Din nou, o revistă a celor mai interesante articole on-line, menite să lămurească măcar parțial confuzia în care trăim în aceste zile…
************************

SCRISOARE CĂTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

Doamnelor şi domnilor parlamentari români,
Cele 8,5 milioane de voturi valabil exprimate la data de 29 iulie 2012, trebuiesc legiferate în baza temeiurilor legale, de către Parlamentul României, întrucât conform ” CONSTITUŢIA ROMÂNIEI – ARTICOLUL 61 (1): Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

Dacă, cu 4,5 milioane de voturi valabil exprimate, poporul român a desemnat toţi membrii Parlamentului României, cu cele 8,5 milioane de voturi, popor român a demis Preşedintele României. Este obligaţia constituţională, legală şi morală a Parlamentului României.
În caz contrar, dacă Parlamentul României va da dovadă de slăbiciune, de lipsă de determinare şi deci, de indiferenţă faţă de votul popular masiv, atunci rezultatele alegerilor legislative care urmează pot avea nişte rezultate îngrijorătoare pentru sistemul politic al României.

Premisele concluziei de demitere:

În conformitate cu Constituţia, Art. 95, Parlamentul, după consultarea CCR, suspendă din funcţie Preşedintele României. În mod simetric arhirecunoscut, Parlamentul este instituţia în drept care să-l şi repună în funcţie, dacă există temeiuri de fapt şi de drept pentru repunere.

CCR nu-l poate repune în funcţie, deoarece nu CCR l-a suspendat şi nici nu există altă prevedere legală care să stipuleze, în mod expres, că CCR îl repune în funcţie pe preşedintele suspendat, dacă nu există temeiuri pentru repunere.

Rolul CCR în procesul de suspendare şi demitere este precizat clar în lege:

– CCR dă un aviz consultativ asupra intenţiei de suspendare ce i-a fost adusă la cunoştinţă de către Parlament;

– Plenul Curtii Constituționale decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilității referendumului;

– Decizia CCR asupra valabilităţii referendumului nu este o decizie de repunere în funcţie, deoarece nu CCR a decis suspendarea;

– (2) Hotărârea Curții Constituționale stabilește NUMAI dacăa a fost respectată procedura pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.

– Ca orice Hotărâre a CCR, decizia asupra valabilităţii referendumului se publică în M.O.;

– (3) Înaintea publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curții Constituționale se prezintă Camerei Deputaților și Senatului, întrunite în sedinţă comună.

Ca for care a decis SUSPENDAREA, Parlamentul este singurul în măsură să se pronunţe asupra DEMITERII. (Parlamentul nu este poştaş, să primească Hotărârea CCR şi s-o trimită la M.O., mai ales că nu există o prevedere explicită în acest sens.)

Parlamentul, în temeiul tuturor probelor existente la dosarul referendumului, are atribuţia legală în această privinţă, atribuţie conferită de Legea Referendumului, Art. 10, care are următorul cuprins:

„ ART. 10. Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum.”

Această atribuţie, stabilită expres în Lege, nu poate fi a altei instituţii; ea poate fi numai a Parlamentului. Iată şi de ce:

Conform Art. 47 din Legea Curţii Constituţionale („Art. 47. – (1) Plenul Curții Constituționale decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilității referendumului”). Coroborat cu Art. 5, alin (2) din Legea Referendumului („ART. 5 (2) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.”) Curtea are atribuţii NUMAI în privinţa VALABILITĂŢII referendumului, dar nu are atribuţii să se pronunţe asupra demiterii.

Aplicarea Art. 10 din Legea Referendumului cade, fără dubii, în sarcina Parlamentului, deoarece Art. 10 nu se referă la aceleaşi fapte şi la acelaşi moment, ca Art. 5.

Aplicarea Art.5 şi aplicarea Art. 10 nu pot fi făcute de aceeaşi instituţie şi din cauză că prevederile celor două articole sunt aproape contradictorii.

Citirea corectă, logic, a celor două articole ne duce, fără nicio îndoială, la următoarea

CONCLUZIE:

1. CCR decide NUMAI dacă referendumul a îndeplinit condiţiile de valabilitate, în baza tuturor prevederilor legale care-i cad in competenţă.

