la urechi, văzându-şi expuse atât de simplu şi concret prostiile făcute.

— Şi asta încă n-ar fi fost nimic: mai avea pretenţia ca în acel univers durata medie de viaţă să fie de două sute de ani…

Am privit mai atent la ea şi mi-a dat seama că de asta arăta atât de strălucitoare: chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, în universul ei încă nu ajunsese la jumătatea vieţii!

— În timp ce Nicu al meu ar fi dus România voastră pe noi culmi de progres şi civilizaţie — parcă aşa spunea Ceauşescu al vostru —, eu urma să te învăţ pe dumneata cum să mai câştigi măcar zece ani de viaţă, dintr-un motiv care îmi rămâne momentan obscur.

Virgil s-a aşezat pe pat şi m-a bătut prieteneşte pe genunchi.

— Ai văzut că nu te-am uitat?

— Nu l-ai uitat, dar nici nu l-ai rezolvat, domnule Virgil. De unde să ştiu eu de ce noi trăim două sute de ani şi dumneavoastră doar o sută?

— Şaptezeci şi cinci de ani, am corectat-o eu. Optzeci, dacă avem puţin noroc.

— Bine, optzeci să fie, admise Elena Ceauşescu, dar tot nu ştiu de unde această diferenţă. Poate să fie de la alimentaţie sau de la razele soarelui nostru… Sau de la orice altceva ce nu putem afla noi în trei zile. Pentru că în lumea noastră, eu nu sunt savant de renume internaţional, ci doar o simplă profesoară de desen.

A rămas câteva clipe pe gânduri, privind în gol.

— E adevărat că noi mâncăm hrană vie, adică negătită, şi dumneata ca profesor de istorie ar trebui să ştii că până în paleolitic, când au descoperit focul, oamenii nu aveau nici una dintre aşa-zisele boli ale civilizaţiei, nici măcar carii dentare. Abia după descoperirea focului, când elementele esenţiale din alimente au fost distruse prin gătire, a apărut toată cohorta de boli ale civilizaţiei. Dar să ne înţelegem, asta este o opţiune personală, pentru că și în lumea noastră există oameni, de fapt majoritatea, care mănîncă numai gătit, ca şi cei de-aici, şi care trăiesc tot două sute de ani.

— Bine, dar de ce să rămâneţi aici numai trei zile?

— Pentru că atât eu, cât şi soţul meu i-am explicat prietenului dumitale că NOI nu suntem EI şi că nu avem de gând să ne asumăm prostiile lor şi nici felul lor de a fi. Niciodată şi cu nici o condiţie. Din nefericire, se pare că nu ne poate duce înapoi înainte de trei zile. Un fel de a spune că are nevoie de acest timp pentru a-şi reface forţele, deşi — din câte îl cunosc acum pe prietenul dumitale — cred că minte.

— Păi, atunci, de ce-aţi acceptat să vă aranjaţi ca să semănaţi cât mai mult cu ei? am întrebat eu, amintindu-mi de întâmplarea cu coafeza.

— Am zis că, dacă tot suntem nevoiţi să rămânem aici trei zile, să-l ajutăm atât cât putem… O să ieşim prin oraş să ne vadă lumea, să fie oarecum pregătită până va găsi o pereche potrivită, deşi, sinceră să fiu, nu prea ştiu la ce-o să ajute asta. Ne-a pregătit şi o acoperire: să spunem că în toată această perioadă am fost plecaţi în Tibet şi că nu am îmbătrânit datorită alimentaţiei cu mâncare vie. Şi că, în locul nostru, au fost împuşcaţi de fapt doi oameni care ne semănau perfect.

Am privit spre Virgil, care zâmbea mulţumit lângă mine. A arătat la ceasul de pe perete.

— Uite, s-a făcut aproape patru. De ce nu mergeţi voi să vă plimbaţi puţin prin staţiune pentru un prim contact cu lumea? ne-a întrebat el pe toţi trei. Şi nu vă mai faceţi griji: sunt sigur că până la urmă voi găsi o pereche care să accepte să vină de bunăvoie aici, să scoată România din rahat. Când vă duc pe voi, am să-i aduc pe ei, şi gata!

Ceauşescu privea lung telecomanda din mâna sa. Părea că vrea să i-o arunce în cap lui Virgil, aşa că m-am ridicat în picioare, preventiv. Dar nu avea gânduri războinice, pentru că a aşezat-o lângă televizor şi ni s-a adresat mie şi Elenei:

— Eu nu mă simt în stare să ies încă, mergeţi numai voi.

S-a întors spre Virgil:

— Dumneata rămâi aici! Avem ceva de discutat!

Elena l-a privit lung:

— Nicule, să nu faci vreo prostie. Dacă domnul Adam mă însoţeşte, am să ies să fac câţiva paşi, dar te rog să fii cuminte…

Ceauşescu a încercat să zâmbească, dar nu prea i-a reuşit.

— Nu-ţi face griji, dragă, dar trebuie să fiţi convinşi că singurul motiv pentru care nu-l strâng de gât pe „simpaticul” domn Virgil este acela că trebuie să ne ducă înapoi. Dacă totuși acest motiv dispare cumva, o să-mi facă o plăcere deosebită să-i arăt ce înseamnă să se joace de-a zeii…

M-am ridicat cu greu de pe fotoliu. Eram îngrijorat de situaţia creată şi nu prea vedeam cum aş putea contribui la ameliorarea ei, aşa că m-am îndreptat spre uşă.

— Mă duc să-mi iau un sacou şi revin să vă iau, i-am spus Elenei, dar Virgil a luat o sacoşă cu haine din şifonier şi a venit după mine.

— La noapte voi dormi şi eu dincolo, aşa că hai să ne aranjăm puţin.

Am ieşit pe coridor, unde Virgil m-a împins grăbit în ceea ce avea să fie de-acum camera noastră comună.

— Acum, dacă te-ai convins că ăsta-i adevărul, o să fie simplu să faci ce ai de făcut.

Am închis uşa după noi şi l-am întrebat:

— Ce naiba să am de făcut? Nu am nimic de făcut. Oricum nu vreau să urmez nici măcar o jumătate de idee care ar putea să-ţi iasă din tărtăcuţa aia bolnavă…

— Nu fi fraier, ripostă Virgil. Îţi mai aduci aminte de romanul ăla al lui Isaac Asimov pe care-l citeam amândoi în tinereţe, „Sfârşitul eternităţii”? Îl mai ţii minte?

Îl mai ţineam minte vag, dar tot nu pricepeam unde vrea să ajungă.

A ridicat exasperat din umeri şi a început să îmi explice.

— Ştii că Eternii din carte, datorită statutului şi ocupaţiei lor, erau consideraţi nemuritori… şi din acest motiv foarte curtaţi de toate femeile pe care le întâlneau.

Am făcut ochii mari şi am ridicat din umeri a nedumerire.

— Nu-mi aduc chiar atât de bine aminte… Care anume era motivul şi unde vrei să ajungi?

Virgil oftă exasperat, apoi continuă:

— Toate femeile erau convinse că dacă se culcau cu un Etern, o parte, dacă nu toată imortalitatea lui, va trece asupra lor, ajungând astfel şi ele nemuritoare.

Tot nu pricepeam.

— Aşa, şi care-i şmecheria în cazul de faţă?

— Păi, am văzut că Elena te cam place. Oricum, te simpatizează. Nu cred c-o să-ţi vină prea greu să te culci cu ea, după ce-am văzut cum te-ai dat la biata cameristă. Tu crezi că ea nu va dori să se întoarcă în lumea ei şi să se laude la prietene cu aventurile avute aici, în această lume stranie? O mai tragi de limbă referitor la obiceiurile alimentare… dacă este vorba de vreun aliment, ţi-l pot aduce fără nici o problemă de dincolo, din lumea lor. Şi uite-aşa, câştigi un an de ici, un an de colo, şi imediat se fac cei zece ani pe care ţi-i doreşti!

A scăpat. S-a mişcat mai repede decât am putut eu să arunc perna după el. Am ridicat perna de jos şi am pus-o bine: cred ca la noapte o s-o folosesc să-l sufoc în somn, ca să nu mai poată face alte prostii. Înainte de a ieşi, am cules de pe noptieră şi revista loto şi am pus-o în buzunarul sacoului: aveam în gând o metodă sigură prin care să verific elucubraţiile lui Virgil.

