Mi-e foarte greu să mai scriu ceva, după evenimentele petrecute recent…

Știu că prietenii m-au acuzat pentru faptul că am părăsit mocirla călduță a SF-ului pentru baia de acid a opiniilor cetățenești, dar dacă stai și vezi ce se întâmplă în ultima perioadă, trebuie să fii nu știu cum ca să stai deoparte.

E foarte greu să-ți aduni ideile și să începi a spune ceva, de undeva. Am o vârstă și – pe lângă SF – mai am o pasiune: istoria. Și încă una foarte sistematică, bazată pe lecturi începute încă din copilărie, cu spirit critic și din surse credibile, nu din „Magazinul istoric” de pe vremea comuniștilor – deși multe dintre articolele apărute acolo, mai ales dacă nu aveau de-a face cu istoria României, erau demne de tot respectul. Așa că pot să spun cu mâna pe inimă că ceea ce se petrece în ultimele zile seamănă cu anul 1940, când asupra României s-au năpustit din toate părțile forțe ostile având un singur țel: destrămarea celei mai mari țări din estul Europei, după Rusia – care, oricum era dușmanul tuturor, fie ei democrați sau fasciști. Atunci au reușit. Întrebarea este: acum, vor reuși?

În 2012, lucrurile sunt însă mult mai subtile. Forța armelor din perioada respectivă a dispărut. Numai un bou sau un cretin ar amenința al șaptelea stat ca mărime din Uniunea Europeană cu invazia armată sau cu bombardamente doar pentru că poporul român s-ar putea să aibă altă părere decât Comisia Europeană condusă de un portughez nu prea bine văzut nici la el acasă. În plus, acest organism – care se poartă cu românii mai ceva decât se purta Înalta Poartă otomană în Evul Mediu – a început să ordone românilor ce anume trebuie să facă, să aleagă și să creadă în propria lor țară!!!

România, așa cum o știți – Cartierul Colentina din București

Grație SF-ului am vizitat și eu, de vreo două ori, vestul Europei, în anii ’90. Cînd nu eram în UE, atenție! Ba chiar îmi aduc aminte cum am stat ca proștii, un autocar întreg, în 1993, la un post de control de la granița dintre Germania și Franța, așteptând să vină grănicerii să ne controleze actele. Și-am stat, și-am stat, până când i-a trecut prin minte unuia dintre noi că nu mai era nevoie de așa ceva: tocmai se adoptase o convenție bilaterală, premergătoare Acordului  Schengen, prin care între cele două țări circulația persoanelor era una liberă. Prietenii care au fost cu noi în autocar la acel faimos Eurocon din Insula Jersey își aduc foarte bine aminte de acel episod… Iar mulți dintre ei proveneau din zona cea mai liberă de comunism din România și anume Timișoara.

În urmă cu câteva zile, după un miting desfășurat în acest oraș, o duduie foarte revoltată scria pe Facebook, la un share dat de o fostă colegă de-a mea de redacție de pe vremuri, următoarele: „rușine Timișoara” (chiar așa, este grafia originală!). La replica mea cum că rușine ar trebui să le fie celor care spun „Rușine, Timișoara!”, pentru că fără ei nu se știe unde ne-am fi aflat acum din punct de vedere socio-istoric, răspunsul a fost ceva de genul: „Ghidovene, (că doar ne cunoaștem de cînd ne-am născut, nu-i așa?), orice oraș are uscăturile sale!” E-adevărat că uscăturile erau de ordinul miilor, dar parcă asta mai conta?

Un articol scris de Stelian Tănase pe site-ul său, USL în fața înfrângerii, aduce în discuție un lucru foarte interesant, și anume lipsa de experință a opoziției după opt ani de regim marinăresc.

