Ei bine, dragi prieteni, începând de astăzi blogul https://moshulsf.wordpress.com, are onoarea și plăcerea să vă ofere – pe parcursul mai multor episoade (nu prea multe, cinci sau șase în total) – cel mai nou roman de ficțiune speculativă al scriitorului SERGIU SOMEȘAN, a.k.a. Serso. Va fi – cred eu – o surpriză de proporții, atât prin tematică dar mai ales prin modul de tratare a subiectului și prin problematica ridicată. Veți constata totodată cât de actuale sunt chestiunile ridicate de acest scriitor extraordinar care este Sergiu Someșan și cât de bine reușește să puncteze acolo unde alții se mulțumesc doar să remarce. dacă nu chiar chiar să treacă pe lângă subiect.

Vă invit să parcurgeți astăzi primele capitole ale romanului, cu mare atenție, pentru că în zilele următoare fidelitatea față de această carte s-ar putea să vă ofere o mare surpriză, pe care-o vom anunța într-o postare separată. Vă asigur că va merita pe deplin efortul!

Și acum, Moshul SF și Serso vă invită să luați cunoștință cu

 

 

Capitolul 1

O MIE DE CĂRŢI

Braşov, sâmbătă, 18 august 2012, ora 21.00

 

Problema care mă frământa în seara în care a început totul era simplă: eram pensionar de două luni când am observat că, deşi dispuneam acum de tot timpul din lume, nu puteam citi mai mult de o carte pe săptămână pentru ca lectura să rămână ceea ce trebuie să fie, adică o delectare intelectuală, şi să nu se transforme într-o corvoadă. Din păcate, în ultimii ani, învăţământul se complicase atât de mult şi în mod atât de inutil, încât îmi consumase aproape tot timpul pe care se presupunea că ar fi trebuit să îl am liber, astfel că rămăsesem nepermis de mult în urmă cu lectura, care era, dacă nu scopul meu în viaţă, în mod sigur ocupaţia mea preferată. Mai mult din banii pe care mi-i trimiteau cei doi copii plecaţi în străinătate — unul în Canada şi celălalt în Anglia — decât din salariul modest de profesor, reuşeam să cumpăr toate cărţile care mi se păreau interesante, cu speranţa că după ieşirea la pensie le voi citi într-un ritm accelerat.

Totuşi, nu reuşeam să citesc mai mult de una pe săptămână şi aveam peste o mie de cărţi necitite! Era grav. După părerea mea, era foarte grav.

Chiar a doua zi după ce am primit decizia de pensionare, am făcut o selecţie riguroasă printre cărţi: tot ce am reuşit a fost să le împing pe unele mai în spate în bibliotecă, iar pe altele să le aşez mai în faţă, dar din cele cumpărate de-a lungul timpului nu a fost nici măcar una la care-aş fi putut renunţa cu inima împăcată. Fiecare mi se părea că are ceva care mă incita şi care mă făcuse s-o cumpăr după ce citisem cele câteva rânduri de prezentare de pe supracopertă.

După cum am spus, problema era simplă, dar fără o rezolvare rezonabilă: aveam 65 de ani, iar tatăl meu murise împăcat cu el şi cu lumea la 75 de ani. Dacă tot atât se presupunea că voi trăi şi eu, mai avem vreo zece ani de viaţă, adică 120 de luni, şi cum citeam DOAR patru cărţi pe lună, asta înseamnă că aş fi izbutit să citesc numai 480 de volume din totalul de o mie care mă aştepta. Urâtă treabă! Poate că aş fi reuşit să mai câştig un an, doi de viaţă, devenind vegetarian şi renunţând la dulciuri şi la cele două, trei pahare de gin pe care le beam săptămânal. Sport nu făceam pentru că eram destul de leneş şi-apoi, dacă aş fi făcut sport, ar fi trebuit să renunţ la timpul dedicat lecturii. Aş fi câştigat astfel poate un an, doi, dar în loc să-i folosesc citind, ar fi trebuit să-i petrec alergând prin parcuri cu haite de câini fugărindu-mă întărâtaţi, oprindu-mă din zece în zece în zece minute să le explic poliţiştilor comunitari că nu, nu fusesem jefuit şi că în mod sigur nici nu voiam să jefuiesc pe cineva. În oraşul nostru, oricât de cosmopolit părea la prima vedere, alergatul nu reprezenta în mod sigur o soluţie pentru prelungirea vieţii.

— Te rezolv eu, mi-a spus într-o seară Virgil, singurul prieten care mă mai vizita în ultimul timp. Îţi fac eu rost de zece ani, deşi ar fi mai simplu să citeşti opt cărţi pe lună în loc de patru şi să nu te mai plângi peste tot de asta. Până şi tanti Maria, de la aprozarul de la parterul blocului, îţi plângea ieri de milă, în timp ce-mi cântărea roşiile. Opreşte-te, că te rezolv!

Nu ştiam prea bine ce fel de inginer fusese el, bănuiam că ceva cu şuruburi şi roţi dinţate, pentru că mereu avea aşa ceva prin sertarele de acasă, aşa că mi-am permis să-l persiflez:

— Bănuiesc că o să-mi faci la strung vreo zece ani noi. Te rog, să fie, dacă se poate, din oţel inox, să nu se uzeze prea repede…

— Auzi la el… oţel inox, a aflat şi botanistu` lu’ peşte de oţel inox!

Deşi fusesem profesor de istorie, predasem sporadic şi biologia, atunci când se ivise ocazia, pentru că în tinereţe făcusem vreo trei facultăţi, poate doar din dorinţa de a amâna maturizarea — lucru complet de neînţeles pentru Virgil.

Cum discuţia avea loc la mine în apartament, în faţa celor o mie de cărţi necitite, m-a privit urât şi a plecat trântind uşa. Nu era prima dată când nu-mi suporta ironiile, aşa că nu prea l-am băgat în seamă, deşi, Doamne, ce bine ar fi fost să îi ascult sugestiile şi să citesc opt cărţi pe lună în loc de patru…

Virgil era un inginer mecanic, pensionar ca şi mine, pe care-l cunoşteam încă din liceu. Fusese destul de respectat în oraş, predase într-o vreme şi ceva cursuri pe la facultate, apoi se lăsase păgubaş pe motiv că avea studenţi prea proşti: „Ăştia vor un carton, nu vor să înveţe!” Era înalt, slab şi nu prea ţinea la etichetă, pentru că umbla destul de ponosit îmbrăcat şi aproape tot timpul era nebărbierit. Dintotdeauna fusese cam ciudat, dar acum vreo doi ani, într-o seară, după ce se amestecase într-o ceartă dintre câţiva tineri, mi s-a părut că a luat-o razna rău de tot. Până au sosit Poliţia şi Salvarea, pe trotuar, cu capul spart şi cu un picior rupt, mai era doar Virgil, care vorbea singur despre tensori şi formule imbricate. Nu înţelegea nimeni ce spunea şi, din cauza înfăţişării, la început poliţiştii l-au confundat cu un om al străzii. Abia la spital s-au lămurit cine este şi l-au internat. După câteva luni petrecute acolo, când şi-a făcut ieşirea, a apărut la uşa mea — palid şi mai slab ca de obicei.

— Să ştii că văd sunete şi aud tensori…

— Ce-s ăia tensori? l-am întrebat, dar el, în loc să îmi răspundă, a început să se plimbe şchiopătând prin casă.

Avea un baston din lemn de mahon, cu o măciulie metalică la capăt, de care făcea mare paradă, şi aveam impresia că-şi accentuează în mod intenţionat şchiopătatul, pentru a semăna mai mult cu doctorul House, eroul lui preferat de film.

— Nu contează, a spus, o să-ţi explic eu cândva.