 

Capitolul 7

LA PLIMBARE CU ELENA

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 16

 

Până am ajuns în holul mare de la recepţie, nimeni nu a observat nimic. Acolo, Elena, care privea curioasă în toate părţile, m-a întrebat:

— Pot să te iau de braţ? Mă simt puţin nesigură…

Vocea ei nu a răsunat prea tare în holul în care mai erau destul de mulţi oameni, vorbind între ei cu voce scăzută.

Şi totuşi, cineva a auzit-o, pentru că a spus cu voce tare:

— E Elena Ceauşescu… Doamne, e chiar Elena Ceauşescu!

S-a făcut dintr-odată linişte iar cei din faţa noastră s-au dat la o parte, privind tăcuţi la noi. Elena m-a prins de braţ şi, privind în pământ, parcă s-a făcut mai mică lângă mine. Am ieşit din hotel urmăriţi de o mulţime de priviri nedumerite şi curioase. În staţiune se ajungea coborând nişte scări destul de abrupte şi am fost atenţi la ele, apoi am ajuns la o scurtă alee unde ţăranii îşi vindeau brânza, urda, roşiile sau ce mai aveau. Toată lumea privea spre produsele de pe tarabe, care arătau într-adevăr apetisant, astfel că nu ne-a mai remarcat nimeni. Elena a ridicat capul şi m-a întrebat în şoaptă:

— Oare n-o să fim atacaţi?

Uite că asta nu îmi trecuse prin gând, aşa că am făcut ochii mari şi am întrebat-o:

— Ce vă face să credeţi aşa ceva?

A ridicat din umeri şi a spus:

— Păi, de când am ajuns aici, am urmărit pe laptopul adus de dumneata numai filme despre atrocităţile comunismului. Şi am mai văzut că în percepţia maselor nu atât Ceauşescu a fost considerat vinovat de viaţa grea pe care-o duceau, cât mai ales ea. Eu am fost considerată geniul malefic care l-a corupt pe el, Geniul Carpaţilor!

A conchis asta cu un mic zâmbet, dar părea sincer îngrijorată. Oricum avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, pentru că în lift, cât am coborât singuri, mi-a spus că o amuză teribil poreclele inventate de poeţii de curte. Şi avea de gând ca, în cele câteva zile petrecute aici, să înveţe cât mai multe şi să le folosească atunci când se va duce înapoi, aşa, din simplă distracţie.

— De fapt, nu sunt îngrijorată atât pentru mine, dar ai fi şi dumneata implicat şi chiar că nu ai nici o vină.

Între timp, am ajuns în Strada Primăverii, din care puteam ajunge la cunoscutele lacuri cu nuferi. Cel puţin aşa citisem într-un ghid pe care mi l-a dat Virgil şi pe care l-am răsfoit puţin în tren, înainte de a adormi. Deşi era o stradă în toată regula, pe lângă noi mergeau o mulţime de oameni direct pe mijlocul carosabilului iar puţinele maşini care se încumetau să treacă trebuiau să claxoneze minute în şir, ca să-şi facă loc.

— Păi, hai să facem o probă, am spus eu, ca să vedem despre ce este vorba…

Înainte de-a apuca să mă oprească sau să mă întrebe ceva, m-am oprit, m-am întors cu faţa spre ea şi — cu o voce puternică pentru a atrage atenţia — am întrebat-o:

— Stimată tovarăşă Elena Ceauşescu, cred că pe-aici, prin parc, putem ajunge la Lacul cu Nuferi, dacă doriţi. Dar am să întreb pe cineva, ca să fim siguri…

Pe lângă noi trecea o pereche de pensionari ţinându-se de mână şi privindu-ne curioşi.

— Nu vă supăraţi, i-am oprit eu, poate cunoaşteţi staţiunea mai bine ca noi. Tovarăşa Elena Ceauşescu ar dori să ajungă la Lacul cu Nuferi…

Femeia a rămas blocată şi cu gura căscată, iar bărbatul s-a căutat febril la piept; o clipă, am crezut că i s-a făcut rău şi că se ţine cu mâna de inimă, dar îşi căuta doar ochelarii, pe care şi i-a pus cu mâinile tremurânde. A privit lung înspre noi, apoi s-a repezit spre Elena şi, înainte de-a apuca să fac ceva, i-a apucat mâna dreaptă şi a început să i-o sărute frenetic. A încercat să spună ceva, dar avea vocea prea gâtuită ca să se înţeleagă vreo vorbă. După un timp, i-a lăsat mâna, şi-a scos ochelarii şi s-a văzut că avea ochii în lacrimi.

— Tovarăşă Elena, numai Dumnezeu v-a adus înapoi…

Am crezut o clipă că se va trânti în genunchi în faţa ei, dar s-a oprit la timp şi Elena i-a prins mâinile în palme, încercând să-l liniştească, dar bătrânul nu se mai oprea din şuvoiul de cuvinte, din care nu se înţelegea decât că este bine şi că în sfârşit s-a făcut dreptate.

— Ai văzut, Mărioaro? s-a întors el spre soţia lui. Tovarăşa Elena, ea este… este chiar ea!

Brusc îngrijorat, şi-a desprins mâinile din palmele Elenei şi a întrebat-o încet, cu o uşoară panică în voce:

— Dar tovarăşul? E şi el venit aici? E bine, e sănătos?

Elena încerca să-şi revină din perplexitate.

— Da, a ajuns şi el. E la hotel, se odihneşte.

În jurul nostru se adunase deja o mulţime de lume, dar nimeni nu părea ostil şi nici măcar nedumerit, ca şi cum apariţia Ceauşeştilor, la douăzeci şi doi de ani de la moartea lor, ar fi fost un lucru foarte firesc. „E la hotel, se odihneşte”, a reluat cineva şi vestea a alergat repede de-a lungul străzii. Am simţit nevoia să intervin, aşa că în ciuda constituţiei mele fragile am încercat să fac pe bodyguardul:

— Faceţi-ne loc, vă rugăm. Deocamdată suntem într-o vizită privată, dorim doar să ajungem la Lacul cu Nuferi. Suntem abia ajunşi de pe drum şi nu am dori să fim deranjaţi, vă rugăm să ne înţelegeţi!

„Sunt obosiţi”, a reluat strada şi lumea s-a dat respectuoasă la o parte, în timp ce o mulţime de mâini ne arăta încotro să apucăm.

Elena m-a luat iarăși de braţ şi ne-am strecurat prin cărarea făcută printre oameni, urmaţi la o distanţă respectuoasă de cei mai curajoşi dintre ei. Din când în când, sclipeau bliţurile, iar telefoanele care aveau norocul să aibă camere cred că îşi epuizaseră bateriile.

— Nu înţeleg, mi-a şoptit Elena la ureche, după ce ne-am îndepărtat puţin. Filmele pe care ni le-a arătat Virgil despre comunismul din lumea voastră au fost cumva trucate?

Am dat din umeri.

— Ba, cred că au fost foarte reale. Şi probabil că încă nu aţi putut vedea tot, în cele numai câteva ore cât aţi avut la dispoziţie.

— Şi atunci, cum se explică această atitudine? Mă aşteptam să fim linşaţi, iar în loc de asta… O clipă, am crezut că omul acela avea să-mi cadă în genunchi.

— Nu găsesc o explicaţie rezonabilă decât poate aceea că vârstnicii o duc foarte greu, că schimbările sunt prea rapide pentru ei şi că starea de nesiguranţă în care trăiesc îi face nostalgici după timpurile dinainte. Până şi eu sunt uimit de reacţia lor. Încep să mă întreb dacă Virgil nu are cumva dreptate…

Am continuat să mergem şi, foarte curând, am ajuns la o mică piaţă forfotind de lume şi în care cred că se putea cumpăra aproape orice, dar Elenei i s-au oprit ochii pe un bloc de desen. S-a întors spre mine:

— Poţi să mi-l cumperi, te rog… şi nişte cărbune sau culori? Mi-e dor să mai desenez ceva!

Am cumpărat blocul de desen, am găsit şi culori, iar mie mi-am cumpărat un porumb fiert, fiindcă mă apucase foamea cu atâtea minuni culinare expuse în jurul nostru. Elena nu a vrut nimic, aşa am plecat mai departe spre Lacul cu Nuferi, unde am găsit o bancă liberă. Eu am început să mănânc, iar Elena a scos blocul şi, privind din când în când spre mine, a început să deseneze.

