Revin astăzi cu serialul dedicat perioadei când mă ocupam de rubrica de radiocenaclu a emisiunii Exploratorii de mâine, adică anii 1986-1989. Am avut atunci câțiva corespondenți foarte talentați, despre care n-am mai auzit nimic apoi, ceea ce mă face să cred că au renunțat la scris din diverse motive. Păcat, dar asta e. Haideți să vedem ce la spuneam la vremea reapectivă…

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (7) – Poșta din 24.09.1986

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 1

« Aminteam, în treacăt, acum câteva săptămâni, de numele unui corespondent al nostru din Timișoara, căruia atunci, din lipsă de spațiu, nu i-am putut răspunde. Este vorba de MARTIN BARTALIȘ, autor al unor „short-short stories” — texte foarte scurte, adesea de numai câteva rânduri, terminate în general cu o poantă greu previzibilă și care răstoarnă la 180 de grade înțelesul întregii lucrări. Schițele se numesc, în ordine, Experiență nucleară, La munte, Salt, Avertizare, Condamnare la moarte și Întâlnire de gradul trei. Câteva cuvinte despre fiecare dintre ele…

Experiență nucleară relatează întâlnirea, în deșertul, australian, a unui trib de aborigeni cu un OZN aflat în misiune de cercetare. Încercând să-i atace pe ocupanții navei, unul dintre băștinași provoacă în mod accidental distrugerea OZN-ului. Explozia atomică produsă cu acest prilej dă naștere pe plan internațional la o serie de complicații politice majore, avându-se în vedere că un tratat de interzicere a experiențelor nucleare fusese semnat nu cu mult timp înainte. Un text în care poanta este „vândută” de la început, datorită mizei mici pe care autorul o pune în joc. Incredibilă mi se pare, de asemenea, cauza exploziei OZN-ului: bumerangul lansat de un băștinaș asupra unui extraterestru, greșind ținta, lovește pupitrul de comandă, declanșând sistemul de autodistrugere.

În aceeași măsură, puțin convingătoare, sunt construite și alte câteva schițe, în parte inspirate de modele celebre ale genului. Este vorba despre Avertizare, Condamnare la moarte și Întâlnire de gradul trei, în care autorul nu depășește ștacheta unor speculații banale, chiar dacă pe planul scriiturii în sine se descurcă onorabil (mai puțin în ceea ce privește folosirea logică a timpurilor verbului).

Există totuși două lucrări interesante: La munte — descriere sobră, reușită, a unui viitor în care natura distrusă din pricina poluării a fost refăcută în mod artificial, și Salt — povestire pe temă temporală, cu vagi rezonanțe paleoastronautice, dar lipsită de o explicație coerentă a faptelor și, din acest motiv, apropiată mai mult de fantastic decât de SF.

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 2

În aceste lucrări, Martin Bartaliș demonstrează că are calitățile necesare abordării cu succes a genului science fiction, cu condiția să persevereze în căutarea de noi idei, tratate în manieră originală — condiții indispensabile, în special în cazul prozei de mici dimensiuni. Și încă o precizare: se impune o mai atentă pregătire științifică. În finalul schiței Condamnare la moarte, autorul lansează o „perlă” cât toate zilele, inadmisibilă la un om care anul acesta termină totuși liceul. Se afirmă — nici mai mult, nici mai puțin — că radiațiile nucleare ar „lucra” selectiv, afectând doar unele organisme vii și lăsând neatinse altele. Aceasta ar fi, după părerea autorului, cauza dispariției reptilelor uriașe din preistoria Pământului! Desigur, ipoteze în această problemă au fost, sunt și vor fi multe, dar toate s-au bazat și sunt convins că se vor baza și în continuare pe elemente științifice certe, nu pe enormități bune — în cel mai rău caz — a fi publicate la rubrica de umor a cine știe cărei reviste. Deci mai multă atenție, în orice caz!

Un alt autor, aflat foarte aproape de îndeplinirea exigențelor genului, este MIRCEA COSTINESCU (Constantin Buiciuc) din Lugoj. Lucrările sale, demonstrând obișnuința scrisului și asimilarea atentă, prin filtrul propriei sensibilități, a lecturilor de orice fel, au o trăsătură aparte. Fără a fi spectaculoase (atunci când corespondentul nostru încearcă să fie totuși spectaculos, el nu reușește decât să-și strice propriul efort), textele trimise demonstrează preocuparea lui Mircea Costinescu pentru universul uman conceput ca element predominant al povestirii. Asemenea lui Mircea Opriță sau Lucian Ionică, autorul practică o introspecție psihologică de fin nivel, sprijinită și de ritmul lent al celor relatate, în cazul său această manieră nederanjând în nici un fel. Concursul, de exemplu, avertizează cu umor (și nu fără o nuanță de amărăciune) asupra pericolului tehnicizării și cibernetizării excesive a societății, procese care îl fac pe om să-și piardă obișnuința gesturilor simple, firești, care-i definesc personalitatea și-l deosebesc de ceilalți semeni ai săi. În cazul de față, o defecțiune a aparaturii de înregistrare și redare a răspunsurilor la un concurs îl fac pe erou să piardă locul întâi (foarte important pentru el) întrucât nu știe să folosească hârtia și creionul oferite de cel mai bătrân membru al juriului!!!