Nu mi-a mai dat niciodată explicaţia şi adevărul este că nici n-o aşteptam cu cine ştie ce interes, dar, după ce m-am plâns tuturor cunoscuţilor că aş mai avea nevoie de încă zece ani de viaţă ca să pot citi toate cărţile rămase nelecturate, dintre toţi prietenii mei el a părut a fi singurul care să ia problema în serios — spre deosebire de mine, care nu vedeam cum un inginer ar putea rezolva o astfel de problemă chiar dacă auzea tensori şi vedea sunete. După cum am spus, îl suspectam că face toate astea pentru a părea mai interesant, deşi, la cât de bine ne cunoşteam, nu era cazul să încerce astfel de trucuri cu mine. Adevărul este că putea fi tare copilăros uneori. Într-o seară, târziu, a apărut la uşa mea şi a bubuit cu bastonul în ea până i-a trezit pe toţi vecinii de pe palier. Tocmai mă culcasem şi, până m-am trezit, până mi-am luat halatul pe mine şi i-am deschis, deja încropise un pui de ceartă cu un vecin mai sensibil. Cred că numai bastonul solid de abanos, cu măciulia zdravănă de metal în cap, pe care-l agita ostentativ, a aplanat cearta.

— Mai vorbim noi, i-a aruncat el în fugă vecinului, apoi a năvălit în apartament fluturând în mână o carte pe care a trântit-o provocator pe măsuţa din sufragerie. Uite, aici! Să nu te mai plângi că n-am grijă de tine: „Mitul longevităţii sau Cum să trăim două sute de ani“ de Lucian Boia…

S-a aruncat mândru într-un fotoliu, şi-a turnat o porţie generoasă din sticla de gin de pe masă şi m-a privit încântat, ca un copil care vine acasă de la şcoală cu prima lui notă de zece.

Urma să-l dezamăgesc: privindu-l în ochi ca un şarpe care îşi hipnotizează prada, m-am apropiat cu spatele de rafturile cu cărţi şi am început să le pipăi pe rând: aveam pretenţia că o carte — odată citită — puteam s-o găsesc oricând, în cel mult un minut. N-a durat chiar atât şi am scos exemplarul meu, care, spre deosebire de al lui, era ferfeniţit de atâta lectură şi cu zeci de semne de carte puse în el.

— Ai şi tu cartea? m-a întrebat el dezamăgit şi a dat ginul pe gât. Credeam că-ţi fac o surpriză şi-ţi rezolv şi obsesia aia a ta, cu zece ani în plus. Sunt o mulţime de metode prin care poţi să prelungeşti viaţa, a spus el şi şi-a mai pus o porţie generoasă de gin. Apă tonică nu ai? E cam sec aşa…

Am adus din frigider o sticlă de apă tonică, apoi m-am aşezat pe celălalt fotoliu, cu cartea în mână, şi am deschis-o la întâmplare.

— Uite aici, Virgile… una dintre metodele prin care poţi să-ţi prelungeşti viaţa ar fi să consumi mult iaurt bulgăresc, întrucât ciobanii din Bulgaria, care consumă cu predilecţie iaurt, sunt majoritatea centenari. Acest iaurt, numit în mod curent chefir, este recomandat de doctorul Ilia Mencinkov, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în anul 1908. Problema este că degeaba consumi tone de iaurt dacă nu adopţi şi stilul de viaţă al ciobanilor bulgari… care mă îndoiesc că citesc patru cărţi pe lună. Iar pe de altă parte, Ilia Mencinkov, după ce a consumat în ultima parte a vieţii vagoane de iaurt bulgăresc, a murit la doar 71 de ani!

Am mai dat câteva pagini.

— Uite aici altă alternativă: doctorul Voronin propunea grefarea de testicule de cimpanzei tineri pentru prelungirea vieţii şi pentru întinerirea bărbaţilor în vârstă. Un efect secundar era acela că, după câteva luni de relativă tinereţe, subiecţii decedau de delirium tremens.

A făcut ochii mari şi mi-a luat cartea din mână; a citit pasajul respectiv, apoi a început să chicotească.

— Iote că pe asta n-o citisem, că nu-ţi mai aduceam cartea. Va trebui să inventăm altceva, a conchis el şi şi-a mai turnat o porţie generoasă de gin, pe care a dat-o peste cap, apoi a plecat ca un vârtej, aşa cum făcea de obicei.

După ce, cu ani în urmă, am divorţat şi fosta mea soţie s-a recăsătorit cu un pastor baptist tocmai în Australia, iar copiii au plecat şi ei care încotro în lume, dintre foştii colegi doar cu Virgil ce mă mai vedeam de două, trei ori pe săptămână. Uneori era prea mult şi atât, dar părea că lipsise cu desăvârşire de la lecţiile la care se predase politeţea, pentru că nu reacţiona în nici un fel când îi dădeam de înţeles că vizita lui se prelungea prea mult.

Din mai multe motive, pentru mine sâmbătă seara era sfântă şi o aşteptam de fiecare dată cu o plăcere ascunsă. În primul rând, pentru că — nefiind bisericos — duminica puteam dormi până târziu fără grija că întârzii la biserică, spre supărarea prost ascunsă a vecinelor mele, care mi-au depistat până la urmă meteahna, deşi probabil că se aşteptau să le însoţesc la biserică, pentru că aproape săptămânal ba una, ba alta îmi vorbeau de vârsta când ar trebui să ne împăcăm cu Dumnezeu. „Dar eu nu m-am certat niciodată cu El, ca să fiu nevoit să mă împac!“, încercam să scap cu o glumă, însă nu obţineam decât priviri consternate şi dezaprobatoare.

Prin faptul că puteam dormi târziu duminica, reușeam să mă delectez sâmbăta cu lectura până pe la două-trei noaptea. Era un adevărat vertij intelectual: cu o muzică de relaxare dată în surdină, citeam şi mai ales reciteam cele mai alese cărţi din colecţia mea, deloc mică. Din nefericire, cam tot sâmbătă seara îşi făcea şi Virgil apariţia şi ştiam că degeaba aş fi încercat să-l alung.

După cum mi se pare că am mai spus, când a început totul era chiar o astfel de sâmbătă seara şi, dacă aş fi bănuit ce urmează, aş fi putut spune mai ferm ca de obicei:

— Du-te, Virgile, acasă! Azi nu vreau să te văd!

În loc de asta, atunci când i-am auzit ciocănitul bastonului în uşă — de când şchiopăta renunţase cu totul să mai folosească soneria —, am alergat să-i deschid, bucuros în sinea mea că tocmai aşezasem, în sfârşit, pe două rânduri, cele o mie de cărţi necitite şi astfel păreau acum ceva mai puţine. Şi, oricum, el nu mai fusese de câteva săptămâni bune pe la mine…

Când am deschis, a rămas proţăpit în uşă, cu un zâmbet larg pe faţă, fără să-l intereseze prea mult că probabil era atent studiat prin vizoarele de la uşile de pe palier, ca la fiecare vizită, de altfel.

— Boşorogule, fii fericit! Pune un gin, că tocmai ţi-am făcut rost de zece ani în plus de viaţă.

Acolo, în prag, m-a îmbrăţişat şi m-a pupat pe amândoi obrajii, apoi s-a strecurat în apartament către sticla cu gin. Spre uimirea mea, îşi cumpărase o haină nouă din piele, dar tot nebărbierit era.

Am închis uşa în urma lui şi l-am urmat în sufragerie, bombănind:

— Boşorog eşti tu! Nu uita că eşti mai bătrân decât mine cu o jumătate de an…

Dar nu părea să mă audă.

Cum ştia destul de bine rosturile casei, de data asta nu a mai aşteptat să-i aduc eu nimic, ci, lăsându-şi bastonul sprijinit de fotoliu, a început să se mişte ca un titirez prin casă după pahare şi apă tonică, pentru că ginul era deja pe masă. În timp ce el turna în pahare, mie mi-a căzut privirea pe baston: ceva mi se părea schimbat la el. A durat destul de mult timp până să-mi dau seama că era vorba de măciulia din capăt. Era mai mare şi parcă mai elegantă, mai strălucitoare.

S-a apropiat cu cele două pahare de gin în mână şi a văzut la ce mă uitam.

— Argint, a spus el sec şi mi-a întins paharul.

Am luat băutura, nu înainte de a cântări bine în mână bastonul: era greu.

— Un kilogram de argint? am întrebat eu şi l-am privit lung.