2. Parlamentul analizează, în plenul celor două camere, decizia CCR privitoare la valabilitate.

3. Parlamentul are, conform Art. 10 din Legea Referendumului, atribuţia şi posibilitatea de a APROBA DEMITEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI, prin referire numai la CONDIŢIA întrunirii majorităţii voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum.

Această prevedere din Lege are corespondenţă logică în Turul al doilea al alegerilor pentru preşedinte, situaţie în care nu mai este necesară NICIO condiţionare a prezenţei la vot.

Pe deasupra, Parlamentul are la dispoziţie şi Temeiul că numărul votanţilor pentru demitere a fost de 7,4 milioane, ceea ce corespunde la un cvorum de 14,8 milioane de cetăţeni români aflaţi pe teritoriul Romaniei.

(Publicat de Doru Hanganu)

Sursa:  http://ro4all.blogspot.ro

*************************

Întrebări pentru poporul român. Pentru 1, 6 ignoră 7.400.000?

O veche vorbă românească spune că ,,În țara orbilor, chiorul e împărat!”. Și are atât de multă dreptate! Cum altfel ar mai putea rămâne domnul Băsescu președinte, să simuleze că nu vede 7 400 000 de voturi de blam?! Și cum îl mai pot vedea și accepta cetățenii acestei țări în acea funcție, dacă nu sunt orbi fizic sau moral?!

O altă vorbă din popor spune că ,,atunci când toți îți zic că ești beat, te duci și te culci!”. Atunci când 7 400 000 de români, pe care ar trebui să-i reprezinți în cea mai înaltă și onorabilă funcție în stat, îți spun DA și Pa!, tu ce faci? Te duci și te culci cu demisia sub pernă, sau revii cu sentimentul victoriei asupra propriului popor? Cât de beat de putere poate fi un om, cât de lipsit de onoare, să vrea să dețină în continuare o funcție de reprezentare, atunci când milioane de reprezentați prezentați la referendum îi spun că nu mai vor să îi reprezinte?

Mai putem defini ca democratică o țară ce are în funcție un președinte demis de o majoritate covârșitoare a cetățenilor săi, reînscăunat pe tronul domniei și puterii totalitare de 6 judecători, ,,imparțiali” politic? Votul a 7 milioane de români nu mai înseamnă nimic, în fața unor artificii de procedură, cum e cvorumul? Ce înseamnă ,,cvorum” atunci când nu știm exact care e numărul total de votanți din România?  Și dacă nu știm care e numărul exact de cetățeni necesar pentru cvorum, are acest artificiu valoare și greutate mai mare decât cele 7 400 000 de voturi reale și palpabile?

De ce acei 7 400 000 de cetățeni care au votat, atât de numeroșii anti-băsiști, acum tac liniștiți și nepăsători, când văd că alți 6 cetățeni calcă peste votul lor, reducându-l la neant? Pentru 1, 6 au invalidat 7 400 000. Sa fie drept oare? Acesta e dreptul? Aceasta e dreptatea?

Dacă călcăm acum în acest fel peste orice fel de valori și principii, nu se creează cumva un precedent periculos, oricând repetabil? Nu întărim sentimentul populației de ,,asta e țara lui Papură-Vodă”, sentimentul de ilegalitate și ilegitimitate a orice în această țară? Dacă capul e ilegitim, nu se subminează și corpul tuturor instituțiilor ce ar trebui să reprezinte legea și legitimitatea? Ce mai putem cere de la simplii cetățeni dacă însuși președintele calcă peste orice, pentru a se recocoța la putere? Ce fel de exemplu ne dau cei care ar trebui să fie o pildă de onoare, demnitate, ordine, legalitate și moralitate?

Care sunt interesele grupurilor de putere din afara țării, care îl vor pe Băsescu din nou președinte? Ce le oferă în schimbul scaunului său? Ce le oferă din ce e al nostru? Fiindcă președintele nu are nimic de oferit din al lui, e pus acolo, taie și spânzură din trupul și avutul țării.