Pe lângă noi trecea lumea în tăcere, dar toți începeau să şuşotească de cum depăşeau banca. După numai câteva minute, am terminat porumbul şi am plecat să-l arunc la un coş de gunoi din apropiere. Când m-am întors, Elena a scos un şerveţel din geantă şi, ca o mamă grijulie, mi-a şters firimiturile de porumb de la gură. A continuat apoi să deseneze, privind din când în când la mine, iar când a terminat mi-a arătat rezultatul. Am luat blocul de desen şi am privit lung la… mine. Eram şi nu eram eu. Adică arătam la fel ca în fotografiile pe care destul de rar mi le mai făceam, dar pe de altă parte ceva era cu totul altfel. Ochii păreau mai luminoşi şi un zâmbet stătea ascuns în colţurile buzelor, gata să iasă la iveală în orice moment.

— Am încercat să-ţi desenez sufletul, a şoptit ea. Dacă ai fi lipsit de griji, exact aşa ai arăta.

A tăcut un moment, apoi a adăugat:

— Sau poate dacă ai veni în lumea noastră…

Am tăcut şi eu şi am privit spre lac, unde broaştele ţestoase se mişcau alene printre nuferi, în căutarea firimiturilor aruncate de turişti. Pe lângă noi a trecut a doua oară o femeie, ţinând de mână un copil de patru, cinci ani. Cum lăsasem blocul de desen pe bancă între noi, cu desenul în sus, s-a oprit în faţa noastră şi a privit lung la foaie. Apoi i s-a adresat Elenei:

— Ştiu că nu se cuvine să vă cer asta, dar vă rog, aţi putea să-i faceţi un portret şi lui Andrei?

Copilul stătea absent lângă ea şi privea în pământ.

— Ştiţi, a spus ea aproape vinovată, este autist. Numai desenul şi muzica îl mai liniştesc.

Am vrut să intervin, dar Elena mi-a făcut semn să tac şi a luat blocul de desen şi culorile.

— Priveşte spre tanti, Andrei, a spus femeia şi băieţelul, de parc-ar fi ştiut despre ce este vorba, şi-a fixat privirea undeva pe umărul Elenei şi n-a mişcat deloc până când desenul a fost terminat.

— Gata, a spus Elena şi a desprins cu grijă foaia din blocul de desen. Am făcut portretul cam schematic, mi-a fost frică să nu-şi piardă băieţelul răbdarea…

— Vai, dar este minunat, s-a entuziasmat tânăra mamă. Uite, Andrei, ăsta eşti tu!

O clipă, am crezut că băieţelul va rupe foaia, dar după ce privirea i-a căzut pe desen, a rămas cu ochii pironiţi pe imagine ca şi cum ar fi fost hipnotizat şi a luat-o cu grijă de la mama lui, strângând-o uşor la piept. După un timp, a privit-o iar, şi a strâns-o iarăși la piept, cu un zâmbet sfios ce-i înflorea pe buze.

— Doamne, chiar îi place, a şoptit femeia cu voce stinsă. Niciodată n-a mai făcut aşa cu vreo jucărie sau desen. Parc-ar înţelege că este el…

După un timp în care am privit toţi trei la copilul fericit din faţa noastră, femeia l-a tras pe băiețel mai aproape de Elena.

— Iertaţi-mă că îndrăznesc să vă mai rog ceva…

Am crezut că vrea să-i ceară bani şi, cum ştiam că nu are nici un ban la ea, m-am pregătit să bag mâna în buzunar, unde aveam banii lui Virgil, însă femeia a spus:

— Vă rog să-i puneţi mâna pe creştet… — şi l-a împins pe băieţel până lângă Elena.

Elena a privit neajutorată spre mine, însă am dat neputincios din umeri. Problema mă depăşea, aşa că Elena, ezitând, şi-a pus amândouă mâinile pe părul blond al copilului.

— Binecuvântaţi-l, vă rog, a şoptit femeia, şi Elena a privit iarăși pierdută spre mine. Vă implor, a continuat femeia cu ochii în lacrimi, iar Elena a spus destul de tare ca să se audă până la cei din jurul băncii:

— Fie ca Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească de cele rele!

Femeia a izbucnit în lacrimi şi şi-a strâns odorul la piept, iar noi am profitat de momentul creat şi ne-am făcut loc spre drumul către hotel.

— În lumea asta, Ceauşescu n-a fost cel care — la îndemnul Elenei voastre — a dărâmat bisericile ca să facă loc construcţiilor lui megalitice? m-a întrebat ea, când am ajuns ceva mai departe.

— Ba da.

— Şi-atunci, cum îţi explici asta?

— Nu-mi explic în nici un fel. Doar constat.

În urma noastră, o mulţime mare de oameni tălăzuia în tăcere, de parcă s-ar fi aşteptat ca Elena să sară în micul râu care mărginea Strada Primăverii şi să facă o minune păşind pe apă.

Înainte de a începe să urcăm scările abrupte spre hotel am întrebat-o şi eu:

— Şi totuşi, binecuvântarea… de unde ai ştiut ce cuvinte să spui?

A dat din umeri, începând să urce scările.

— În lumea mea, tata este preot şi mereu ne binecuvânta pe noi, copiii lui, când plecam undeva. Numai că ne binecuvânta cu semnul crucii făcut pe frunte. Aşa cum am binecuvântat eu copilul acela are voie s-o facă numai arhiereul…

— Să fii iertată, fiica mea, pentru păcatul făcut, am spus eu, probabil cel mai ateu din toată staţiunea, şi amândoi am izbucnit în râs.

 

Capitolul 8

CEA MAI FRUMOASĂ DINTRE ROMÂNII

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 17

 

Am ajuns la hotel fără alte peripeţii şi, chiar dacă aparatele foto au lucrat din plin în timp ce noi traversam holul, nu ne-a mai oprit nimeni. Când am ajuns în dreptul camerei 404, am surprins o discuţie purtată pe un ton destul de ridicat încât să se audă suficient de tare prin uşa care era destul de subţire. Nu se auzea destul încât să se poată reconstitui în întregime discuţia, dar se pare că Ceauşescu încerca să-l convingă de ceva pe Virgil. Părea o discuţie pe teme economice sau de agricultură, pentru că se repetau destul de des cuvinte ca tone, cereale, dolari şi produsul intern brut.

Elena m-a prins de mână şi m-a tras spre camera 405, în timp ce zâmbea cu subînţeles.

— Hai să lăsăm copiii să se certe, abia se vor cunoaşte mai bine. Noi avem multe de discutat.

Am intrat în cameră şi ne-am aşezat pe fotolii. Şi eu aveam multe s-o întreb, aşa că am scos din minifrigider o apă plată pentru ea şi un nectar de piersici pentru mine.

A băut o gură de apă, apoi a spus:

— Hai, întreabă, văd că mori de nerăbdare, dar nu uita că eu sunt o simplă profesoară de desen. Mă implicam în viaţa publică cât mai puţin, pentru că mă simţeam mult mai bine cu copiii mei la ora de desen decât la recepţiile oficiale. Nu ştiu aproape nimic despre cum a condus Nicu al meu România, de-a adus-o pe locul patru în Europa după PIB.

— Mai întâi câteva observaţii logice: chiar dacă Virgil a vrut să găsească un univers cât mai asemănător cu al nostru, cu cele două amendamente de care aţi amintit, e clar că n-a prea reuşit. Sunt şi alte diferenţe, dar cele mai frapante se referă la dumneavoastră.

— La mine…? se miră ea şi făcu ochii mari. Suntem chiar atât de diferite?

— Nu numai diferite, dar, aşa cum aţi spus la un moment dat, sunteţi alta. Complet alta. Lenuţa noastră era… — am ezitat de frică să nu se simtă jignită, dar nu găseam alte cuvinte, aşa că am spus până la urmă: Era rea. Era o persoană de o răutate profundă, ajunsă într-un loc pe care nu şi-l merita. N-am întâlnit-o niciodată, dar era destul s-o vezi în filmele propagandei de partid, când se presupune că ştia că este filmată şi-ar fi trebuit să se controleze, ca să te lămureşti ce-i putea pielea. Priviri furişe, căutături necontrolate şi posace, făcute parcă să deoache omul, nu să aducă linişte şi pace. De fapt, amândoi erau răi şi lipsiţi de educaţie, iar răutatea dublată de incultură este cel mai toxic amestec din viaţa publică, pentru că îţi dă impresia că poţi obliga oamenii să te creadă bun şi deştept. Te lasă să crezi că, dacă te înconjori de oameni culţi flămânzi după funcţii şi după glorie şi care te adulează şi nu-ţi ies din cuvânt, eşti mai cult decât ei. Lucru perfect valabil şi astăzi, deşi l-a sesizat Eminescu cu peste o sută de ani în urmă. Cum spunea el? „Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea.”