— Un kilogram şi jumătate, a precizat el. Am vrut să-l fac din aur, dar mi s-a părut prea ostentativ. Şi, la cât sunt de distrat, sunt sigur că mi l-ar fi furat imediat.

Cred că aveam o figură destul de nedumerită, pentru că m-a lămurit sec:

— Am câştigat la loto, dar nu de asta sunt aici.

Ridică paharul să ciocnească cu mine.

— Vreau să toastăm pentru cei zece ani suplimentari de care ţi-am făcut rost.

L-am privit bănuitor.

— Să ne înţelegem, am spus apăsat: nu îmi grefez testicule de cimpanzeu, nici nu fac baie în chefir şi nici nu mă caţăr pe munţi!

— Nici vorbă de aşa ceva, s-a ofensat el. De data asta, am studiat foarte bine problema şi nu poate să dea greş.

Se tot învârtea cu paharul după mine să ciocnim, dar eu m-am ferit precaut.

— Nu toastez până nu-mi spui despre ce este vorba. Cine ştie ce idee nebunească ai iarăși în cap. Spune!

A fost rândul lui să se împotrivească.

— Nu pot să-ţi spun. Dar îţi dau cuvântul meu că totul va fi bine.

A dat paharul peste cap, fără să mai aştepte să ciocnim.

— Totul va fi bine, a repetat obsesiv, dar am nevoie de ajutorul tău câteva zile…

L-am privit fără să spun nimic: parcă era schimbat şi nimic din ce îmi spunea nu-mi inspira încredere. Cum nu-mi inspira încredere nici bastonul cu sfera de argint din capăt sau haina lui din piele. Nu i se potrivea nici una, nici alta. Nu-mi dădeam seama cum, dar era schimbat. Şi nu neapărat în bine. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, a pus paharul pe măsuţă şi s-a apropiat de mine.

— Uite, îţi dau cuvântul meu că am găsit o metodă sigură, pur inginerească, prin care poţi să-ţi prelungeşti viaţa cu cel puţin zece ani. Dar pentru asta am nevoie de ajutorul tău. Numai şapte zile! Atât! Ce zici, merită schimbul? Zece ani pentru şapte zile!

— Parcă ai fi Mefisto, Virgile, m-am cutremurat. Trebuie să semnăm vreun pact, ceva?

— Nu, nici vorbă, a hohotit el voios. Doar că trebuie să mergem până la Oradea.

— Ce naiba să căutăm la Oradea? am întrebat, din nou suspicios.

— Cei zece ani ai tăi! Acolo sunt ascunşi, a hohotit, însă râsul lui mi se părea puţin forţat.

S-a descheiat la haină şi a scos un bilet de tren.

— Uite, am rezervat o cuşetă pentru noi doi. Ar fi bine să te grăbeşti, peste o jumătate de oră pleacă trenul. Şi ia şi sticla de gin cu tine: o să fie o noapte lungă!

— Virgile, e sâmbătă seara, nu plec nicăieri. Vreau să citesc!

— Nu-ţi lua prea multe bagaje, o să cumpărăm de acolo tot ce avem nevoie.

Şi-a desfăcut iarăși haina din piele şi am văzut că-şi pusese o mulţime de buzunare interioare şi toate erau pline cu teancuri de bancnote.

— Virgile, să fie clar, nu plec nicăieri.

— Să-ţi iei numai vreo carte, două, să ai de citit. Şi un slip, că acolo sunt multe ştranduri cu ape termale…

— Virgile, nu plec!

 

Capitolul 2

SPRE ORADEA

Braşov, sâmbătă, 18 august 2012, ora 23.00

 

Chiar dacă blocul în care îmi aveam apartamentul era chiar peste drum de gară, tot am făcut vreo zece minute din casă până la peron. Era în toiul verii, iar lumea pleca sau venea în și din concediu. În holul mare al gării ne-am făcut loc cu greu printre munţi de bagaje, copii care fugeau în toate părţile şi mame care alergau după ei să-i recupereze. Un stol de vrăbii intrate nu ştiu pe unde pândea de pe balustrada de sus orice mişcare şi recupera fără frică fiecare firimitură scăpată pe jos de călători.

Am ajuns la timp totuşi, am urcat în vagon iar Virgil, cu nonşalanţa unui miliardar american, a plasat o bancnotă în buzunarul însoţitorului de vagon.

— Să nu fim deranjaţi, te rog! Şi să ne baţi în uşă, la Oradea, în cazul în care nu ne trezim…

Se vede treaba că bancnota era de valoare destul de mare, pentru că însoţitorul a scos un „Să trăiţi!” sonor şi, cu ochii la măciulia din argint a bastonului, ne-a deschis larg uşa cuşetei.

În ciuda grabei cu care ne făcuserăm bagajele, Virgil nu uitase să mă atenţioneze de câteva ori să iau ginul şi apa tonică, aşa că le-am scos împreună cu paharele aferente din buzunarele laterale ale valizei.

Nu-mi venea încă să cred că mă convinsese atât de uşor, dar adevărul este că, în ultimul timp, îmi pierdusem vacanţele citind şi iar citind, în apartamentul meu modest din preajma gării. Nu vedeam nici un motiv să plec undeva, la sute de kilometri de casă, doar pentru a citi, aşa că poate în sinea mea recunoşteam că o asemenea existenţă de huhurez, fie el şi cititor împătimit, nu poate să fie prea normală. Înainte să plece trenul, am deschis geamul şi m-am uitat spre clădirea gării: era prea înaltă şi nu se vedea deloc blocul în care locuiam. În timp ce priveam afară, o buburuză rătăcită a venit de undeva şi s-a aşezat pe mâna mea.

— Ce mai faci tu, micuță Coccinella? am întrebat în şoaptă, dar Virgil m-a auzit şi a început să râdă.

— Ce faci? Acum vorbeşti cu gâzele?

— Păi, la câte nebunii am făcut în seara asta, ce mai contează încă una, nu?

Am ridicat mâna cu buburuza în aer şi ea şi-a luat zborul spre oraş. Ultima dată când am ţinut una în mână, am observat că petele maronii de pe dosul mâinii mele erau tot şapte, ca şi punctele de pe spatele buburuzei. Atunci am conştientizat că alimentaţia mea este cam prea bogată în lipide şi alte lucruri care dau de lucru ficatului. Motiv pentru care şi suspectam apariţia petelor. Am hotărât urgent să trec pe un regim de cruţare şi pe ceaiuri hepatice. Oricum, am reuşit ani buni să stopez multiplicarea petelor de pe mână. Altfel, în curând ar fi trebuit să-mi compar numărul de pete cu cele zece linii ale gândacului de Colorado.

În balconul apartamentului meu aveam o adevărată minigrădină botanică şi, uneori, printre alte gâze atrase de oaza de verdeaţă din mijlocul oraşului, se găseau şi multe buburuze. O clipă, mi-a plăcut să cred că aceea de-acum era una dintre ele şi că încerca să-mi trimită un mesaj. Dar ce fel de mesaj? Că pot să plec, că va avea ea grijă de tot în lipsa mea? Puţin probabil. Ba, ţinând seama de ce urma să se întâmple, cred că încerca să-mi dea de înţeles că ar fi mai bine să mă întorc la oaza de verdeaţă din balcon şi la cărţile mele. Mare greşeală am făcut că nu am ascultat-o, dacă asta voia cu adevărat să îmi spună!

După ce trenul a pornit, m-am aşezat pe una dintre cuşete şi am luat bastonul lui Virgil în mână. Am început să-i mângâi inconştient măciulia din argint şi am simţit o senzaţie plăcută şi reconfortantă, astfel că, fără să-mi dau seama, nu l-am mai lăsat din mână până la Oradea, chiar şi după ce am adormit.

Virgil a desfăcut sticla de gin şi, după numai două-trei pahare, s-a dovedit că precauţia lui a fost utilă: am dormit toată noaptea ca doi prunci scăldaţi şi numai bătăile insistente în uşă, de a doua zi dimineaţă, ne-au adus la realitate. Îmi aduceam aminte ca prin vis că, după ce am golit sticla, am mai încercat de câteva ori să-l trag de limbă pe Virgil despre ceea ce avea de gând să facă. Ori nu avea nimic clar în cap, ori era hotărât să păstreze până la capăt secretul. Dar, vorba lui: Oradea era plină de ape termale şi câteva băi nu puteau să le facă rău unor boşorogi ca noi.