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 3

Al doilea text, intitulat Ei știau fără să vadă, este și mai ambițios decât primul. Singur pe o navă cosmică în care toate activitățile sunt îndeplinite de roboți, Vil, un tânăr rămas orfan de la vârsta de aproape un an și crescut apoi de mașinile electronice, este obsedat de ideea cunoașterii propriului chip, pe care nu și l-a văzut niciodată din pricina unei stranii „maladii” care a atins toate suprafețele lucioase ori reflectorizante de pe navă. Obsesia capătă forme acute și Vil evadează de pe astronavă, încercând să asolizeze pe o planetă aflată în drum, unde există bălți de mercur ce ar putea servi foarte bine drept oglinzi. Dar, în momentul culminant, stând aplecat asupra mercurului lichid, Vil observă cum suprafața lucioasă se tulbură treptat, devenind, în final, opacă. Maladia începe să afecteze și corpurile vii…

Parabolă a cunoașterii, povestirea lui Mircea Costinescu dobândește valoarea unei meditații filozofice asupra condiției umane în epoca spațială. Următorul dialog, purtat între Vil și roboții educatori esste edificator în acest sens:

„Roboții educatori îi spuneau:

— Cu științele naturii stai bine. Dar lucrurile strict umane le vei înțelege mult mai bine când vei ajunge între oameni. Atunci vei cunoaște și vei înțelege complet și corect societatea umană, structura ei, psihicul uman, activitățile oamenilor, morala, arta, și multe altele…

— Dar ca să-i cunosc corect pe oameni nu trebuie să mă cunosc pe mine însumi?

— Desigur. Dar poți să te cunoști pe tine însuți numai printre oameni. Cele două procese sunt într-o strânsă legătură, de fapt sunt două laturi inseparabile ale aceluiași proces. […]

— Bine, dar eu nici chipul nu mi-l știu…

— Chipul nu are prea multă impotanță, lumea interioară contează. […]

— Dar cunoscându-mi chipul, exteriorul, nu este acesta primul pas — indispensabil — pentru cunoașterea interiorului? Când am intrat într-un sistem solar, nu am venit din afară spre înăuntru?

— Nu e același lucru. Lumea umană este cu totul altceva. De altfel, dacă mă gândesc bine, oamenii și-au cunoscut propriul colț de Univers dinspre interior spre exterior, dinspre Pământ spre sistemul solar și apoi spre alte stele. Dar, repet, nu este același lucru. Răbdare, până ajungem pe Pământ!”

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 4

Mircea Costinescu este incontestabil un autor talentat, stăpân pe mijloacele de expresie și pe procedeele specifice literaturii SF. I-aș reproșa un singur lucru: alegerea uneori neinspirată a evenimentelor pe care le relatează pe parcursul lucrărilor. Descrierea modalității prin care Vil evadează de pe navă este, din acest punct de vedere, edificatoare și ar putea lipsi fără nici o problemă din cuprinsul povestirii. În rest, totul este promițător și sunt convins că în următoarele sale încercări literare Mircea Costinescu va marca un progres cert, justificat de altfel de calitățile cu care este înzestrat. Aștept din partea sa noi texte, la un nivel însă și mai bun. Căci se poate… »

Mă simt dator să mai fac unele precizări…

La vremea când scriam aceste comentarii, elementele de comparație din literatura străină (fie ele traduse ori nu) erau aproape inexistente. Lipseau cărțile fundamentale, toată lumea care știa cât de cât engleză se mulțumea cu ce putea prinde, indiferent dacă respectivele scrieri erau niște știfturi sau nu, singurii cu care intram în competiție erau propriii noștri compatrioți, care și ei erau publicați cu mare zgârcenie de către autoritățile timpului. Pentru a putea fi înțelese eventualele exemple din literatura străină ar fi trebuit ca ele să fie cunoscute de marele public, ceea ce nu era cazul. Așa că sfaturile pe care le puteam da „pretendenților” în a deveni scriitori de SF nu se puteau baza decît pe bunul simț, experiența personală și lecturile teoretice din literatura generală. Am făcut acest lucru pe cât am putut de bine și zău dacă-mi pare rău! Veți vedea mai tîrziu de ce…

Până data viitoare, sănătate și cât mai multe lecturi plăcute!

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 5

Anunțuri