Elena a rămas tăcută cât timp am vorbit, privindu-mă concentrată.

— Şi totuşi, cum îţi explici scena de azi? a întrebat ea într-un târziu.

— M-am tot gândit la asta şi cred că am găsit o explicaţie. Percepţia populaţiei despre perioada comunismului este parţial deformată şi oarecum idealizată de greutăţile prin care trece acum omul de rând. Poate că nu se găseau prea multe prin magazine, dar existau locuri de muncă. Ba mai mult, dacă nu aveai un loc de muncă, statul-partid te obliga să munceşti, altfel făceai puşcărie. Dacă te căsătoreai, primeai în cel mult un an o garsonieră, iar după ce o tânără familie avea şi un copil, automat primea un apartament. Era un pic mai mare decât o cutie cu chibrituri, dar era un acoperiş deasupra capului. Acum…? În douăzeci de ani nu s-au construit atâtea apartamente câte construia Ceauşescu într-un an. Sau, dacă s-au construit, rămân neocupate, pentru că populaţia abia are bani de mâncare, utilităţi şi medicamente. Automat, toate aceste trecute beneficii sunt asociate în subconştientul colectiv cu imaginea cuplului prezidenţial, mai ales de către populaţia vârstnică, care este cea mai afectată de aceste schimbări. Femeia de azi cu copilul n-o ştia pe adevărata Elena Ceauşescu decât din poveştile părinţilor ei, poate. V-a văzut pe dumneavoastră şi… dumneavoastră sunteţi cu totul altfel!

Pare ciudat ca o femeie de nouăzeci de ani să pară cochetă, dar uite că Elena mea putea fi, pentru că a zâmbit, ascunzându-se pe jumătate după paharul cu apă, şi m-a întrebat:

— Dar cum sunt eu faţă de ea? Cum mă vezi dumneata?

Am mai băut o înghiţitură de nectar, privind lung la femeia din fața mea, şi de-atunci am fost sigur că mereu voi asocia mirosul şi gustul de piersici cu imaginea sa zâmbitoare, aşteptând răspunsul meu.

— În primul rând, cred că sunteţi o persoană foarte bună şi foarte empatică. Cred că asta a simţit la dumneavoastră tânăra mamă în parc. Elena Ceauşescu era pentru ea doar un nume din alte vremuri, dar acolo a văzut o persoană sinceră şi plină de compasiune pentru fiul ei. Spre deosebire de Elena noastră, aveţi ochii sinceri şi buni. Zâmbitori chiar, iar astfel de ochi nu se pot obţine prin nici o operaţie estetică. Nici cu bani, şi nici cu putere, ci doar te poţi naşte cu ei.

Am mai luat o gură de nectar şi aş fi vrut să fie gin, ca să am o scuză pentru ceea ce urma să spun:

— Să ştiţi că în alte vremuri şi în alte condiţii poate chiar m-aş fi îndrăgostit de ei!

A roşit asemenea unei fetiţe de liceu de altădată şi şi-a dus mâna la faţă, încercând să o ascundă.

— Vai, domnule Adam, chiar n-am crezut că trebuie să vin în alt univers ca să aflu că încă mai pot roşi ca o domnişoară de pension. Hai să trecem mai bine la lucruri mai serioase. Sunt sigură că mai aveţi multe să mă întrebaţi…

Aveam, sigur că aveam, deşi eram sigur că cele pe care voiam să le aflu se discutau mai degrabă în camera alăturată, dar eu mă simţeam bine aici, aşa că am întrebat.

— Aţi spus că nu ştiţi cum a făcut să ajungă România pe locul patru, după PIB, în Europa. Dar măcar o idee despre cum a procedat, aveţi?

— Păi, n-aş putea spune că a fost numai meritul lui. A avut lângă el oameni de valoare. Oameni care spuneau adevărul. Eu simt imediat un mincinos, dar de câte ori am fost nevoită să particip la diferite evenimente publice sau chiar la unele mai puţin publice, n-am întâlnit nici un mincinos sau un oportunist pe lângă el, pentru că nici el nu-i suporta. Avea un slogan, mai ales la începuturi: să ne îmbogăţim vânzând sărăcia noastră…

— Cum adică să vinzi sărăcia? am întrebat eu uimit. Dac-ar reuşi să facă aşa ceva şi  guvernanţii noştri, am ajunge pe primul loc în Europa!

— Se pare că a intuit înaintea altora ce amploare o să ia alimentaţia bio şi a transformat toată România într-o imensă grădină axată pe agricultură bio. Există produse care sunt solicitate intens pe piaţa externă şi se spune că unele se vând la preţuri exorbitante. Dar probabil că sunt numai zvonuri. Multe hidrocentrale, multe irigaţii… şi un imens Dracula Land în toată Transilvania. Autostrăzi bune şi milioane de turişti în fiecare an, era ceva şi în legătură cu energia, căci exportam în neştire. Dacă pe vremuri eram denumiţi „grânarul Europei”, acum ne spuneau „dinamul Europei”, dar asta nu avea deloc o nuanţă peiorativă. Până la urmă, sunt sigură c-o să-ţi explice el mult mai bine decât mine. De fapt, chiar asta cred că face acum dincolo, aşa că hai să mai prindem măcar o parte din discuţie…

Am trecut în camera alăturată, unde discuţia trecuse la teme politice, astfel că intrarea noastră a trecut aproape neobservată.

— Şi totuşi, întreba chiar atunci Virgil, nu-mi dau seama cum aţi trecut aşa de uşor peste decembrie 1989. N-am avut prea mult timp să caut prin biblioteci şi să citesc ziarele voastre. Bănuiesc că v-a afectat totuşi.

Virgil făcuse rost de undeva de o sticlă de gin şi amândoi aveau în mână câte un pahar pe jumătate plin.

— Eu nu consum alcool de obicei, s-a întors Ceauşescu spre mine, dar uite că prietenul dumitale m-a corupt. Dar tot nu m-a convins să rămânem aici. Voi cum v-aţi distrat?

— Bine, a răspuns Elena în locul meu. O să-ţi povestesc eu mai târziu, tu răspunde la întrebare, pentru că sunt sigură că-l interesează şi pe domnul Adam.

Ceauşescu a mai băut o gură mică de gin, apoi şi-a trecut mâna prin păr şi a privit în tavan ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele.

— Păi, aş putea spune că pentru noi decembrie ’89 nici n-a existat, dar n-ar fi chiar aşa. N-a existat pentru marea parte a populaţiei, dar pentru Securitate şi pentru noi a avut un mare impact. Ştiam, bineînţeles, că nu sunt agreat de nici unul dintre cele două blocuri, chiar dacă din motive diferite. Dar dacă ai bani, şi noi aveam, şi eşti dispus să-i dai pe informaţii, poţi afla aproape tot ce te interesează. Astfel am descoperit tot ce era important pentru noi şi am putut să dezamorsăm liniştiţi toate situaţiile tensionate, create artificial de „agenturile străine”. Ştia şi Ceauşescu al vostru ceva, dar orgoliul l-a împiedicat să acţioneze lucid. Eu am dat ordin să-l lase pe Tökes în pace şi să se alimenteze Timişoara cu de toate. Cu tot riscul şi cu toată opoziţia economiştilor, am mărit salariile şi alte venituri. Oricum România noastră, chiar dacă nu era încă pe locul patru în Europa, o ducea bine, comparativ cu ce-a fost la voi în optzeci şi nouă. Cred că nici în Berlinul de Vest nu se găseau atunci atâtea câte s-au găsit în decembrie 1989 în Timişoara. Veneau unguri puhoi la Timişoara, Securitatea era disperată şi îmi trimitea în fiecare zi semnale alarmiste, dar din o mie de oameni care treceau graniţa, abia vreo doi, trei îşi mai făceau timp de bietul pastor reformat, apoi au renunţat şi ei. În zadar tuna el din amvon, într-o biserică tot mai goală, împotriva nălucirilor şi a ademenirilor materialiste ale diavolului, căci în oraş ajunsese zvonul că după Anul Nou acest corn al abundenţei se va închide, aşa că fiecare voia să mai prindă ceva cât se mai găsea. Gemeau măcelăriile de cotlete şi antricoate, iar antenele de satelit şi videorecorderele se găseau la toate colţurile. Am fost măgar, recunosc, am fost un mare măgar, dar am judecat bine: cine să mai asculte îndemnurile la cumpătare şi revoltă ale preotului, când se găseau de toate peste tot şi se permitea aproape orice. Am închis ochii până şi la vreo cinci case de toleranţă clandestine, că oricum trei erau ale Securităţii. Cine să asculte o predică, atunci când se puteau cumpăra la liber, pe câţiva lei, casete cu filme porno, iar prin antenele de satelit se puteau vedea zilnic sport, serialele la modă, filme şi spectacole de divertisment? Nu este o jignire, ci doar o constatare: românul, dacă are burtica plină, o bere într-o mână şi o telecomandă în cealaltă, nu iese să facă revoluţie. De ani buni urmasem exemplul Iugoslaviei şi oricine putea pleca liber din ţară: de tot sau numai la muncă. Am riscat şi a trebuit să bat cu pumnul în masă ca să-mi impun voinţa în faţa Comitetului Central. Aici, o parte de merit are şi Elena, pentru că m-a convins că românul este prea sentimental şi prea ataşat de ţara lui ca să petreacă prea mulţi ani departe de casă. Şi a avut dreptate: după ce stăteau câţiva ani şi făceau bani buni în străinătate, veneau cu ei în ţară şi începeau să construiască, oferind astfel de lucru firmelor de construcţii — şi uite aşa, în numai un deceniu, n-a mai fost nevoie să plece nimeni. Se câştiga în România mai bine decât în majoritatea ţărilor din jur…