Ce riscă domnul Băsescu în cazul în care renunță la funcția de președinte, dacă e dispus să își asume riscul de a reveni în această funcție împotriva voinței a 7 400 000 de cetățeni? Dacă se trezește din nou poporul ca în iarnă și de data asta se trezește de-a binelea? Ce i se întâmplă dacă demisionează, mai rău decât ce i s-ar putea întâmpla în cazul trezirii furioase din coșmar a populației?

Priviți această imagine pe care am descoperit-o și eu întâmplător pe Facebook:

Eu am văzut-o ca pe o alegorie a situației politice actuale.

Câteodată te sinucizi ducându-te la fund, alteori înălțându-te. Peștele portocaliu a fost înălțat de 6 ,,înțelepți” contra voinței a 7 400 000 de români. Gest riscant, fiindcă aerul în care respiră orice politician e susținerea populară, votul de susținere. Cu cât ești mai sus, cu atât aerul e mai rarefiat, iar pentru domnul Băsescu aerul e de 7 400 000 de voturi contra mai rarefiat decât înainte de referendum. Va putea oare să respire în condiții atât de neprielnice? Îi vor putea asigura în mod artificial oxigenul cei care l-au reînălțat în funcție, prin proceduri artificiale?

Multe întrebări la care poporul român, în următoarea perioadă, într-un fel sau altul, va răspunde. Întrebări la care unii, într-un fel sau altul, vor răspunde în fața poporului român.

(Autor: Florin Moldovan)                                                                                                                                                                                  Sursa: http://www.presalocala.com

*************************

N. Steinhardt despre TIRANIE, TOTALITARISM, DIVERSIUNI, DISCERNAMANT, LIBERTATE, ANARHIE, CURAJ, IDEOLOGIILE UTOPICE…

Tiranie si anarhie

Microsemnalele.

Ororile regimurilor totalitare nu pot fi in general detectate decat daca regimul respectiv practica o brutalitate simplista (exemple: tiranii din vechime si evul mediu, mongolii, Timurlenk, nazismul…). Deindata insa ce avem de a face cu sisteme subtile si gri­julii de salvare a aparentelor – unde se lucreaza sistematic si savant -, depistarea este incomparabil mai grea, si in fata istoricului se iveste problema crimei perfecte. Aflarea adevarului in acest caz a infrant multi specialisti si detectivi de seama. Istori­cul sau cercetatorul, acum, trebuie sa dea dovada de insusiri neobisnuite si sa nu ezite a se referi la meto­de aparent straine de stiinta istoriei si disciplina poli­ticii. El trebuie sa nu se fereasca de a recurge la metode proprii detectivilor si medicilor. Vreau sa vorbesc de microsemnalele care, singure de obicei, ingaduie strapungerea stratului de vid inapoia caruia este izo­lata crima perfecta.Regimurile totalitare au grija sa ia toate masurile necesare – mergand foarte departe pentru acoperirea adevarului”.

[*]

Oamenii rai, tiranii, propaganda ideilor rele cauta sa incurce lucrurile, sa le ieie asa, incat secundarul si principalul sa se amestece, si ochiul omului sa nu mai poata desprinde limpede ceea ce este esential din masa de detalii nesemnificative. Şi eu am dat un exemplu. Nu stiu daca voi ati citit cartea mea intitu­lata Intre viata si carti. Acolo am eu un capitol despre Ioana d’Arc si despre procesul ei. Şi de acolo am tre­cut la niste consideratii generale asupra proceselor montateŞi am spus ca ceea ce fac aia caremonteaza procese false, cu hotararea dinainte stabilita, e sa prezinte lucrurile in asa fel, incat amanuntele sa or­beasca oamenii de buna credinta si ei sa creada ca intr-adevar procesul a fost drept, si am comparat aceasta actiune cu ceea ce face prestidigitatorul. El apare pe scena, isi sufleca manecile, arata jobenul publicului, sa vada ca jobenul nu contine nimic intr-insul, isi scutura mainile si bratele si pe urma scoate un iepure din joben. Şi toata lumea e fermeca­ta si minunata de cum de-a iesit iepurele din joben.