 

Capitolul 3

PIRATU’

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 8.00

 

Abia am coborât din tren, că am simţit nevoia să bem înainte de toate o cafea, să ne mai revenim şi să ne limpezim gândurile. Virgil nu a vrut să mai pierdem timpul la restaurantul de pe peron, aşa că am apelat la automatul din holul gării. Am închis ochii şi tocmai savuram gustul cafelei, când un urlet barbar m-a adus la realitate:

— Dom’ inginer! Ştiam eu că până la urmă ai să vii!

O namilă de om de vreo patruzeci de ani, care părea de-a dreptul fioroasă din cauza bărbii încâlcite, s-a repezit spre Virgil şi, fără să ţină seama de paharul cu cafea pe care prietenul meu îl avea în mână, l-a strâns năvalnic în braţe. Ştiind câţi bani are Virgil la el, am făcut un pas în spate şi am privit circumspect scena, dar omul se pare că era animat de cele mai bune intenţii. După ce a scos un şerveţel şi a început să-l cureţe pe Virgil de cafeaua vărsată, s-a întors spre mine, dar eu i-am făcut doar un semn evaziv, ca să mă distanţez; nu prea a avut efect, pentru că omul a întins spre mine o mână cât o lopată.

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnu’ profesor… Respectele mele, dom’ profesor, respectele mele, onorat să vă cunosc. Domnu’ inginer m-a vorbit o mulţime despre dumneavoastră… Zile întregi numai despre dumneavoastră mi-a vorbit. Numai de bine, să ştiţi, numai de bine. Dar m-am luat cu vorba şi am uitat să mă prezint: eu sunt Piratu’. Mi se spune aşa de pe vremea „răposatului”, când făceam taximetria la negru. Piratam sistemul, cum se zice, şi de aici mi se trage porecla de Piratu’!

Omul deborda pur şi simplu de energie şi a fost de-a dreptul dezamăgit când a văzut că singurele noastre bagaje erau o plasă din plastic şi geamantanul meu. Părea în stare să care pietre de moară şi parcă îşi şi dorea aşa ceva. L-a luat de mâner şi, în mâna lui, geamantanul părea de-a dreptul minuscul. A privit încă o dată în jur, ca să se asigure că nu mai avem şi altceva, apoi s-a uitat radios spre Virgil.

— Ştiu unde mergem, domnu’ inginer… La Băile Felix, Hotel Someş. Aşa-i c-am ghicit?

Virgil încuviinţă numai din cap şi porni în urma uriaşului. Poate că, dacă nu am fi fost chiar atât de mahmuri, Piratu’ ar fi fost suportabil, dar aşa, sincer să fiu, eu, unul, abia aşteptam să scăpăm de el, să ajungem undeva într-un loc mai liniştit, unde să-l pot trage de limbă pe Virgil.

Dar abia am pornit, că Virgil a scos un ţipăt alarmat:

— Stai aşa, opreşte!

Cu o frână demnă de filmele cu urmăriri, Piratu’ a tras pe dreapta.

— Ce s-a întâmplat, domnu’ inginer? Aţi uitat ceva în tren?

Virgil a privit lung la măciulia din argint a bastonului, apoi s-a întors spre mine.

— Ce i-ai făcut?

Nu pricepeam ce voia să spună şi i-am şi zis asta.

— Uite şi tu la măciulia asta din argint. Aseară, când am venit la tine, era o sferă perfectă. Şi uită-te acum, cum arată!

Am luat iar bastonul în mână şi a trebuit să recunosc că măciulia era cam ovalizată.

— La naiba, a spus Virgil, şi parcă e mai mică! A cântărit-o încruntat în mână şi a adăugat: Mult mai mică decât aseară. Găsim undeva o bijuterie? l-a întrebat el pe Piratu’. Aici se petrec lucruri necurate şi vreau să mă lămuresc despre ce este vorba.

— Găsim, domnu’ inginer, cum să nu găsim, a spus Piratu’ şi a demarat în trombă.

Chiar dacă era duminică, am găsit până la urmă o bijuterie în centru, iar Virgil, urmat de noi doi, s-a năpustit în micul magazin. Sub privirile nedumerite ale bijutierului, a deşurubat măciulia din argint şi a trântit-o pe tejgheaua din sticlă.

Protestul incipient al omului a fost înăbuşit în faşă de o bancnotă de 500 de lei şi de Virgil, care a spus:

— Repede, vreau să ştiu cât cântăreşte drăcia asta şi ce compoziţie are!

— Păi, să începem cu greutatea, că este mai uşor de aflat, a zis bijutierul şi a aşezat măciulia pe un cântar.

A privit indicaţia, apoi a întors cântarul spre noi ca să vedem.

— După cum vedeţi, o mie trei sute şaisprezece grame. Iar compoziţia o s-o aflăm imediat, deşi, la cât argint mi-a trecut prin mână, aş putea să jur că este argint 925, aşa-numitul sterling silver. Dar despre asta o să ne lămurim în mai puţin de un minut…

S-a mişcat iute şi eficient cu o sticluţă de acid şi o piatră de testare, apoi a şters măciulia şi i-a înapoiat-o lui Virgil, spunând:

— Aşa cum am bănuit: argint de puritate 925, argintul folosit de obicei la confecţionarea bijuteriilor şi a obiectelor din argint, pentru că argintul de puritate mai mare este foarte moale şi se uzează uşor.

Virgil l-a întrerupt cu un gest.

— Mulţumesc, cunosc amănuntele de la tipul care mi-a confecţionat bastonul.

A înşurubat oarecum în scârbă măciulia la baston şi s-a îndreptat spre taxi, urmat de mine şi de Piratu’.

După ce-am urcat în maşină, s-a întors spre mine.

— Nu ştiu ce i-ai făcut, dar să nu te mai atingi de bastonul meu. Dacă vrei să rozi argint, spune-mi şi te îngrop în argint, dar lasă-mi bastonul în pace!

A oftat lung, cu ochii la baston, apoi i-a spus Piratului, care aştepta tăcut şi răbdător:

— Ei, acum putem merge.

Drumul spre staţiune nu a durat cu mult peste zece minute şi, când am ajuns în faţa hotelului, abia l-am convins pe uriaş că nu este cazul să ne ducă micul geamantan până în cameră. Bineînţeles că ar fi trebuit să aşteptăm până la ora douăsprezece, ca să ne putem caza, dar se pare că pe Virgil îl cunoştea toată lumea, aşa că n-a fost o problemă să intrăm în posesia cheilor. El avea camera 404, iar eu 405, şi nu mi-am pus nici o clipă întrebarea de ce-a reţinut două camere duble. Poate că avea de gând să-şi aducă femei în cameră, dar, sincer să fiu, m-a bucurat gândul că pot scăpa de el şi de Piratu’ — sau de alţi ciudaţi — ca să pot dormi liniştit şi nu mi-am mai pus alte întrebări.

Am dormit o oră neîntors, pentru că somnul din tren nu mi se pare niciodată a fi foarte odihnitor, iar când m-am trezit am făcut un duş scurt şi am hotărât că ar fi cazul să pornesc în căutarea unei cafele adevărate, fierte într-un ibric, nu în ţevile unui automat ruginit. Am ieşit pe coridor, unde domnea o penumbră răcoroasă. Somnul îşi făcuse efectul, capul nu mă mai durea şi mica noastră escapadă începea să semene un pic a concediu. M-am apropiat de uşa camerei lui Virgil şi m-am pregătit să ciocănesc, când am auzit nişte voci dinăuntru. Izolaţia uşilor nu era strălucită, aşa că, deşi vocile păreau înăbuşite, mi s-a părut că aud destul de clar:

— Nu, în nici un caz nu putem fi de acord cu asta, tocmai zicea o voce de femeie care îmi părea destul de cunoscută.

