Am spus întotdeauna că niciodată nu e prea târziu, atunci când e vorba să înveți. Nu mă refer la cei 8/12/16-17 ani de școală pe care-i face toată lumea, la vremea și la vârsta potrivită, fiindcă atunci acest lucru este unul așteptat și în nici un caz de mirare. Mă refer la adulții  care se duc să-și dea bacalaureatul după 50 de ani (sau mai bine) ori la moșuleții care – pe undeva, pe la 75 de ani – descoperă brusc faptul că trebuie neapărat să absolve facultatea pentru care n-au avut timp (sau chef) la tinerețe, dar fără de care nu-și pot considera viața împlinită, oricum s-ar fi desfășurat ea până atunci. De ce fac așa ceva? Deși pare un mister, nu e. Acești oameni sunt cei pe care-i admir cel mai mult (asta nu înseamnă că-i și aprob în toate cazurile!), pentru simplul fapt că au acel caracter aventuros pe care mi-ar plăcea să-l am și eu la vremea senectuții – asta, evident, dacă mă vor ține curelele, ceea ce nu cred că se va întâmpla. Ca să terminăm cu vorbăria, niciodată nu e prea târziu, atunci cînd e vorba să înveți… Cum, am mai spus o dată chestia asta? Nasol! Credeam c-am scăpat de clișee încă de când am început să scriu  pe blog. Mai devreme, nu știu, că eu am făcut școala ”pe vremuri” – adică atunci când chiar se făcea.  Ceea ce azi ”nu se pune”! Păcat! Dar așa sunt vremurile de-acum…

Una peste alta, mă întorc iarăși la persoana mea.

1976-Moshul SF, student la ASE, în vacanța de iarnă a anului 2

Am fumat aproape 24 de ani. Într-o bună-zi, am considerat că ajunge și am spus ”nu”. Învățasem din experiențele celor apropiați mie cât de dăunător poate fi acest obicei. M-am lăsat dintr-odată, fără efort, ca și cum toată viața mi-aș fi dorit să se întâmple una ca asta. Lucru ciudat, dacă stai să te gândești că mă apucasem de toată tărășenia de bunăvoie și nesilit de nimeni – dacă nu punem la socoteală faptul că doream (la momentul ”debutului”) să iau ochii unei parașute din complexul Regie, specializate în recrutarea de tineri studenți din anul întâi. Dar a trecut și asta… Acum, la 11 ani de la momentul respectiv (al lăsării de fumat, nu al despărțirii de parașută, cred că ați înțeles!), dacă stau și fac un simplu calcul economic, îmi dau seama că am fumat vreo două case și aproape trei mașini (și nici măcar dintre cele mai rele!). Așa a fost să fie, ar zice unii. Oare? zic eu. Dacă n-aș fi fost atât de căpos și aș fi acceptat că niciodată nu e prea târziu… bla, bla, bla… (știți restul clișeului, n-o să mai insist, că nu e de bonton sau cool – cum doriți, în funcție de epocă), probabil că acum viața mea ar fi fost diferită – nu știu cu cât, dar în mod sigur diferită.

Mai departe…

Prin 1990-1991, după o perioadă anterioară destul de lungă în care oscilasem între cariera de scriitor și cea de traducător, grație prietenului Marian Truță am ajuns la Editura NEMIRA unde am început o nouă activitate, aceea de coordonator de colecție. Așa a apărut faimoasa ”Nautilus” – poate cea mai cunoscută colecție de SF est-european din anii ’90 – recompensată cu premiul Eurocon în 1994, dar și revista cu același titlu, care – la vremea publicării celor trei numere realizate de mine – se dorea a fi o replică în miniatură la publicațiile similare din ariile franceză și anglo-saxonă. Succesul a fost garantat în mediile cunoscătorilor, până într-atât încât un ilustru personaj al science fiction-ului românesc al epocii (ajuns într-un post politic important), m-a chemat la Cotroceni ca să-mi interzică să mai scot respectiva publicație, pe motiv că e ”meschină” din punct de vedere al formatului și că oricum ”sunt prea multe reviste pe piață” (referirea făcându-se la CPSF Anticipația, Quasar, Helion și Nautilus). Înghesuială mare, într-adevăr, într-o epocă în care internetul reprezenta doar o poveste SF…  Problema venea din faptul că revista cu pricina nu-mi aparținea, era vorba despre o inițiativă privată pe care nici măcar noul regim – votat atunci  în proporție de 86% – n-o putea anula. Apoi, timpul a trecut, colaborarea mea cu Nemira a devenit (din motive extraliterare) tot mai fluidă, ne-am despărțit și ne-am reîntâlnit de mai multe ori pe parcursul anilor, dar îmi place să cred că am păstrat acel minim respect pe care îl presupune conștientizarea faptului  că fiecare dintre cele două părți a avut ce învăța de la cealaltă. Pentru mine, cel puțin, așa a fost…

Revista Nautilus, nr. 1-3/1992

Au urmat alte edituri, alte colecții, plus eticheta de ”mercenar” – pusă la modul foarte grăbit de o serie de ”prieteni” care la vremea respectivă nu înțelegeau nimic din mersul pieții de carte din România. Astăzi, coordonatorii de colecții în domeniul SF practic nu mai există, iar aceia  (foarte, foarte puțini) care mai profesează se mută de colo-colo în funcție de cererea și oferta din domeniu, așa cum este și normal. Cu siguranță, și de aici este ceva de învățat, pentru cei care vor s-o facă. Pentru restul, oricum nu contează…

Mai departe…

Experiența de cenaclu. O activitate absolut fascinantă, dusă la paroxism de uteciștii epocii Ceaușescu, activitate căzută în desuetudine după 1990 și ajunsă în agonie după 2ooo, dacă ne gândim că în loc de 55-60 de cenacluri și cluburi (cifră raportată prin 1987-1988), mai există în prezent cam 5-6 entități active și numărabile fizic, oricum nu prea bine puse la punct. Constatările mele nu sunt deloc încurajatoare. Pe unde am fost, până acum, la diverse ședințe de cenaclu (sau club), atmosfera s-a dovedit a fi una vetustă, învechită, nepotrivită sub nici o formă epocii multimedia în care trăim. Cândva, Eugen Lovinescu prevestea moartea cenaclurilor. Știa el ce știa, chiar dacă nu era sefist! (VA URMA)

********************************

P.S. : După cum vedeți, am hotărât să reiau pe blogul propriu serialul pe care până acum îl susțineam în revista NAUTILUS. Acolo veți găsi circa 15 episoade dedicate strict literaturii SF din România. Aici veți găsi și altceva. Vă aștept!

Anunțuri