Dar el, ca sa faca aceasta operatie, o pierde intr-o se­rie intreaga de detalii. Muzica, lumini, gesturi, in asa fel ne orbeste, ne pierde cu detaliile, incat noi nu observam pe unde iese cu adevarat iepurele. E o operatie de prestidigitatie, care urmareste sa ne distraga privirea, sa ne ameteasca. Asta cred ca fac oamenii astia. Ne orbesc, ca sa nu avem capacitatea de-a prinde esentialul, de a discerne esentialul. Şi spiritele mari – cum e Eliade si altii, foarte multi ca el – sunt oameni care s-au priceput, nedusi cu vorba, nedusi cu luminile, cu zgomotul, cu efectele secun­dare, cu regia. Nedusi cu regia. Ei, dincolo de regie, disting esenta si stiu sa vada ca in procesul Ioanei d’Arc, bunaoara, femeia era nevinovata si dansii vroiau sa o piarda, sa o compromita, sa o prezinte ca pe o vrajitoare, desi nu era. Iar la toate celelalte procese politice sa arate ca vinovatul – care in fond e nevinovat si e de alta parere decat judecatorii lui – are alta conceptie politica, dar altfel e nevinovat. Deci trebuie sa fim foarte atenti. Clarviziunea este intr-adevar o insusire esentiala a tuturor spiritelor mari. Toti marii scriitori, toti marii ganditori, toti marii oameni politici, cu adevarat mari, au avut aceasta clarviziune. Au stiut sa vada. Exista o intrea­ga arta a vederii. Ne lasam foarte usor orbiti, foarte usor ametiti, distrasi. E o arta, arta vederii”.

[*]

“Nu deci prin simptome a caror examinare sta la indemana oricui se va putea rezolva misterul.Nu­mai microsemnalele – acele amanunte infime ori efecte secundare ori imprevizibile consecinte datora­te evolutiei creatoare pe care nici criminalul cel mai prudent si mai organizat nu le poate prevedea si evita – sunt in masura sa arunce lumina asupra acestor «afaceri tenebroase». (Numai crima absurda si gratuita – a maniacilor, bunaoara- ar putea sa pa­ra inzestrata cu o forta absolut sfidatoare. Dar absurdul e si el absurd, nu e previzibil – si-n momen­tul in care te increzi in absurd si hazard dai dovada de o credinta rationala in absurd si hazard, credinta inconsecventa, absurda!)

Intuitia clinicianului este si ea intemeiata pe astfel de microsemnale pe care numai deprinderea specia­listului de buna credinta si inteligent le percepe de-indata. Acestea sunt cele care nu-l pot amagi, oricat de ticluite, derutante ar fi simptomele. Boala si min­ciuna (bolile mint si ele, se camufleaza) sunt depis­tate de fulgeratoarea sensibilitate la microsemnale a specialistului ori cercetatorului cinstit care nu se margineste sa analizeze ceea ce vinovatul – boala sau tiranul – ii prezinta cu fatarnica obiectivitate spre analiza.

Medicul specialist sau cercetatorul serios, dintr-o lovitura de mana arunca-ncolo vraful de probe adu­nate metodic si-si alege el calea spre adevar, oprindu-se asupra acelor amanunte izvorate din comple­xitatea vietii – care-i prea fertila si incalcita spre a putea fi in intregime prevazuta deregizorul crimei perfecte – care-i vorbesc lui”.

[*]

Dumneata pleci de-acasa, cu sotia dumitale si cu fetita, si-ti lasi casa singura. Eu intru in casa dumita­le, fortez usile, fur tot ceea ce se afla in casa, absolut totul, nu las nici o ceapa, nu las nici un cartof in casa, covoare, mobile, tot ce ai dumneata in casa, tot, tot, tot. Cand vii acasa, gasesti casa pustie. Ei, si pe urma, ca sa arat ca nu sunt un talhar si ultimul dintre oa­meni, a doua zi te invit la o cafea si iti ofer o cafea. Cam asta a facut domnul Gorbaciov. A admis ca el, Brodski, 