— Bine, dar cu ruşii în decembrie cum a fost? am întrebat curios.

— A fost şi mai simplu… Prin intermediul Mossadului, cu care aveam relaţii speciale, am aflat din timp de planurile lor. Ne-a costat peste un milion de dolari să facem un general KGB să defecteze şi am primit astfel lista cu toţi cei care-aveau de gând să intre în România în celebrele — de-acum — maşini Lada şi care au fost arestaţi unul câte unul, la intrarea în ţară. Apoi am făcut un târg cu Gorby: ori generalul KGB ieşea pe post la televiziune şi spunea adevărul despre planurile „agenturilor străine”, ori ne returnau tezaurul, iar în Moldova de peste Prut se organiza în trei luni un referendum referitor la alipirea la România. Era o mişcare riscantă şi mulţi prieteni m-au sfătuit să renunţ la ea, dar mă săturasem de ifosele lor: cineva trebuia să le pună oglinda în faţă. Marele imperiu nu putea primi o asemenea palmă, aşa că în cele trei luni au încercat de două ori să-l asasineze pe bietul general şi de trei ori pe mine. Dar, cum eram pregătiţi, am scăpat cu bine şi eu, şi generalul, astfel că la 1 decembrie 1990 am avut iar România Mare şi tezaurul expus la muzeu. Îţi dai seama că de-atunci am fost reales tot cu 90-95 la sută — şi asta în alegeri organizate pe bune, nu cum le făceau ăştia ai voştri. Dar la anul vreau să mă retrag, să-i mai las şi pe ăştia mai tineri…

— Păi, dacă merge totul atât de bine, de ce-aţi dori să vă retrageţi? am întrebat.

— Va trebui s-o fac pentru ca să nu apară alte probleme. Şi prea mult bine strică uneori…

— Adică? am continuat eu, văzând că nu vrea să-mi dea alte amănunte.

Ceauşescu a dat din umeri, dar a răspuns Elena:

— Diferenţa economică dintre România şi celelalte ţări din jur este acum atât de mare, încât cei din Cadrilater vor să organizeze un referendum pentru reunificarea cu patria-mamă. Ba, merge vorba că şi cei din Ucraina se mobilizează tot pentru aşa ceva. Şi ţine seama că nu românii de acolo, ci bulgarii şi ucrainenii sunt cei mai dornici să se alipească. Şi nu este vorba numai de partea materială, crede-mă. Există în toată ţara o emulaţie spirituală care atrage lumea în România de parcă ar fi un ţinut binecuvântat de Dumnezeu, deşi nimeni nu-şi explică asta… Poate-o fi ceva legat de profeţiile lui Sundar Singh…

Am privit cu alţi ochi la Ceauşescu din faţa mea: poate că n-ar fi fost o idee prea rea să îl convingem să rămână.

Ca şi cum ar fi ghicit la ce mă gândeam, a clătinat din cap.

— Nu rămân, aţi auzit doar că vreau să mă retrag. Toţi sunt convinşi că aceste realizări mi se datorează mie. Vreau să le arăt că totul va merge la fel de bine şi după ce mă voi retrage. Şi dacă voi pleca, poate va înceta şi isteria asta cu România Super Mare. Exact de conflicte n-avem nevoie acum…

— Păi, dacă tot vă retrageţi, poate veniţi într-o scurtă vacanţă aici, am testat eu mai departe terenul.

Ceauşescu s-a mulţumit să clatine din capul lui mare, ca un catâr încăpăţânat, iar Virgil a spus:

— Poţi să abandonezi discuţia. Cred că se fac în curând zece ore de când încerc să-l conving, şi tot degeaba!

Am privit la ceas: se făcuse aproape şase după-amiaza, ora la care se servea masa, aşa că am spus:

— Foarte bine, atunci plecaţi aşa cum s-a stabilit, dar ăsta nu-i un motiv să nu ieşim în lume. Ce-ar fi să mergem cu toţii la masă. Noi doi mâncăm, că ni s-a făcut foame, iar dumneavoastră numai ne însoţiţi sau comandaţi doar o salată.

Ceauşescu a clătinat din cap.

— Oare e bine? Oamenii nu vor avea resentimente? Cum s-au purtat cu voi? a întrebat-o el pe Elena.

— Putem merge, a spus Elena. Oameni s-au comportat minunat, poate chiar prea bine, de parcă ar fi uitat cu totul ce le-au făcut conducătorul lor iubit — adică tu — şi sinistra lui consoartă — adică eu.

— Şi totuşi, am spus, eu mă îndoiesc că numai cu agricultura bio şi cu Transilvania Land se pot întrece PIB-ul unor ţări ca Italia şi Spania, care au populaţia aproape dublă. Ce mai este la mijloc?

Ceauşescu a zâmbit vag.

— Ei bine, mai este ceva, dar nu vă pot spune. Ar fi prea periculos pentru voi…

— Şi totuşi, un indiciu cât de mic, am insistat eu. Fuziunea la rece cumva?

Ceauşescu a privit spre Virgil şi a clătinat iarăși din cap.

— Nu, ar fi prea periculos pentru voi. E o idee simplă şi uşor de pus în practică, dar dacă ar încăpea pe mâna şlehtei de politicieni pe care-o aveţi acum, ar fi un adevărat dezastru şi în mod sigur ar duce la polarizarea totală a societăţii iar apoi la o adevărată catastrofă. Nu se poate, vă rog să nu mai insistaţi!

 

Capitolul 9

O CINĂ DE POMINĂ

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 18

 

 Sala de mese a hotelului se afla la etajul întâi şi am găsit-o fără prea mari probleme. Problemele adevărate au început atunci când am intrat: era o sală mare, imensă, cu o mulţime de mese aşezate în şiruri ordonate, şi majoritatea erau ocupate atunci când am intrat noi, dar nimeni nu părea să mănânce, de parc-ar fi fost în aşteptare. Când am intrat, toţi ochii s-au aţintit asupra noastră şi la început unul, apoi toţi cei care stăteau jos s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude.

Ceauşescu s-a întors spre mine şi spre Elena şi a spus şoptit:

— Asta numai voi aţi aranjat-o. Doar voi aţi lipsit din cameră…

— Nicule, cum poţi să spui asta? Pur și simplu, se pare că aici eşti perceput ca fiind măreţul lor conducător, aşa că, te rog, comportă-te ca atare!

Am păşit încet printre mese şi, tocmai când ne întrebam unde să ne aşezăm, dinspre bucătărie a apărut ca adus de vânt un omuleţ îmbrăcat la două ace, care ne-a interceptat din mers. După vârstă, se părea că apucase ceva vremuri din perioada conducătorului iubit, pentru că s-a ploconit adânc în faţa perechii prezidenţiale şi cu voce tremurândă a spus:

— Să ne trăiţi şi bine aţi venit în vizită la noi! Sunt şeful de sală Postolache şi vă rog să  poftiţi după mine, v-am reţinut cea mai bună masă, când am auzit că avem nesperata onoare să fim vizitaţi tocmai de dumneavoastră.

