Astăzi (de fapt, ieri) am hotărât să boicotez politica…

Motivul: a fost ultima zi a Jocurilor Olimpice de la Londra, în care s-au desfășurat finalele principalelor jocuri de echipă (volei, baschet, polo, handbal) dar și maratonul masculin.  Am avut parte de meciuri de vis (la volei masculin, Brazilia a avut 2-0 la seturi și minge de meci, pentru ca în final să piardă cu 2-3 în fața Rusiei; la handbal, Franța a câștigat cu 22-21 în ultimul minut, în care nu știa cum să mai temporizeze în fața Suediei, de-ai fi zis că e naționala de fotbal a României de pe vremea lui Angelo Niculescu!; naționala de polo a Muntenegrului a pierdut cu 11-12 meciul pentru medaliile de bronz, desfășurat în compania foștilor conaționali din Serbia, după ce în ultimele 15 secunde ale meciului a trimis de două ori consecutiv mingea în bară, ratând șansa egalării și a intrării astfel în prelungiri; la baschet, echipa SUA a dovedit că nu e chiar atât de invincibilă pe cât se credea, reușind să învingă eternul rival de la ultimele competiții majore, Spania, doar în ultimele minute ale ultimului sfert, scor 107-100; în fine, într-o reluare pe care am văzut-o abia a doua zi, Mexicul a umilit Brazilia în finala turneului olimpic de fotbal, administrându-i un 2-1, care însă nu reflectă pe deplin realitatea din teren, unde Mexicul  a făcut tot ce-a vrut cu echipa „cariocas”), dar am avut parte și de un maraton masculin de vis, în care – după ce-au condus cam 90% din cursă – doi kenyeni au fost lăsați de căruță de un alergător din Uganda care-a adus prima medalie de aur din istoria Jocurilor Olimpice pentru țara lui, unde bănuiesc (de fapt, sunt foarte sigur!) că va fi declarat erou național!

The Olympic Moon – © Luke MacGregor (Reuters)

A fost o zi în care vedeta s-a dovedit – evident – festivitatea de închidere. Plină de inventivitate, de culoare, de veselie, manifestarea a fost un imn închinat normalității, toleranței, bunei înțelegeri între oameni provenind de prin toate colțurile planetei. Apropo, știați că cele 204 țări participante la această Olimpiadă, afiliate prin urmare CIO, sunt mai numeroase decât țările care compun ONU? Spectacolul a fost unul superb, îmbinând dansul, muzica, moda și focurile de artificii într-un ansamblu imposibil de descris în cuvinte. Au fost trei ore de trăire pură, un sentiment pe care nu l-am mai încercat de pe vremea când Nadia lua primul 10 la Montreal sau de când Steaua câștiga Cupa Campionilor Europeni la fotbal, în dauna Barcelonei!

Am putut vedea ce se poate face într-o țară normală, în care oamenii nu au ca primă preocupare supraviețuirea de pe o zi pe alta, în care valorile reale sunt bine așezate în locurile care li se cuvin, sunt apreciate și răsplătite pentru rezultatele lor, și unde cetăţenii consideră voluntariatul și munca în folosul comunităților din care provin drept valori fundamentale, utile societății. Și, fără să vreau, m-am întristat. La noi n-o să fie, cred, niciodată așa. Nu, când pe o stradă unde un om în albastru se ascunde într-o curticică, două grupuri de oameni  – despărțiți de jandarmi – strigau astăzi (de fapt, ieri)  la prânz unii „Sus!” și alții  „Jos!”.

Bine că dup-aia m-am rezumat doar la Olimpiadă… Unde i-am revăzut (sau i-am reauzit) la festivitatea de final pe George Michael, Spice Girls, John Lennon, Freddie Mercury & Queen, Pet Shop Boys, Jessie J., The Who, Brian May,  Take That, Kate Moss, Naomi Campbell, Muse, Annie Lennox, The Kinks și mulți, mulți alții. Cui îi mai trebuie rahatul din România după așa ceva?

De mâine, intrăm din nou la plesneală. Încordați-vă mușchii și stați pe-aproape, va fi grețos și mizerabil! Dar abia ne-am obișnuit, nu-i așa? Doar de vreo 22 de ani…

Anunțuri