A urmat un moment de linişte, apoi s-a auzit un târşâit ca şi cum un scaun ar fi fost mutat, pe urmă o voce de bărbat extrem de cunoscută a spus:

— Ar trebui să aveţi în vedere că noi nu suntem ei şi nu ne putem asuma răspunderea pentru ce-au făcut ei…

A mai adăugat ceva, dar chiar atunci s-a deschis o uşă în capătul coridorului şi am fost nevoit să mă depărtez. O femeie cu o fetiţă de mână a ieşit, a trecut pe lângă mine şi s-a îndreptat spre lift.

M-am apropiat iarăși de uşa lui Virgil, forţându-mă să-mi aduc aminte a cui era vocea. Îmi părea extraordinar de cunoscută, dar n-o puteam identifica. De dincolo de uşă s-a auzit un scaun trântit, apoi Virgil a zis:

— La naiba! Nu puteţi spune că nu vă pasă. E vorba de ţara noastră… E vorba de România!

— Asta nu este ţara noastră, domnule Virgil, nu încercaţi să ne convingeţi…

Aş fi vrut să mai ascult, dar deja curiozitatea îmi depăşise orice limită, şi am bătut la uşă. Dincolo s-a făcut dintr-odată linişte, aşa că am încercat să intru, dar era încuiat. S-au auzit câteva şoapte precipitate, apoi uşa s-a crăpat de două degete şi Virgil m-a privit numai cu un ochi.

— Ce-i? a întrebat el nervos şi a privit bănuitor în spatele meu.

Am încercat şi eu să mă uit în spatele lui, însă nu se vedea decât un colţ de dulap.

— Cum ce-i? am întrebat şi eu. Ai zis că am venit în concediu, aşa că hai să bem o cafea şi pe urmă să ne plimbăm prin staţiune. Şi să căutăm ceva de mâncare, că mi s-a făcut foame.

M-a privit urât prin crăpătura uşii, apoi mi-a spus:

— Aşteaptă-mă la tine în cameră! În cinci minute vin să vorbim — şi bang, a trântit uşa în urma lui.

Nu m-am lăsat intimidat şi am ciocănit iar.

De data asta, m-a privit şi mai urât.

— Ce mai este acum?

În spatele lui, vocile se contraziceau în şoaptă.

— Cine e la tine în cameră? am întrebat eu şi am încercat din nou să privesc peste umărul lui.

— Eşti nebun? s-a enervat el. Cine vrei să fie? E doar televizorul… — şi iar a trântit uşa.

M-am întors nedumerit în cameră, ros complet de curiozitate, şi am ieşit pe balcon; sub încăpere era piscina hotelului, în care o mulţime de oameni se bălăceau lipsiţi de orice grijă. Presimţeam că nu voi ajunge foarte curând acolo, decât dacă aş fi sărit în ea direct din balcon.

Nu au trecut nici cinci minute, când, după o bătaie scurtă în uşă, Virgil a intrat în cameră cu o figură preocupată. În mână avea un carneţel şi un pix cu care mâzgălea de zor în el. S-a oprit, m-a privit parcă fără să mă vadă, a mai notat ceva, apoi s-a apropiat de mine.

— Uite, ştiu că eşti curios, dar n-ai de ce să-ţi faci griji. Crede-mă, foarte curând se va lămuri totul şi atunci o să vezi că am avut dreptate. Dar până atunci am să te rog să-mi faci câteva servicii foarte importante. Te rog, doar fă ce-ţi zic şi deocamdată nu pune nici o întrebare suplimentară!

A băgat mâna în buzunar şi a scos un teanc de bani, l-a privit o clipă, apoi a mai scos unul şi mi le-a întins. Le-am luat, înainte să-mi dau seama ce fac. Totul părea atât de ireal… iar lipsa unei cafele mă făcea să acţionez pur mecanic.

A rupt apoi o foaie din carneţel şi mi-a întins-o:

— Ai aici numărul de telefon al Piratului. Sună-l, du-te în Oradea şi cumpără un laptop. Cel mai mare şi mai performant pe care-l găseşti. Să aibă ecranul de cel puţin 18 inchi şi placa video bună. Plăteşti cu numerar şi nu te preocupa de factură sau de garanţie: importantă este viteza cu care-l aduci. Ştiu că este duminică şi e târziu, dar plăteşte oricât şi fă-mi rost de unul. Dacă nu găseşti la o firmă de calculatoare, du-te la un supermagazin, că ăştia au deschis şi duminica, până seara.

A mai scris ceva pe o foaie din carneţel, apoi a rupt-o şi pe asta şi mi-a întins-o:

— Caută, te rog, şi un magazin de produse naturiste şi cumpără-mi chestiile astea… Ţine minte, este foarte important să fie vegane. Uite, ţi-am scris aici cu majuscule: VEGANE. Este vorba despre o hrană mai specială, pură şi neatinsă de foc. Hrană vie, pură şi virgină, ai înţeles? Fără aditivi sau alte substanţe chimice prin ea. Sincer să fiu, nu am înţeles nici eu foarte bine cum vine treaba cu hrana asta, dar sunt sigur că dacă găseşti un magazin naturist te va lămuri vânzătoarea de acolo. Cumpără vreo zece, douăzeci de porţii, să le ajungă.

— Cui să le ajungă, Virgile? am întrebat iute, dar el a dat din mână şi a continuat:

— Nu contează asta, tu umple portbagajul Piratului cu ierburi şi vino repede. Mai ia nişte bani, că buruienile astea am auzit că sunt scumpe…

Mi-a mai întins un teanc de bani şi m-a împins spre uşă. Când aproape să ies, şi-a dat o palmă peste cap şi m-a prins de mână.

— Stai aşa! Uitam ce era mai important: îmi trebuie şi o coafeză.

Am privind lung la chelia lui lucioasă.

— Virgile, cred că baţi câmpii. Ţie de ani buni nu-ţi mai trebuie nici măcar frizer!

A schiţat un zâmbet strâmb.

— A, tu ai crezut că pentru… Ai uitat că te-am rugat ca zilele astea doar să mă asculţi şi să nu-mi pui întrebări?

Am dat din mână, m-am încheiat mai bine la buzunarul unde pusesem banii şi am deschis uşa să plec, dar înainte de asta am mai privit o dată spre Virgil. Deja nu mă mai băga în seamă şi se cufundase în nişte calcule complicate, cu fracţii suprapuse şi cu tot felul de săgeţi desenate în micul lui carneţel. Probabil că aşa arătau tensorii, însă trebuia să-l mai întreb ceva, chiar dacă nu-mi era uşor să îl întrerup.

— Virgile, am spus, dar n-a părut să mă audă. Virgile, am strigat eu ceva mai tare şi de data asta a ridicat ochii mari spre mine.

— Ce-i? N-ai plecat încă?

— Virgile, vreau nişte lămuriri cu privire la coafeză.

— Ce-i cu ea?

Am dat din umeri.

— Ştii tu, întrebam doar dacă ai vreo preferinţă anume.

— Ce fel de preferinţă?

— Păi, ştiu eu? Poate vrei blondă sau brunetă. Grasă sau slabă… sau, mai ştiu eu, trebuie cumva să fie virgină?

M-a privit de parc-aş fi fost nebun, apoi s-a apucat cu mâinile de cap şi a ţipat la mine:

— Du-te odată şi adu-mi o coafeză! Poate să fie cum vrei tu, numai să fie pricepută şi să cunoască meserie.

Şi m-a împins afară, trântind uşa după mine.

 

Capitolul 4

COAFEZA

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 11.00

 

Dacă nu am avut nici o dificultate cu laptopul, cu hrana vie a fost o întreagă dandana. Nu din cauză că nu aş fi găsit, am găsit, şi încă prea multă, aşa că pentru un novice ca mine a fost o întreaga belea să aleg dintre grămezile de plante uscate şi în culori incerte, pe care le perindau încântate vânzătoarele prin faţa mea. Problema era că nu-mi puteam imagina că un om întreg la minte ar putea mânca de bunăvoie aşa ceva. Cu inima îndoită, am dat o grămadă de bani pe un maldăr de pungi umplute cu roşii veştede şi storcite, felii uscate de dovlecel care cică păstrau nu mai ştiu ce elemente vitale printre sâmburii lor, plus amestecuri bizare de plante şi fructe împreună cu o mulţime de sucuri şi paste de culori dubioase. Speram doar ca Virgil să nu se lase purtat de val şi să mă oblige să mănânc şi eu aşa ceva.

