După succesul povestirii Făuritorul de vise a lui Sergiu Someșan, care s-a bucurat de o audiență fără precedent pe blogul de față, am hotărât să demonstrez că SF-ul românesc nu este un organism mort și apolitic, cum îl acuzasem în câteva articole din serialul Cronica unei demiteri anunțate. Ca urmare, am început să „scormonesc” prin arhivele personale în ideea că – așa cum știu din anii ’80 – CÂND O MARE PARTE DIN SF ERA ANTIGUVERNAMENTAL (DOAR CĂ LA VREMEA RESPECTIVĂ GUVERNUL ERA UNUL COMUNIST !) – aș putea găsi texte care să demonstreze că măcar optzeciștii, dacă nu și alții de după ei, au luat atitudine față de realitățile sociale și politice ale vremii lor. Primul care mi-a picat în mână este cel semnat de Michael Haulică, pe care vi-l prezint mai jos.

Precizez că toate textele care vor apărea în acest serial sunt publicate NUMAI CU ACORDUL AUTORILOR ! Lectură plăcută!

 

La început, au fost telefoanele. Se auzea o respiraţie subţire, subţire, mai mult simţită decît auzită, pur şi simplu îţi dădeai seama, la un moment dat, că mai este cineva pe fir care ascultă ce vorbeşti şi ce ţi se spune, lucru jenant, indiscreţiile sînt toate jenante, nişte exhibări ale lipsei bunului simţ, ca gesturile infirmilor de a-şi arăta infirmitatea, ciotul de mînă sau de picior, ei avîndu-şi motivate aceste gesturi, deşi sînt lucruri care, oricîte motive ar avea să fie făcute, ar trebui să dispară sub aripa bunului-simţ, dar şi cu acest bun-simţ este o întreagă poveste, iar despre aripile lui, ce să mai vorbim?, în ceea ce priveşte aripile, bunul simţ seamănă cu o găină.

Cu timpul, respiraţia, acea respiraţie, respiraţia celui de-al treilea, a străinului, a paznicului de convorbiri, deveni mai accentuată, mai „vizibilă“, indiscreţia nu mai era o indiscreţie — care presupune şi o oarecare pudoare, intimitate —, exhibarea ciotului fusese înlocuită cu arătarea întregului, ciungul îşi arăta mîna retezată umblînd în pielea goală, privitul prin gaura cheii fusese înlocuit cu deschiderea uşii, indiscretul devenise martor, un martor activ, participant la cele înainte furate, era un decor de care nu se putea face abstracţie, îşi impunea prezenţa fizică, astfel încît convorbirile începură să-şi piardă din firesc, parcă nici salutul de început nu mai suna ca înainte, „bună ziua“ se auzea ca un „bună ziua la toată lumea“, convorbitorii îşi controlau mai mult formulările, expresiile, încercînd să le pună de acord cu Gramatica Academiei, se dezlănţuise o adevărată furie a gramaticii, bibliotecile nu mai conteneau în a cere tratate, dicţionare, enciclopedii, numărul de abonaţi crescuse într-un ritm ce lăsa mult în urmă cifra corespunzătoare creşterii nivelului de trai — dar pe asta cine n-o întrece în ziua de azi?! — numai că şi interesul pentru gramatică tot în creşterea nivelului de trai, cultură şi civilizaţie intră, aşa că ziarele explodară pe pagini întregi înregistrînd fenomenul nemaicunoscut pînă atunci.

Şi cum de la prezenţa celui de-al treilea, semnalizată prin respiraţia ce se auzea tot mai clar, pînă la chicoteli, hohote şi tot felul de exclamaţii nu mai era decît un pas, a fost şi acesta făcut într-o bună zi, pentru că — nu? — mai bine să-ţi pară rău de ce-ai făcut decît de ce n-ai făcut, şi orice pas care se poate face e bine să se facă, mai ales că, în general, toţi paşii se fac înainte, dar, ehei, asta depinde de punctul din care priveşti de pe direcţia de înaintare, care înaintare se poate face în ambele sensuri…

Şi de aici încă un pas, ca într-un joc de domino (ei, cam aşa e şi cu pasul ăsta înainte, ca la domino, înainte putînd însemna oriunde), deci încă un pas a fost făcut, pas care însemna nici mai mult, dar nici mai puţin decît intervenţia celui de-al treilea, ascunsul, necunoscutul, martorul, în convorbire.

Şi atunci telefoanele sunară tot mai rar în oraş şi se înmulţiră întîlnirile în cafenele, restaurante, cofetării, plimbările pe străzile lungi, făcute anume parcă pentru asta. Şi cota de bună dispoziţie şi optimism a cetăţenilor crescu din nou, se eliberaseră de grija exprimărilor conforme cu Gramatica Academiei, asistau la o renaştere a limbii, la îmbogăţirea vocabularului, de-acum lingviştii începură a părăsi sălile de lectură şi arhivele în care căutau comorile limbii vechi şi ieşiră în stradă, ca poeţii, dar poate chiar poeţii au fost una dintre cauzele resurecţiei limbii, prin inovaţiile lor, prin încercările de desprindere de limbajul poeziei clasicizate, peste tot te izbeai de lingvişti care-şi notau întruna în carneţelele lor, toate la fel, distribuite pe bază de semnătură de la Institut, fraze, cuvinte, sintagme, se lucra intens la o nouă ediţie a Micului Mare Dicţionar al Limbii Vorbite, o ediţie populară, preconizată să apară la începutul anului următor, într-un tiraj pe de-a-ntregul satisfăcător, cum, de altfel, apăreau toate cărţile în urma noilor reglementări ale activităţii presei şi tipăriturilor, parcă erau orbi lingviştii ăştia, împrăştiaţi în tot oraşul de parc-ar fi fost aruncaţi de sus de undeva, din cer, ca fluturaşii publicitari ce anunţau tot felul de produse mai mult sau mai puţin industriale, erau dezorientaţi, se izbeau unii de alţii în căutarea unor locuri cît mai avantajoase, dar pe care nu le ştiau nici ei, neavînd nici cea mai mică idee despre asta.

Dacă, într-o primă fază, lingviştii n-au prea fost băgaţi în seamă, cetăţenii fiind prea plini de libertatea pe care-o dobîndiseră ieşind pe stradă, renunţînd la convorbirile telefonice, după o vreme au început să stînjenească. Prea notau tot ce se vorbea prin cafenele, restaurante, parcuri şi alte locuri publice…

Şi din nou discuţiile se falsificară, din nou se făcea apel la dicţionare, tratate, Gramatica Academiei îşi reintra în drepturi, toată lumea ieşea pe stradă avînd-o sub braţ şi lingviştii consemnară un fenomen de regresiune a limbii şi se grăbiră să se întoarcă în birourile lor pentru a definitiva materialele noului Dicţionar, după ce, în prealabil, oamenii dispăruseră de pe străzi, din cafenele, din parcuri, retrăgîndu-se din nou prin casele lor, reluîndu-şi preocupările de mai-nainte, mai puţin vorbitul la telefon.

De unde să ştie ei că serviciul de supraveghere a convorbirilor telefonice dăduse faliment?

=Text scris în 1982 și revizuit în 1987=

(Din volumul Despre singurătate și îngeri, Editura Karmat Press, 2001)