Într-adevăr, ca și România anului 1940, guvernul USL pare să nu mai facă față pe nenumăratele fronturi pe care trebuie să lupte în același timp, și asta pentru că este evident că nu are o ordine clară de priorități politice, nu pentru că ar fi rău intenționat și cu atât mai puțin comparabil cu guvernarea precedentă.  Să fim serioși, epoca Băsescu este similară cu epoca Ceaușescu, diferența fiind dată de faptul că acum există perdeaua de fum a democrației și că Ceaușescu era mult mai naiv decât Primul Popeye al țării din prezent! Cât s-a furat, s-a mințit, s-a abuzat și s-a încălcat legea în această perioadă, va fi greu de egalat în următorii zeci de ani. Dar nici măcar asta n-ar conta prea mult, dacă ACUM ar exista mai multă hotărâre și mai multă determinare în acțiunile noilor guvernanți, în sensul de a se adopta niște decizii, fie ele oricât de riscante, și de a se încerca apoi transpunerea lor în practică ÎNTOCMAI! Aerul de cavaler rătăcitor, atmosfera de Don Quixotte care se luptă cu morile de vânt ale unui regim devenit totalitar în doar opt ani (nu cincizeci, ca pe vremea comuniștilor!), șovăiala în a nu te pleca în fața unei Europe care numai la binele nostru nu se gândește (dar care are mare grijă de interesele proprii, drept pentru care se dă la noi ca un rotweiller prost dresat!) și angrenarea  în acest război de uzură propus de mass-media (obsedată doar de rating) și de Suspendatu’ Băsescu (obsedat doar de putere), sofisticarea mesajului electoral dincolo de întrebarea elementară „Măi oameni buni, îl mai vreți pe Băsescu ori nu?” – toate acestea îmi aduc aminte de un alt eșec notoriu din viața politică a României postdecembriste, acela al perioadei guvernării CDR, la fel de naivă și – probabil – de prost pregătită pentru putere ca și USL-ul de acum.

România, așa cum o știți – Arena Națională din București

Amețiți de vârtejul dezinformării și al vorbelor goale colportate de radiouri, televiziuni, ziare și partide politice, românii uită ceea ce au uitat la rândul lor Napoleon și Hitler, doi dintre cei mai mari conducători ai lumii (fie că ne convine sau nu). Și anume: că nu poți lupta pe două fronturi !!! Rezultatul, în cazul ambilor, a fost unul dezastruos. În cele din urmă, au pierdut pe toate fronturile!

Problema fundamentală a românilor – în acest moment – pare a fi una foarte simplă (deși, veți vedea, este una extrem de complicată!). Rămânem cu Băsescu – și-atunci o să ne ia dracu’ pe toți (inclusiv pe aceia care acum nu văd pădurea corupției din cauza copacilor presupusei libertăți a justiției aservite tot lui Traian Marinaru’ Băsescu) sau îl dăm jos și-atunci avem două posibilități: 1) cei care vor veni vor fi la fel ca Băsescu (ceea ce înseamnă că nu s-a schimbat nimic, dar suntem obișnuiți cu situația și-atunci luăm lupta de la capăt, însă PE UN SINGUR FRONT!) sau 2) vom avea parte de ceva cu totul diferit și-atunci… Ei, asta-i întrebarea: ce vom face atunci? Pentru că după atâtea decenii de comunism și de neo-comunism (uneori mascat sub aerul liberalismului democrat) se pare că poporul român a uitat că e normal să trăiești normal, că e normal să nu existe dihonie și ură între clase și grupuri sociale, că e normal „să trăiești bine” (dar de data asta de-adevăratelea!), că există viață și după „tătuci” de orice fel, că moștenirea sumbră a trecutului securisto-comunist din estul Europei trebuie să dispară odată pentru totdeauna din istorie și din viețile noastre… Cum vom face față însă acestui posibil adevăr necruțător? Vom mai avea nevoie de încă douăzeci de ani ca să redevenim oameni normali? Brucan a murit. Dar moștenirea lui? Vom rămâne mereu niște „stupid people”?

Singura șansă ca să ne dăm seama dacă acest lucru este posibil în mica noastră mare țărișoară este să ne prezentăm la referendumul din 29 iulie. Și să votăm pe cine vrem, dar să votăm. Așa vom afla cât de matur, de inconștient sau de visător este poporul român…

Din care – cu onor – facem cu toții parte… Vivat, floreat… whatever!

România, așa cum o știți – Tribunalul județean Vrancea din Focșani

(Va urma)

Anunțuri