Ei bine, dandanaua cu plantele pe post de grătar a fost o nimica toată pe lângă povestea cu coafeza. De bună-credinţă, am ales şi eu un coafor din centru, care mi s-a părut a fi mai de top, şi am intrat încrezător înăuntru. Deși duminică spre prânz, era încă aglomerat. Vreo zece, douăsprezece căşti aşezate pe două rânduri, ce s-au ridicat simultan lăsând să apară de sub ele de două ori mai mulţi ochi curioşi, care mă priveau avid, m-au făcut să-mi dau seama că intrarea unui bărbat într-un coafor nu este un lucru chiar atât de obişnuit cum am crezut eu la început. Am respirat adânc şi am privit în jur, uşor derutat. Chiar lângă intrare, în spatele unui birou pe care se afla o casă de marcat, trona o femeie în vârstă, de dimensiuni impozante, care tricota preocupată şi în care mi-am văzut salvarea. M-am apropiat cu paşi timizi de ea şi, dregându-mi glasul, am trecut direct la subiect:

— Buna ziua! Ştiţi, aş avea nevoie de o coafeză pentru câteva ore.

În jurul nostru s-a făcut dintr-odată linişte, toate coafezele au lăsat treaba, privind la noi, iar casieriţa a lăsat tricotatul şi m-a privit perplexă peste ochelari.

— Ştiţi, aş dori una tânără şi… — era cât pe ce să zic virgină, dar mi-am revenit la timp şi am completat — foarte pricepută. Plătesc oricât, am adăugat, însă nu ştiu cât am fost de convingător; nu-mi aminteam ca Virgil să fi zis ceva despre vârsta coafezei, dar adevărul este că atât repetasem în gând micul meu discurs, că până la urmă l-am ratat.

Casieriţa m-a privit lung, apoi mi-a făcut semn să mă apropii.

— Domnule dragă, noi înţelegem dorinţele dumneavoastră, aşa cum înţelegem dorinţele tuturor bărbaţilor, dar nu cred că procedaţi bine…

Cred că a vrut să vorbească în şoaptă, însă avea o voce profundă, generată de o cutie de rezonanţă îmbelşugată, care a făcut ca şoapta ei să ajungă până la ultima coafeză.

— Dar nu înţeleg de ce, am protestat.

Atunci, plină de bunăvoinţă, voluminoasa doamnă s-a apucat să îmi explice. Mai bine nu o făcea!

— Păi, am mai auzit că bărbaţii, mai ales după o anumită vârstă, doresc să-şi trăiască toate fanteziile pe care şi le-au reprimat în tinereţe. De aici, fanteziile cu poliţiste, cu asistente medicale sau, cum este cazul dumneavoastră, cu… coafeze!

Am dat să protestez, dar binevoitoarea doamnă a continuat în deliciul asistenţei:

— Dar eu cred că se procedează niţel altfel. Se solicită o fată cu o moralitate mai… uşoară, în acest scop, care este apoi rugată să se îmbrace conform dorinţelor dumneavoastră, nicidecum nu se caută o fată din meseria respectivă, care să facă asta cu dumneavoastră…

Am dat iarăși s-o întrerup, dar nemiloasa femeie a continuat implacabilă:

— Vă daţi seama şi singur ce bastoane pe spinare v-aţi lua dacă i-aţi propune asta unei poliţiste adevărate, indiferent câţi bani i-aţi oferi!

Prima cască de lângă casieră era de o culoare roşu-vişinie şi cred că tot la fel arăta şi faţa mea, întrucât casieriţa m-a întrebat inocentă:

— Ce-i, am greşit cu ceva?

Am respirat adânc de câteva ori, mi-am privit mâinile care îmi tremurau, apoi m-am sprijinit de birou şi abia pe urmă am spus dintr-o suflare:

— Doamnă, sora mea este imobilizată la pat şi ar dori să îşi aranjeze părul, înainte de a pleca la Viena pentru o operaţie.

Nu aveam nici o soră şi nici o călătorie planificată prea curând la Viena, dar orice minciună mi se părea potrivită numai să ies odată din încurcătură.

— A, a făcut casiera, asta era – şi mi s-a părut puţin dezamăgită că era vorba despre o poveste atât de banală. Păi, în general, nu servim clienţii acasă, dar în cazuri excepţionale ca acesta… mai facem şi excepţii, nu? Numai că o să coste destul de mult…

Am oftat uşurat că totul s-a lămurit şi am dat nepăsător din mână: încă aveam buzunarul pe jumătate plin de bancnotele lui Virgil.

— Ar mai fi o problemă, m-a adus casiera cu picioarele pe pământ. Cum îşi aranjează doamna părul de obicei? Ca să ştie fata ce să-şi ia cu ea, nu?

Am făcut ochii mari şi m-am gândit la cele trei fire de păr de pe chelia lucioasă a lui Virgil. Recunosc că nu am avut o mutră inteligentă vreme de câteva clipe lungi, apoi tehnica modernă m-a ajutat să ies din încurcătură. Am scos telefonul din buzunar şi l-am sunat pe Virgil:

— Am ajuns la coafor, dar domnişoara ar dori să ştie pentru ce fel de coafură să fie pregătită, ca să ştie ce trebuie să ia cu ea.

N-am mai aşteptat răspunsul şi i-am pasat telefonul casierei, fără să mă gândesc că ceea ce făceam nu prea se potrivea cu povestea cusută cu aţă albă pe care tocmai i-o servisem înainte.

Casiera vorbea preocupată la telefon şi, la un moment dat, părea că discută cu o femeie, pentru că la final a încheiat cu:

— Sigur că da, doamnă, am înţeles, numai un coc simplu. Nici o problemă, desigur, în cinci minute pleacă spre dumneavoastră.

Mi-a întins telefonul şi a strigat spre şirul de căşti din spate:

— Angela, pregăteşte-te să pleci cu domnul!

Şi o fată durdulie la vreo 24-25 de ani a venit lângă noi, privindu-ne curioasă.

Deşi încurcătura cu perversitatea mea se lămurise şi sunt sigur că auziseră toate despre ce era vorba, fata m-a privit cu o sclipire maliţioasă şi m-a întrebat zâmbind:

— Să-mi iau şi halatul, sau…

— Angela, nu ţi-e puţin ruşine? Domnu’ tocmai ne-a explicat despre ce este vorba. Ce-o să-şi închipuie despre noi?

Nu am avut timp să-mi închipui nimic, pentru că exact în momentul acela Piratu’ şi-a făcut o intrare furtunoasă.

— Domnu’ Profesor, haideţi odată, că am parcat în loc interzis şi mă omoară cu zile poliţiştii. Trei agenţi stau lângă maşina mea, cu carnetele de amenzi pregătite şi gata să scrie!

A dat cu ochii de casieră şi a ridicat exasperat mâinile:

— Doamna Nuţi, păi, se poate? Tocmai dumneavoastră să-i faceţi greutăţi Domnului Profesor. Nu mă aşteptam…

— Nu ştiam că-l cunoşti, s-a scuzat casiera, dar i-am dat-o pe cea mai bună fată pe care o am. Pe Angela, nepoată-mea, aşa că aveţi grijă de ea…

Piratu’ a privit spre Angela, care-şi pregătea o sacoşă, şi şi-a pus o mână pe piept.

— Doamna Nuţi, puţină decenţă, ce naiba?! Hai, că eu mai greşesc, deşi în ultimul timp mai mult cu ochii, dar domnu’ profesor… Păi, ştiţi că acum câţiva ani i-a lipsit doar un singur vot să ajungă la Academie?

Am făcut ochii mari: singura mea legătură cu Academia a avut loc acum vreo trei ani, când am fost în Bucureşti, şi fiindcă tot eram aproape, de curiozitate, am făcut un mic ocol ca să trec pe Strada Academiei. Dar mai ştiu eu ce poveşti le spusese Virgil, despre mine, celor de-aici? Am preferat să tac şi să-i urmez pe cei doi spre taxi.