În capătul sălii de mese era o mică estradă unde, la prilejuri festive, probabil că-şi avea locul o orchestră. De data asta, acolo era aşezată doar o singură masă cu patru locuri, împodobită sărbătoreşte, la care ne-am aşezat înconjuraţi de atenţiile şefului de sală. Qdată cu noi, s-au aşezat şi ceilalţi meseni.

După ce s-a arătat surprins de dorinţele frugale ale celor doi, şeful de sală s-a mai destins atunci când eu şi cu Virgil am salvat situaţia şi am comandat lucruri normale.

Până să vină ce comandaserăm, Ceauşescu s-a aplecat spre noi şi ne-a întrebat în şoaptă, arătând spre meseni, care majoritatea erau pensionari ca şi mine:

— Ei sunt cei cărora le-am dărâmat bisericile, pe care i-am ţinut înfometaţi în frig şi le-am interzis să iasă din ţară?

Virgil a dat din umeri şi atunci Ceauşescu s-a întors spre mine, aşteptând un răspuns.

— Eşti istoric, domnule Adam, cum îţi explici asta, pentru numele lui Dumnezeu?

— Nu sunt istoric, domnule Ceauşescu, sunt doar un modest profesor de istorie… şi de biologie, că tot veni vorba, dar nici una, nici alta nu mă ajută cu nimic. Nu găsesc nici o explicaţie, am adăugat eu şi — de fapt —aşa și era.

Am privit în sala de mese, de unde şiruri de ochi priveau spre masa noastră cu… nici nu ştiam cu ce. Puţină neîncredere şi parcă infinită speranţă?

— Singurul posibil răspuns este că sunt atât de înspăimântaţi de prezent, de schimbările care se produc în jurul lor, şi atât de scârbiţi de clasa politică actuală, încât ar prefera oricând să vină o persoană fermă care să gestioneze haosul din ţară. Nu uitaţi că românii l-au sanctificat pe Ştefan cel Mare, „cel aprig la mânie şi iute vărsătoriu de sânge”. N-aş băga mâna în foc că peste cincizeci de ani n-o să ajungeţi şi dumneavoastră sfânt. Compatrioţii ăştia ai mei sunt în stare de orice…

Am auzit-o pe Elena chicotind uşor.

— Vai, sfinte Nicu, l-a tachinat ea şi l-a bătut uşor peste mână. Pot să-ţi spun sfinte Nicuşor, de-acum încolo?

— Elena, astâmpără-te, i-a răspuns el în şoaptă şi zâmbind în barbă. Trebuie să fim sobri, că ne vede poporul!

Odată cu mâncarea, mititelul domn Postolache a pus delicat în colţul mesei şi un microfon şi i-a spus lui Ceauşescu:

— În cazul în care doriţi să spuneţi câteva cuvinte, am pregătit microfonul. Este reglat, trebuie numai să vorbiţi…

A bătut uşor cu unghia în microfon şi zgomotul care s-a auzit a făcut ca toţi ochii să se îndrepte iarăși spre noi.

Ceauşescu a luat microfonul şi s-a ridicat în picioare, urmat imediat de câţiva meseni, dar el le-a făcut semn să ia loc iar ei l-au ascultat cuminţi, aşezându-se la locurile lor.

— Bună seara tuturor şi bine v-am regăsit!

O mulţime de voci i-au răspuns amestecate, dar în aer se simţea ceva ca o mare aşteptare pe care numai Ceauşescu o putea astâmpăra. Simţea şi el asta, pentru că, după ce s-a uitat atent în jur la cei care-l priveau ţintă, şi-a dres vocea şi a început să vorbească aşa cum Ceauşescu al nostru nu ar fi vorbit niciodată:

— Mai întâi, aş vrea să-mi cer iertare de la dumneavoastră că am lipsit atâţia ani. Nu vă pot spune totul, dar am fost nevoiţi să ne retragem în Tibet, unde am dus o viaţă ascetică şi ne-am rugat să fim iertaţi, dacă am greşit cu ceva poporului român, în întregul lui…

Un val de negaţie indignată s-a făcut auzită, iar Ceauşescu, după ce rumoarea s-a liniştit, a continuat:

— Ne-am rugat să fie iertaţi şi ucigaşii perechii care-a acceptat să ne ţină locul…

Din sală s-au auzit aprobări febrile: „Ţi-am spus eu că n-au murit”, „Ştiam eu că nu sunt ei”.

— Deocamdată, sunt într-o scurtă vizită particulară, dar mâine, la orele 14, voi ţine în holul hotelului o conferinţă de presă în care voi lămuri toate aceste lucruri. Acum nu mai vreau să spun nimic în plus decât „poftă mare” şi să vă asigur doar că voi face totul ca România să ajungă iarăși ce-a fost şi, dacă se poate, chiar mai mult şi să-şi câştige locul pe care şi-l merită în lume. Aşa să îmi ajute Dumnezeu! Iar acum fiţi binecuvântaţi şi Domnul să binecuvânteze România şi pe oamenii ei minunaţi!

După ce valul de ovaţii s-a liniştit, un timp nu s-a mai auzit decât zgomotul tacâmurilor, iar după ce am terminat de mâncat, când am plecat am fost înconjuraţi de priviri respectuoase şi de luminile bliţurilor. Vreo câteva femei mai în vârstă nu s-au putut abţine şi au sărutat din mers ba mâna lui, ba mâna ei.

Eu şi Virgil mergeam în spatele lor aproape nebăgaţi în seamă şi, când am ajuns în lift, l-am întrebat:

— Eşti supărat, nu-i aşa?

— Nicidecum, a negat el. De ce-aş fi supărat?

— Păi, ţie nu ţi-a sărutat nimeni mâna. La cât eşti de orgolios, nu cred că asta nu te-a afectat chiar deloc, mai ales că eşti principalul artizan al acestei situaţii!

Am izbucnit toţi trei într-un râs eliberator, în timp ce Virgil nega — mormăind — acuzaţiile.

 

Capitolul 10

O NOAPTE DE POMINĂ

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 19

 

Când am ajuns în faţa camerelor, ne-am urat reciproc noapte bună, apoi ne-am despărţit. Deşi era numai şapte seara, eram frânt şi nu mai aveam chef de alte discuţii, mai ales că ştiam că nu aveau să ducă nicăieri. În ciuda adulaţiei vizibile cu care fusese primit, Ceauşescu nu se clintise nici un pic din hotărârea lui.

— Am pregătit terenul cât am putut, ne-a spus el, şi sunt sigur că undeva, în infinitatea aceea de universuri, se va găsi şi un nebun care să accepte să vină să vă pună ţara pe picioare, dar nu voi fi eu acela!

Punct, şi cu asta a închis uşa.

— Nu-ţi face probleme, m-a liniştit Virgil. Nu ştiu câtă matematică mai cunoşti tu, dar infinit înseamnă totuşi infinit. N-am avut eu timp să cotrobăi peste tot, însă în noaptea asta îmi voi reduce şi mai mult aria de căutări, aşa că… las pe mine!

Voiam eu multe să fac, numai să las pe el nu, dar, sincer să fiu, nu prea aveam de ales. În timp ce-mi vedeam de una şi de alta, subconştientul meu lucra febril la o cale de a-l potoli pe Virgil. Cel mai bine ar fi fost să nu-l stârnesc de la bun început, dar acum, că răul era făcut, nu mai vedeam nici o rezolvare rezonabilă. Poate doar să-l sufoc la noapte cu perna, dar aşa aş fi rămas cu cei doi Ceauşeşti pe cap.

Am dat drumul la televizor tocmai la timp ca să prind telejurnalele. La unul dintre ele, o tânără prezentatoare vizibil emoţionată anunţa, cu vocea gâtuită, că:

— Deşi pare incredibil, astăzi, în staţiunea Băile Felix, şi-a făcut apariţia o pereche care pretinde nici mai mult, nici mai puţin decât că ar fi cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu. Am primit o mulţime de fotografii şi filmuleţe, dar, din cauză că au fost realizate cu telefoanele mobile sau cu camere foto de slabă rezoluţie, imaginile nu sunt foarte clare…

Pe ecran au început să se perinde imagini şi scurte filme, de nu-mi venea să cred când fuseseră făcute atât de multe. O mulţime de fotografii erau realizate lângă Lacul cu Nuferi şi o fotografie revenea obsesiv, cea în care Elena îşi punea mâinile pe creştetul copilului pentru a-l binecuvânta. Lângă ea apăream şi eu, ilustrul necunoscut, în toată splendoarea mea.

