Suspectată la început că ar fi aproape în totalitate la cheremul dictatorului, Curtea Constituțională a României a avut pe 31 iulie 2012 un zvâcnet de demnitate și a cerut date suplimentare pentru a lua o decizie în privința validării sau invalidării referendumului.

Chestiunea în sine a bucurat pe o mulțime de concetățeni de-ai noștri care tocmai începuseră să creadă că 8,5 milioane de cetățeni activi constituțional valorează mai mult decât nu-se-știe-câți boicotași pupincuriști sau un-număr-incert de pasivi inconștienți, care cred că statul acasă îi transformă în zmeii democrației, când de fapt din punct de vedere civic ei sunt ca și morți. Căci numai morții nu vorbesc, n-au opinii, nu reacționează în fața vieții – biologice, sociale sau politice. Idioțenia aia cu „dreptul la opțiune” – opțiunea fiind șezutul în cur și privitul de-a-nboulea cum alții îți decid soarta – este o altă definiție pentru noțiunea de „lașitate”. Dar, mă rog, fiecare popândău moare de foame pe propria-i labă, așa că de ce să ne mai facem griji pentru ei?

Revenind, la momentul respectiv cu toții am crezut că România începe să redevină o țară normală. Dar iluzia n-a durat prea mult. Căci „cei nouă magnifici” au demonstrat care era de fapt substratul acelei amânări nemaiîntâlnite: aruncarea țării în haos și punerea lor la adăpost de o decizie directă și brutală în favoarea „scufundatului”, pe principiul : „Noi am vrut, am avut bunăvoință, dar dacă nu s-a putut… mai bine rămânem la ce-a fost!”

Iată și-o poză, înainte de a da publish ca să pot prinde ultimele minute ale zilei de astăzi…

Că acest organism artificial, numit numai pe criterii politice și nu de competență, se dovedește în România mai puternic decât Dumnezeu, e o altă poveste.  De vină este toată clasa politică de după 1990, care a creat o Constituție de tot râsul, ce-și dovește în aceste momente toată slăbiciunile posibile, ducând țara în pragul dezastrului legal și intituțional. Pe rând, fiecare partid aflat la putere s-a folosit de aceste „găuri negre” în propriul interes, așa că absurdul din legea fundamentală s-a tot perpetuat de-a lungul a mai bine de douăzeci de ani, fiind ușor „cosmetizat” doar de două ori în tot acest interval. Esența însă a rămas: avem o Constituție boantă, imatură și superficială, neadaptată nevoilor unui stat democratic modern (și nu spun european, că m-am lămurit cum stă treaba și cu Europa asta de pripas!).

Urmările unei asemenea stări de fapt sunt vizibile în relațiile devenite aproape imposibile dintre instituțiile statului, în haosul legislativ – cu legi care se bat cap în cap sau care se află în imposibilitate de aplicare în România reală – precum și în favorizarea de abuzuri din partea unor organe ale statului de drept, care – depășind orice limită a legalității – au devenit organe de represiune de tip ceaușist (a se vedea Parchetul lui Kovesi și Morar, slugi obediente ale dictatorului din curticica de pe Comănița).

Nu e de mirare deci că măreața CCR, în loc să fie în subordinea ÎCCJ, este total independentă (teoretic, cel puțin) și nu răspunde pentru deciziile sale în fața nimănui. Într-atât de independentă, încât își poate permite să modifice când vrea hotărâri luate în plen, prin unii reprezentanți ai săi, încălcând legea și nedând nimănui socoteală pentru asta. Decât, poate, partidelor care i-au numit…

Și totuși, se pare că acest organism care-ar fi trebuit să se comporte ca un monolit intangibil din exterior începe să se fisureze. Șmecheriile ilegale, tipic dâmbovițene, puse la cale de băsescu traian prin intermediul slugoilor Zegrean & Co., n-au prea dat rezultatele scontate.  Cel puțin trei judecători din CCR n-au „pus botul” la marea păcăleală și acum sunt foarte curios ce se va întâmpla în ședința de „reparare” a oalelor sparte, convocată pentru marți.

Om trăi și-om vedea…

Până atunci, cetățene băsescu, „ia de la noi”!  http://www.youtube.com/watch?v=zJ_pw1iqISA