În câteva minute, am ajuns la hotel, iar aici, după ce-am cărat mulţimea de pungi şi punguliţe cu hrană vie în camera lui Virgil, sau ca să fiu mai exact până la uşa camerei lui Virgil, fiindcă în afară de coafeză nu a vrut să ne primească pe nici unul înăuntru, am răsuflat uşurat şi am coborât la barul hotelului să beau, în sfârşit, mult aşteptata cafea. Piratu’ plecase iarăși, strecurându-se pe lângă mine, lumea trecea relaxată, fără nici o grijă, aşa cum le stă bine oamenilor în concediu. Uneori, aveam impresia că Virgil ăsta are talentul de a face ca însăşi materia, în intimitatea ei, să intre într-un fel de trepidaţie aparte şi ca totul să vâjâie în preajma lui, nu numai oamenii. Oricum, începeam să regret că mă lăsasem antrenat în ceea ce sperasem să fie doar câteva zile liniştite, la băi. Regretele, dar şi curiozitatea au început să se manifeste şi mai abitir la numai câteva minute după ce mi-am terminat cafeaua, când Virgil a telefonat după mine.

— Sună-l pe Pirat să vină s-o conducă pe domnişoara acasă şi vino sus, s-o ajuţi la bagaje!

Iată-mă şi pe post de hamal, dar dacă tot intrasem în horă, trebuia să joc, nu? Oricum, intenţionam să am cât de curând o discuţie lămuritoare cu Virgil şi să-mi iau tălpăşiţa spre casă, dacă nu-mi oferea nişte răspunsuri plauzibile pentru haosul şi nebunia din ultimele ore.

Am preluat-o pe durdulia Angela împreună cu bagajul ei şi am coborât în hol să aşteptăm taxiul. Am întrebat-o de bani, dar se pare că partea cu plata o rezolvase mulţumitor Virgil. După ce mi-a confirmat asta a doua oara, a mai adăugat ceva care m-a făcut să ciulesc urechile şi să cred că nu auzisem bine:

— Vai, dar ce bine arată Tovarăşa! Se vede că-i priesc legumele acelea pe care i le-aţi adus dumneavoastră. Şi Tovarăşu’ s-a păstrat minunat, dar Tovarăşa este de-a dreptul încântătoare. Exact ca în poze, că eu n-am prins-o în realitate…

Mi-a căzut falca şi am avut nevoie de un minut întreg ca să-mi revin şi să întreb:

— Ce Tovarăşă?

Fata m-a privit curioasă şi a precizat:

— Tovarăşa Elena Ceauşescu, bineînţeles!

N-am mai apucat să spun nimic, pentru că Piratu’ şi-a făcut apariţia şi a smuls-o pur şi simplu de lângă mine pe Angela, înainte s-o mai pot întreba ceva.

— Haideţi, tânără domniţă, că dacă stăm ne stă norocul!

Din uşă, s-a mai întors o dată spre mine şi a strigat de-a răsunat holul hotelului, cât era de mare:

— La revedere, domn’ profesor… De câte ori aveţi nevoie, apelaţi cu încredere la Piratu’. Oricând, oriunde, la dispoziţia dumneavoastră.

Şi s-a dus ca un vârtej de vară, lăsându-mă pradă celei mai mari nedumeriri din viaţa mea.

Am plecat spre cameră, dar nu am luat liftul, ci am pornit voiniceşte pe scări. Mă opream pe îndelete la fiecare palier şi mă gândeam: vocile pe care le auzisem din camera lui Virgil şi care îmi păreau atât de cunoscute ar fi putut fi oare ale celor doi? Precis asculta vreun documentar cu ei, la televizor. Dar, atunci, ce văzuse coafeza?

Oricât de încet am urcat, am ajuns până la urmă şi la etajul patru. Virgil mă aştepta în faţa uşii, cu un ziar în mână, şi mi-a făcut semn să intrăm în camera mea.

 

Capitolul 5

TOVARĂŞU’ ŞI TOVARĂŞA

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 14.00

 

Înainte de a apuca să intrăm, pe lângă noi a trecut o cameristă.

— Nu te supăra, a oprit-o Virgil. Cum te numeşti dumneata?

— Ildiko, domnule, a răspuns fata. Vă pot ajuta cu ceva?

— Dacă nu te superi, a spus Virgil, aş dori două cafele mari şi tari, în camera asta.

Fata a părut încurcată şi a dat neajutorată din umeri.

— Ştiţi, nu se serveşte cafea în cameră. Trebuie să mergeţi jos, la bar.

A tăcut brusc pentru că a văzut hârtia de 500 de lei pe care-o scosese Virgil şi pe care i-a pus-o delicat în buzunarul de la piept.

— Păstrează restul, a spus el şi fata a părut brusc băgată în priză.

— Da, domnule, sigur că da. Numai atâta doriţi?

Şi a făcut un gest uşor spre buzunarul în care se aflau banii.

— Eu numai atât, dar să fii atentă la el, a arătat Virgil spre mine, că pare el aşa inocent şi nevinovat la prima vedere, dar să ştii că este un mare fustangiu…

Eu am făcut ochii mari, fata a zâmbit în colţul gurii, apoi a făcut o uşoară plecăciune.

— Bine, domnule. Mă duc să aduc cafelele.

După ce-am intrat în cameră, Virgil a încuiat uşa şi mi-a întins ziarul. L-am luat şi am privit fugitiv prin el: era revista loto pe care-o cumpăram şi eu cu ani în urmă, când mai credeam că aş putea câştiga vreun premiu dacă jucam suficient de des şi de chibzuit. Am dat din umeri, nelămurit.

— Ce ar trebui să văd la el?

— Priveşte la dată, a spus sec Virgil şi eu m-am conformat.

Data era din… ianuarie… 2013, adică de anul viitor. Am răsfoit revista, care era ceva mai voluminoasă decât de obicei, pentru că, la fel ca toate revistele din ianuarie, publica toate numerele câştigătoare de-a lungul anului. Totul părea perfect, numai că revista asta era greşită. Poate că era doar o simplă greşeală de tipar sau poate că făcea parte dintr-un plan de-al lui Virgil pe care nu-l înţelegeam, aşa că i-am dat-o înapoi fără să spun nimic.

S-a auzit o bătaie uşoară în uşă şi, după ce-am deschis, a intrat Ildiko cu o tavă pe care abureau cele două cafele. Le-a aşezat pe măsuţa de lângă geam şi a dat să plece. Am prins-o de mână şi am oprit-o.

— Nu trebuie să bagi în seama tot ce spune domnul acesta. Mai glumeşte şi el…

A dat din cap înţelegătoare şi a privit în jos. Mirosea a iarbă proaspăt cosită şi a flori de câmp.

— Nu te supăra, ce parfum foloseşti? am întrebat-o eu şi am apropiat-o şi mai mult.

— Nici un parfum, domnule, aşa miros eu.

Am privit în jos spre ea: deşi era aproape de înălţimea mea, aplecase uşor capul, care ajunsese astfel sub bărbia mea, şi mirosul părului ei, îmbătător şi dens, mi-a inundat nările. Mâna mea a ajuns aproape fără să vreau în pletele şatene cu şuviţe blonde şi o clipă am avut senzaţia că sunt un violonist care îşi acordează vioara şi se pregăteşte să cânte. Atâta doar că nu ştiam să cânt la vioară.

— Hei, voi, ce naiba faceţi acolo? a răsunat vocea aspră a lui Virgil — dar venea ca de la o mare depărtare.

Am luat încet şi cu părere de rău mâna de pe creştetul fetei şi m-am retras ruşinat. A ridicat şi ea privirea spre mine: avea ochii verzi şi un zâmbet parcă uimit şi vinovat pe buzele pline şi roşii ca focul. Am dat să spun ceva, dar aveam vocea gâtuită, aşa că m-am bucurat când l-am auzit pe Virgil că îi zice:

— Mulţumim, Ildiko, te chemăm dacă mai avem nevoie de ceva.