— Se pare că Elena Ceauşescu, presupunând până la urmă că este ea, a făcut azi după-amiază o plimbare îndelungată prin staţiune. Ea a fost însoţită în tot acest timp de un bărbat în vârstă, pe care-l ţinea de braţ. Conform primelor zvonuri, cuplul prezidenţial a fost plecat în această perioadă în Tibet, aşa că putem presupune că persoana care-o însoţea ar putea fi un călugăr budist, deşi are trăsături mai degrabă caucaziene. Specialiştii noştri caută, în acest timp, să găsească vreo potrivire cu o persoană existentă în baza de date…

— Uită-te ajuns şi călugăr budist, a chicotit Virgil şi a scos o sticlă de gin.

Aveam mare nevoie de o duşcă; în timp ce lăsam lichidul magic să mi se scurgă pe gât, l-am privit pe Virgil cum îşi pregăteşte patul. Şi-a mai turnat un pahar, l-a dat pe gât, apoi s-a întors spre mine:

— Acum, că mi-am alimentat maşinăria paranormală cu combustibil, uite ce am de gând să fac: în noaptea asta voi călători după noul algoritm pe care mi l-am stabilit. În principiu, nu ar trebui să lipsesc de-aici nici măcar o milisecundă, dar dacă totuşi vezi patul gol nu te îngrijora. Cel mai bine ar fi să mai bei un pahar, două şi să dormi buştean până dimineaţă. Când te vei trezi, totul va fi rezolvat, crede-mă.

Nu-l credeam şi bănuiesc că asta se citea clar pe figura mea, pentru că s-a întors spre carneţelul în care calcula mereu ceva şi a mai scris câteva cifre.

— Am uitat să te întreb, s-a răsucit el spre mine după un timp, ai rezolvat ceva cu Elena?

— Nu înţeleg. Ce să rezolv?

— Ei, ce? a întrebat el exasperat. Te-ai culcat cu ea?

— Doamne, tu ai o obsesie cu asta. Cum să mă culc cu ea?

A ridicat din umeri.

— Păi, cam în genul cum era s-o faci cu Ildiko dacă nu vă întrerupeam eu. Să înţeleg deci că nu. De ceva alimente specifice lumii lor ai întrebat-o? Ce mama naibii mănâncă ei de trăiesc două sute de ani şi noi trăim numai cât trăim?

— Nu, n-am avut timp, am răspuns eu morocănos, pentru că eram sigur că nici una dintre propunerile lui n-avea să-mi aducă nici măcar o secundă de viaţă în plus; ba avea să mi-o scurteze la modul serios şi pe cea pe care-o aveam, dacă mă mai stresa mult cu prostiile lui paralele.

— Ştii ce m-am gândit la un moment dat? a întrebat el şi a privit visător în tavan.

De ce nu doream oare să aflu răspunsul? N-a părut să bage în seamă lipsa mea de interes, aşa că şi-a urmat mai departe firul gândurilor:

— M-am gândit să-l aduc aici pe Ştefan cel Mare… sau, şi mai bine, pe Vlad Ţepeş. Ar fi foarte posibil, pentru că există lumi care sunt cu patru, cinci sute de ani în urma noastră, aşa că tipii ăştia abia acum îşi intră în mână. M-am gândit să le spunem la ăştia de-aici că ai făcut ceva cercetări de biologie aplicată şi i-ai adus la viaţă folosind ADN-ul lor. Exact aşa, ca în Jurassic Park… Poate ai lua şi Premiul Nobel pe tema asta…

E clar că încet, încet o lua razna şi pierdea tot mai mult contactul cu realitatea.

— Virgile, nu mai bea. Ăla era un film SF!

A dat nepăsător din mână.

— Și ce dacă? Cui crezi că i-ar păsa cu adevărat cum anume a ajuns aici? Important este să ajungă. Ce mi-ar plăcea să-l văd pe Ţepeş plimbându-se prin Bucureşti cu o rezervă zdravănă de ţepuşe după el… În câte luni crezi că ar reuşi să facă ordine în ţară? Eu aş paria pe trei luni, perora el cu ochii pierduţi în tavan.

Nu-mi plăcea de loc direcţia în care se îndrepta monologul lui, aşa că l-am bătut uşor pe mână.

— Virgile, trezeşte-te la realitate. Suntem în mileniul trei. N-are ce să caute Vlad Ţepeş în mijlocul Bucureştiului acum. Abia ne descurcăm cu Ceauşeştii, după cum vezi.

A trebuit să admită cu părere de rău că era o idee exagerată.

— Dar sper că nu te îndoieşti că i-aş putea aduce, a întrebat privindu-mă bănuitor.

— Te cred, Virgile, dar este prea îndepărtat în timp ca să se adapteze la vremurile noastre aşa de repede cum vrei tu.

A părăsit cu părere de rău gândul acesta. Se vede treaba că în mintea lui zdruncinată îl şi vedea pe Vlad Ţepeş umblând pe Calea Victoriei cu câteva ţepuşe ascuţite în mână!

— Bine, renunţ deocamdată la ideea asta. Am s-o păstrez în rezervă. Dar am să te rog să mă ajuţi, atunci, cu Ceauşeştii. Ăştia îmi par cam bleguţi, sincer să fiu. La noapte voi căuta alţii mai focoşi…

 

Capitolul 11

DIMINEAȚA

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 9.00

 

Când m-am trezit, trecuse de nouă şi Virgil nu era în patul lui. O clipă m-am speriat, dar am şi sperat în acelaşi timp că poate a rămas blocat undeva în universurile lui paralele. M-am spălat şi m-am îmbrăcat, apoi am dat drumul la televizor. Pe nici un canal nu mai era altă ştire decât Ceauşescu şi iar Ceauşescu. Şi încă o ştire, la care nu numai eu, dar nimeni nu s-ar fi aşteptat: după ani întregi în care leul se devalorizase puţin câte puţin faţă de principalele valute, astăzi se apreciase brusc cu vreo cinci la sută. Era din cauza veştilor despre Ceauşescu? Analiştii economici negau vehement că o asemenea ştire, care nici măcar nu era confirmată oficial, ar putea influenţa cursul, dar nici nu veneau cu o altă explicaţie plauzibilă.

N-am apucat să-mi pun gândurile în ordine, că s-a auzit o bătaie uşoară în uşă. Când am răspuns, a intrat Ildiko; privind în podea, mi-a arătat o tavă pe care se găseau o cafea aburindă şi un mic dejun frugal.

— Când a coborât, domnu’ inginer a spus c-o să dormiţi până mai târziu, aşa că ar fi bine să vă aduc în cameră ceva de mâncare şi o cafea.

— Mulţumesc.

Deşi se vedea că mai aştepta să spun ceva, am tăcut încurcat. Nu ştiam ce să-i spun, nu ştiam cum să-i explic comportarea mea de ieri. Ca profesor, şi încă un profesor divorţat, am încercat tot timpul să păstrez o distanţă rezonabilă faţă de elevele mele, deşi unele… Mă rog, ăsta este alt capitol — şi este unul încheiat şi parafat. Dar atracţia asta bruscă faţă de tânăra cameristă nu mi-o explicam în nici un fel, afară de cazul că luam de bune elucubraţiile lui Virgil.

Ildiko a aşezat tava pe masă, şi-a mai făcut de lucru puţin cu şerveţelul, apoi a spus:

— Domnul inginer a zis să duc două salate şi două cafele şi în camera de alături…

— Foarte bine. Ai dus?

— Da. Am dus.

A ezitat o clipă, apoi a întrebat:

— Cei de alături sunt chiar… domnul şi doamna Ceauşescu?

— Da, ei sunt, am spus eu răguşit brusc, dar deocamdată nu-ţi pot da mai multe amănunte.

