Urmăresc de câteva zile, cu un dezgust învecinat cu starea de greață, modul prin care un grup de troglodiți – apropiați (în spirit și în fapte) mai curând Inchiziției  sau epocii staliniste decât secolului XXI, în care ne aflăm – încearcă să întoarcă România în perioada de tristă amintire a anilor ’50. Zamiatin, Orwell sau Huxley se pot dovedi foarte curând mici copii față de ceea ce se petrece în prezent în „țărișoara” noastră pe care unii au început s-o confunde cu propria lor feudă sau – hai să folosim un termen mai modern – propria lor moșie. Adică un loc unde feudalul nu ține cont de nici o regulă, de  nici o normă de drept – intern sau internațional – (ce-i ăla „drept”, doar mai există și stângul, nu-i așa?), de nici un fel de personalitate sau persoană și de nici un principiu – moral ori creștin. Singura regulă acceptată este domnia bunului plac, a fricii provenite din intimidare sau teroare, a încălcării grosolane a tuturor regulilor și cutumelor pe care orice societate se bazează atunci când vine vorba de propria-i dezvoltare și înflorire. În ultimele zile, absurdul, oroarea și umilința provocată de disprețul autorităților aflate la putere în România au depășit orice închipuire.

George Orwell – Ninetheen Eighty- Four (A Novel ) (1949)

Dragi prieteni, am ajuns în plină distopie, mai ceva ca în marile capodopere ale genului. Dar dacă în anii ’80 așa ceva se mai putea accepta grație raportului de forțe existent la momentul respectiv (mai simplu spus, noi, poporul, aveam teoretic șanse ZERO!), nu același lucru se poate afirma și acum. N-am să cad în capcana de a lua apărarea vreunui personaj politic (până la urmă toți se merită unul pe altul, ca aliați ori ca adversari, dar fără nici un folos pentru noi, cei mulți, după cum s-a văzut în ultimii 22 de ani!), în schimb am să susțin tare și răspicat (loud and clear, cum ar spune inși de prin zone democratice mult mai dezvoltate ca a noastră) următoarele: NE ÎNDREPTĂM CU PAȘI REPEZI SPRE CEA MAI CRUNTĂ DICTATURĂ POSIBILĂ!!! Una care ascultă telefoanele medicilor specialiști doar pentru că-și fac datoria, trimite în judecată polițiștii care împiedică arestații să se sinucidă, anchetează medicii care salvează viața condamnaților sinucigași, condamnă avocații care-și „permit” (post-factum) să critice deciziile unei justiții coborâte de-a dreptul din romanele lui Kafka sau încalcă orice fel de drepturi profesionale pe motivul „rațiunii de stat” – noțiune în numele căreia s-au comis cele mai mari crime din istoria umanității! Dacă nu vom lua atitudine ACUM, mi-e teamă că în scurtă vreme va fi prea târziu.

Problema e alta: BIG BROTHER IS WATCHING US! Și o face zilnic, pe orice cale, legală sau nu, căci altfel n-ar mai fi – nu-i așa? – Big Brother…! În ceea ce mă privește, sper că majoritatea prietenilor mei vor avea tăria să spună „nu”, atunci când drepturile lor vor începe să fie sistematic călcate în picioare. Altfel, dictatura bazată pe „libertatea” economică, într-o țară care mai are puțin și va ajunge de tip bananier – cum se profilează a fi în scurt timp România – va reuși să atingă punctul de maxim, cu consecințe pe care mi-e teamă că acum nu le putem anticipa în mod corect – iar mai târziu  nu vom mai avea ocazia, credeți-mă, e foarte posibil!🙂

Cât despre Spitalul Floreasca – cel mai bun spital de pe lista Ministerului Sănătății în 2011 – pot povesti doar atât: rar mi-a fost dat să văd un asemenea profesionalism și o asemenea dedicare din partea cadrelor medicale ca în această instituție! Cum știți cu toții, cei care urmăriți acest blog, în februarie 2010 (ca urmare a unei embolii pulmonare în urma căreia am fost foarte aproape să-mi pierd viața!), am fost internat la secția de Terapie Intensivă a amintitului spital, unde timp de aproape cincisprezece zile  –  dintre care nouă la limita dintre viață și moarte, cu masca de oxigen pe figură și cu perfuzii permanente 24 de ore din 24 –  m-am bucurat de cele mai bune tratamente pe care un pacient le poate primi într-un spital românesc. Și asta fără să scot din buzunar nici măcar UN BAN, NU UN LEU!, față de asigurarea medicală pe care o am grație sistemului existent acum la noi. Ba mai mult, am fost martor la situații în care cadrelor medicale de diverse grade de acolo le era jenă să le explice pacienților mai puțin obișnuiți cu legislația europeană, cum că șpaga nu trebuie să existe într-o societate normală, în care fiecare este plătit în funcție de cantitatea și de calitatea muncii depuse – idei de-a dreptul science fiction în România, chiar dacă erau atât de ridicate în slăvi de regimul comunist de dinainte de 1989. Nu că acei oameni ar fi sau ar fi fost plătiți cândva conform amintitelor principii, rămase mai degrabă la stadiul de deziderat… Dar atâta mândrie profesională nu mi-a fost dat să întâlnesc niciodată în viața mea, exceptând poate cazul câtorva mari personaje din istoria Radioului public, pe care-am avut onoarea și plăcerea să le cunosc în cei 22 de ani de când lucrez în această instituție vitală pentru statul și poporul român. Însă nu despre asta e vorba în relatarea de față…

Ca o concluzie, pentru că deja m-am întins prea mult, am un singur îndemn pentru slugile actualei puteri: JOS LABELE DE PE SPITALUL FLOREASCA!!! Este o zonă care v-ar putea îmbolnăvi… De omenie, de compasiune, de profesionalism… Cuvinte care nu cred că se regăsesc în limbajul cu care sunteți obișnuiți. Chiar dacă există în DOOM 2!

Și, apropo, ați jucat vreodată DOOM 3, ca să știți cu ce v-ați putea confrunta?

Al dumneavoastră, cu dispreț,

MOSHUL SF

P.S. : Această postare reprezintă punctul meu de vedere personal și nu implică în nici un fel instituția la care lucrez! 🙂