După ce fata a ieşit, Virgil s-a răstit la mine:

— Ce naiba te-a apucat? O amuşinai ca un dulău în călduri…

Am dat să-l contrazic, dar scena îmi era încă vie în mine, aşa că nu prea aveam argumente.

Camera avea două paturi, care, dacă erau apropiate unul de altul, puteau fi transformate într-unul dublu. Dar acum erau depărtate şi între ele se afla o noptieră, pe care Virgil a mutat cafelele. S-a aşezat pe un pat şi mi-a făcut semn să stau pe celălalt.

A sorbit o gură de cafea, a plescăit apreciativ, apoi a spus:

— S-ar putea să-ţi explic eu mai târziu o parte din comportamentul tău bizar…

— Mi-ai pus ceva în cafea, m-am repezit eu cu o explicaţie care-mi trecuse la un moment dat prin cap.

Virgil a arătat cu un gest spre cana mea de cafea neatinsă încă şi a suspinat uşor.

— Nu vezi că încă n-ai băut din ea? Logica ta, unde-i? A plecat şi ea în concediu, odată cu tine? E altceva şi o să te lămuresc imediat. Îţi mai aduci aminte că acum câtva timp, imediat după ce-am ieşit din spital, am spus că vedeam sunete şi auzeam tensori?

Am dat din cap afirmativ şi am sorbit puţin din cafea, fără să-mi dau seama unde voia să ajungă: ce putea avea în comun faptul că el vedea sunete cu recentul meu acces de efuziune faţă de biata fată?

A luat şi el o gură de cafea şi a continuat:

— De fapt, nu era chiar aşa: era mai mult o simplificare a lucrurilor pe care le simţeam şi le vedeam. Uneori, înainte de a adormi, aveam impresia că văd câmpurile de forţă din jurul cablurilor electrice. Eram convins că lovitura la cap îmi afectase ceva grav şi profund în creier. Anumite legături neuronale păreau că au fost destructurate de lovitură şi apoi s-au refăcut oarecum la întâmplare. Eram sigur că încet, încet o iau razna. Unul dintre doctori mi-a recomandat astă-iarnă, chiar la începutul anului, o cură termală aici, la Felix. Am fost cazat tot în camera 404, cea în care stau acum. În prima noapte, m-am perpelit într-un somn neliniştit şi, la un moment dat, am avut senzaţia clară că spaţiul clivează în faţa mea şi că pot alege oricare dintre dimensiunile defilând prin faţa mea şi să intru în ea. Eram sigur că aş fi reuşit să pătrund în oricare dintre acele vagi năluciri ale mele, numai să-mi doresc.

— Ai băut ceva înainte? l-am întrebat, aducându-mi aminte de câteva vise postbahice pe care le-am avut pe vremuri și care precis ar fi câştigat un premiu la un concurs de genul „Beţivii spun lucruri trăsnite”.

A clătinat din cap.

— Nici măcar un strop, eram uscat ca Sahara în zilele ei bune.

A rămas tăcut mai multă vreme şi, cum eu tot nu vedeam relaţia dintre ceea ce-mi povestea el şi comportamentul meu oarecum bizar de acum un sfert de ceas, l-am îndemnat să continue:

— Până aici te-am urmărit, dar tot nu văd legătura…

— Ai răbdare, că o s-o vezi imediat. În seara aceea, doar am adormit… neliniştit, dar până la urmă mi-am refuzat o călătorie într-unul dintre universurile paralele care defilau în jurul meu. În ciuda faptului că tu eşti convins că sunt un fel de nesăbuit, ca să nu spun mai mult, m-am oprit la timp. Poate că mi s-a făcut frică, poate că mi-am spus că este o poartă deschisă nebuniei, destul e că am refuzat.

M-a privit adânc în ochi, apoi mi-a spus:

— În schimb, a doua zi, la lumina vie a soarelui, m-a apucat râsul de spaimele mele nocturne. Am pus afişul cu „Nu deranjaţi” în uşă, am proptit un scaun ca o măsură de precauţie suplimentară, am tras draperiile la geam, apoi m-am aşezat în pat exact cum făcusem cu o noapte înainte. M-am uitat la ceas: era ora zece fix. N-a durat mai mult de un minut şi în jurul meu a reapărut priveliştea cunoscută. Unii au bănuit de multă vreme că spaţiul nostru clivează într-o infinitate de universuri paralele, o infinitate de lumi, o infinitate de dimensiuni care diferă de a noastră prin foarte puţin. Dar cum s-o aleg pe cea în care să ajung? Poate că n-ar trebui să-ţi spun, dar spitalizarea, operaţia şi medicamentele m-au lăsat falit şi plin de datorii, aşa că mi-am dorit să ajung într-un univers paralel exact ca al nostru, însă decalat exact cu un an. După cum ţi-am spus, asta se întâmpla anul ăsta prin ianuarie, exact la începutul anului. Am simţit ceva ca o zguduitură, am deschis ochii şi m-am uitat la ceas. Ora zece fix şi nimic în jurul meu nu părea schimbat. Ar fi fost prea frumos şi prea uşor să fie atât de simplu, aşa că, puţin dezamăgit, m-am îmbrăcat şi am coborât în hol. Abia la standul cu ziare am văzut că toate publicaţiile erau din 2013. Am cumpărat programul loto şi am urcat aproape alergând înapoi în cameră, unde m-am trântit pe pat, îngrozit că n-o să mai fiu capabil să ajung înapoi. Dar a fost suficient să închid ochii şi să-mi doresc să revin, că am şi ajuns.

Mi-a aruncat programul loto în poală.

— Şi uite aşa am câştigat acum două luni marele premiu şi mi-am permis să vin aici mai des — de asta mă cunosc toţi aşa de bine — şi să fac o mulţime de experienţe cu călătoriile astea între… nici nu ştiu cum să le zic. Universuri paralele li se potriveşte cel mai bine.

Cafeaua se răcise între timp, aşa că am putut s-o beau destul de repede. Nu prea mai aveam chef să petrec mult timp prin preajma unui maniac.

M-am ridicat în picioare, obligându-l şi pe el să facă la fel.

— Frumoasă povestioară, nimic de zis. Ar trebui să te duci la o emisiune din alea, specializate pe paranormal. Ştii, acolo se întâlnesc oameni care au aceleaşi fantezii, şi le împărtăşesc reciproc, mai telefonează şi telespectatorii şi timpul trece mai uşor, iar unii am auzit că se şi vindecă.

— Cum poţi să vorbeşti aşa? s-a răţoit el la mine. Ţi-am arătat cât am câştigat la loto…

Şi, cu un gest devenit aproape tic, şi-a descheiat iarăși haina, ca să-mi arate teancurile de bani.

— Aici se întâmplă ceva, se concentrează nişte energii telurice şi până şi solul şi apa sunt radioactive… N-ai văzut ce i-ai făcut bietei fete? Încă un pic şi te urcai pe ea, ca un cotoi bătrân ce eşti!

Am dat din umeri.

— O strângeam doar în braţe, nu mă urcam pe ea, şi tot mai sunt convins că mi-ai pus ceva în cafea.

— Doamne, atâta lipsă de logică nu mă aşteptam să întâlnesc nici măcar la tine. Totul s-a petrecut înainte de-a bea măcar un singur strop din nenorocita aia de cafea. Ceva se întâmplă în zona asta! Este plină de energii telurice care mie îmi activează posibilitatea de a călători în alte universuri, iar ţie, nătâng bătrân, îţi injectează valuri de adrenalină şi testosteron în venele tale blegite. Ţine minte că am vrut să te lămuresc încetul cu încetul, să te pregătesc, dar crede-mă, nu meriţi aşa ceva. Vino cu mine…

M-a prins de mână, a deschis uşa şi a făcut doi paşi până la camera alăturată, unde a bătut cu putere în uşă.

— Deschideţi, a spus el tare. Eu sunt!

Uşa s-a deschis şi, în faţa privirilor mele uimite, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, ţinându-se de mână, ne priveau morocănoşi.

 

*** VA URMA ***

 

Următoarele capitole, la începutul săptămânii viitoare. Până atunci, nu uitați de postarea menționată mai sus, care vă va oferi o surpriză cu adevărat de proporții. Stați pe-aproape!