care-i in America si ia Premiul Nobel, sa fie publicat cu cateva poezii. Intr-adevar, e cu totul alta situatie. Alta viata! Sa tot traiesti! Cum sa nu traiesti si cum sa nu fii un admirator profund si sincer al unui asemenea om. Publica-n ziare o poezie de un poet rus care a primit Premiul Nobel. Ei, nu-l mai exilezi, cum a facut cu Pasternak, nu-l mai dai afara din tara, cum a facut cu Soljenitin… E adevarat, e un progres. Vorba lui Bratescu-Voinesti la sfarsitul lui Niculaita Minciuna: „Nu-l mai rastignesti, il lasi sa se si­nucida”. Am facut mari progrese, nu-i mai rastignim pe oamenii cumsecade, ii punem sa se sinucida. Le publicam o poezie: Ah, ce frumos! Am scapat. Nici nu mai suntem tirani. Suntem niste oameni adulati. Nis­te admiratori ai culturii, niste iubitori ai culturii. Uite poezia lui Brodski publicata! Praf in ochi! Astea sunt trucuri ieftine, ieftine, iti fur toate din casa, dar iti ofer o cafea. Pai, de cafeaua mea ai nevoie dumneata sau eu sa-ti restitui toate mobilele dumitale? Apropo de casa, e o fraza superba in Razonov. Zice Razonov: Ce e revolutia rusa? Zice: Inchipuiti-va ca a venit po­porul rus sau o parte din poporul rus la un spectacol la teatru si la sfarsitul spectacolului vad ca pe scena apare o piesa pe care nu vor s-o vada, ii ingrozeste ceea ce vad pe scena si spun: «Haidem acasa»Şi pleaca din sala, si cand se duc la garderoba sa-si ia paltoanele nu mai sunt paltoane, si cand ies in strada sa-si ia saniile sa mearga acasa nu mai sunt sanii, si cand se uita bine casele au disparut.

Ăsta-mi este raspunsul. Daca dumneata vrei sa te mangai cu poezia lui Brodski publicata intr-un ziar, sau cu faptul ca l-a eliberat pe domnul Andrei Saharov, pe alti cativa oameni pe care i-a gratiat, oamenii astia intai ca au fost profund nevinovati, cu totul ne­vinovati, absolut nevinovati. Absolut nevinovati fiindca au facut cate 8, 10 sau 12 ani, sau 16 ani de munca silnica, apoi, chiar si Stalin la un moment dat cred ca i-ar fi gratiat, cred ca si Stalin ar fi spus des­tul chiar asa, 16 ani! Hai asa, dupa 10-12 ani sa le dam drumul. Le-a dat drumul la cativa, mai sunt inca cu miile. Spitalele de psihiatrie le-a desfiintat? Nu le-a desfiintat. Ce a desfiintat? Ce-a facut? A publicat o poezie, i-a dat drumul lui Saharov, care era un scandal strigator la cer si un scandal public mon­dial, ca statea acolo in orasul ala din Siberia unde era exilat, a mai scos cateva stafii, niste stafii (toti as­tia care au stat 10-15 ani in lagar au iesit niste stafii, niste nenorociti)”.

[*]

“Virtutea personala a tiranului, oricat de incontes­tabila, nu justifica tirania. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu ii e rusine sa-si chinuie semenii. Calitatile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de pacatul strigator la cer al desfiintarii libertatii omului, de groaznicul pa­cat al prefacerii semenilor in dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se rapeste principala insusire a duhului: libertatea”.

(Restul articolului poate fi citit pe http://www.razbointrucuvant.ro )

************************

În final, iată și poza care explică de ce s-a produs Marea Trădare Națională din 2012:

Judecatoarea Aspazia Cojocaru: „Eu aș fi anulat referendumul pentru ca s-a bazat pe date false!” (Declarație de la prima ședință a CCR de la începutul lunii august)

Judecatoarea Aspazia Cojocaru: „Eu nu vreau să fac puşcărie” (Declarația din ziua invalidării referendumului)

O ști ea ce-o ști… Să fie vorba oare de cazul falsificării lucrărilor de admitere la Facultatea de Drept din 1976, în care a fost implicată cu întreaga familie? Și nu, nu e o făcătură. Dacă nici ziarul Scânteia – Organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român – nu-l mai credem, atunci pe cine? Nu spuneau ei, comuniștii, „adevărul, și numai adevărul”?

Anunțuri