Dacă o să ajungeţi vreodată în camerele de două locuri ale Hotelului Someş din Băile Felix, o să vedeţi că prea mult spaţiu nu este în ele. Chiar şi aşa, nu îmi dau seama cum s-a întâmplat de ne-am apropiat iarăși atât de mult. Eu am făcut un pas, o jumătate de pas probabil că a făcut şi ea, apoi am apucat-o de mână ca s-o liniştesc, deşi nu părea deloc neliniştită. Dintr-odată, m-am trezit cu ea în braţe, cu ochii adânci şi verzi privindu-mă lung, cu buzele roşii întredeschise, iar vârful limbii roz i se ivea dintre dinţii albi ca laptele. I-am pus o mână uşor pe faţă şi fata a cuprins-o febril cu mâna liberă, apăsând-o mai tare pe faţa ei, apoi sărutându-mi podul palmei şi făcând să mă treacă fiori.

„Laptele conţine mult calciu şi este indicat la o vârstă înaintată, pentru că astfel se contracarează osteoporoza”, mi-a trecut prin minte printr-o ciudată asociaţie de idei şi m-am aplecat lacom spre buzele fetei.

N-am auzit când a intrat Virgil şi de data asta cred că nici n-a zis nimic, a rămas lângă uşă, privind la noi. Şi zău că avea ce vedea: îi prinsesem fetei un sân voluptuos şi nu mai ştiu dacă voiam numai să i-l scot afară din bluză, pentru că se zbătea asemenea unui porumbel captiv, sau voiam doar s-o împing spre unul dintre paturi, când l-am auzit pe Virgil cum îşi dregea glasul, tuşind uşor. Probabil că tuşea de ceva vreme, fără să-l auzim, pentru că ajunsese destul de aproape de noi şi se hlizea cu gura până la urechi.

— Ildiko, dragă, i-a spus el fetei, eu te-am rugat să-i aduci flăcăului ăsta o cafea. N-am pomenit nimic de lapte, a arătat el spre sân. Ildiko, roşie ca focul, şi-a aranjat sânul în bluză şi a zbughit-o din cameră ca dusă de vânt.

Am răsuflat şi eu adânc, apoi m-am răstit la Virgil:

— Tu şi cu radiaţiile tale! Eu nu eram aşa şi o ştii foarte bine…

— Radiaţii, neradiaţii, ai face bine să încui uşa, data viitoare. Fata mică şi inocentă are un prieten cât dulapul, care este mecanic de întreţinere, aici, în hotel. Şi dacă era el în locul meu, cred că-ţi trăgea o cheie universală în cap, de vedeai la universuri paralele cât nu puteai duce!

Făcu o scurtă pauză, apoi continuă:

— No, acum bea cafeaua şi aşa, fără lapte, mănâncă ceva şi pe urmă hai alături, că avem de vorbit. Şi, pe viitor, nu uita: mişcarea-i bună, doar că e direcţionată greşit. Elena trebuie să fie ţinta, nu Ildiko!

Am terminat cât am putut de repede şi l-am urmat pe Virgil în camera Ceauşeştilor, convins că avea veşti importante.

Cei doi lăsaseră cafelele neatinse, aşa că Virgil şi-a însuşit fără o vorbă una dintre ele, apoi a spus:

— Am găsit o pereche perfectă azi-noapte: nu numai că au înţeles în ce situaţie de rahat ne aflăm, dar au și acceptat să vină aici. Deşi mă pot deplasa între lumile astea destul de uşor, încă nu pot aduce nimic, aşa că va trebui să aşteptăm până mâine, sau cel mai devreme diseară târziu, ca să vă transport înapoi şi să-i aduc pe ei. Asta, în cazul în care nu vă răzgândiţi…

La refuzul lor categoric, a adăugat:

— Atunci, uite cum o să facem. Am să vă rog să mă ajutaţi şi astăzi, jucându-vă rolul toată ziua.

— De parcă am avea de ales, a oftat Elena.

— Aşa este, a confirmat cinic Virgil. Dacă mă ajutaţi azi, vă promit că mâine, la ora nouă, cel mult zece, vom pleca. Poate chiar în seara asta, dar timpul exact în care voi putea face transferul nu este deocamdată sub controlul meu. Dar ca să-l ajutăm puţin şi pe înlocuitorul dumneavoastră, s-a întors el spre Ceauşescu, am să vă rog să purtaţi în buzunar reportofonul acesta începând chiar de acum, astfel ca să ştie tot ce aţi vorbit şi să nu apară diferenţe. Dacă este setat pe voce, înregistrează fără probleme peste douăsprezece ore.

L-a pornit şi i l-a dat lui Ceauşescu, care l-a pus cuminte în buzunar.

— Nu uitaţi că la orele 14 aţi promis o scurtă conferinţă de presă. Deja în hol, abia se mai poate circula, aşa că puţin mai târziu va trebui să ies să fac puţină ordine.

A dat să mai spună ceva, dar s-a auzit un ciocănit scurt în uşă. A răspuns Ceauşescu şi în cameră a pătruns un tânăr ca la vreo 28-30 de ani. După aspect, nu părea a fi chelner şi nici mecanic de întreţinere. Parcă avea ceva milităros în el şi, după primele cuvinte, mi-am dat seama că nu m-am înşelat.

Şi-a îndreptat spatele şi a spus, privind mai mult la Ceauşescu:

— Permiteţi să mă prezint: maior SRI Lucian Crivăţ.

A vrut să mai spună ceva, dar s-a poticnit şi eu am avut timp să gândesc: „Până aici ţi-a fost, inginerule”, pentru că pe urmă mi-a căzut falca şi am rămas cu gura căscată, când maiorul a continuat:

— La ordinele dumneavoastră, domnule… tovarăşe Ceauşescu!

Am trecut pe lângă el şi am deschis uşa: coridorul era pustiu, deci nu era vorba nici de camera de râs şi nici de farsele lui Buzdugan.

Când am revenit, am observat că Ceauşescu îşi luase rolul în serios.

— Sunteţi singur, domnule maior? l-a întrebat el.

— Aici sunt singur, domnule Ceauşescu. Dar jos, în hol, mai aşteaptă trei colegi, iar în faţa hotelului, încă trei.

Vocea i s-a poticnit de emoţie şi i-a tremurat puţin, atunci când a continuat:

— Suntem toţi în concediu şi suntem înarmaţi şi hotărâţi să vă apărăm cu preţul vieţii… de data asta, a adăugat el mai încet şi parcă vinovat. Este o iniţiativă particulară, dar suntem mai mulţi care avem convingerea că România nu merge în direcţia care trebuie. Dacă este nevoie, ne vom da demisia şi vom forma o grupă pentru pază şi protecţie. Suntem siguri că dumneavoastră reprezentaţi singura şansă pentru România, şi România chiar merită altă soartă.

— Crezi că soţul meu este în pericol, domnule maior? a întrebat îngrijorată Elena.

Maiorul a încuviinţat încet din cap.

— Prin mijloace specifice, am aflat că domnul Ceauşescu este considerat periculos şi că prezenţa sa nu este deloc dorită, aşa că se va încerca înscenarea unui accident. Dar vă rog să nu aveţi nici o grijă: nu se va întâmpla asta!

Eu n-aş fi fost chiar aşa de sigur, dar mi-am păstrat observaţiile pentru mine şi se pare că şi Ceauşescu avea îndoielile lui, pentru că a spus:

— Va fi nevoie de mai mulţi oameni, colonel Crivăţ. Tocmai te-am avansat în grad, deocamdată neoficial, pentru că ai dreptate, va trebui să organizezi urgent un serviciu de pază şi protecţie. Domnule inginer, dacă am înţeles bine, banii nu ar fi o problemă, s-a întors el spre Virgil, care, în loc de răspuns, s-a bătut doar cu palma peste buzunarul de la haină şi a dat din cap aprobator.

— Plecaţi, atunci, şi rezolvaţi problemele de primă urgenţă, iar băieţii să mă aştepte în hol, pentru că am de gând să fac o mică plimbare prin staţiune, până la conferinţa de presă.

— Nu ştiu dacă este bine, domnule Ceauşescu, a ripostat proaspătul colonel.

— Nu-i bine, dar este necesar, domnule colonel. Până se vor organiza, pericolul nu este chiar aşa de mare. Dar se vor dezmetici în curând, aşa că pune pe picioare cât mai repede serviciul amintit!

— Am înţeles, să trăiţi, a spus proaspătul colonel şi a dispărut urmat de Virgil.

 

***VA URMA***

 

Următoarele capitole, la începutul săptămânii viitoare. Până atunci, nu uitați de concursul dedicat fanilor romanului. Succes!