Ei bine, iată c-am făcut-o și pe asta: ieri după-amiază am predat editurii Millennium Books versiunea românească a volumului al patrulea din saga RĂZBOIUL BĂTRÂNILOR de John Scalzi, volum intitulat POVESTEA LUI ZOE. El reprezintă completarea trilogiei inițiale Old Man’s War, din care fac parte Old Man’s War War (2005), The Ghost Brigades (2006), The Last Colony (2007), la care s-a adăugat ulterior nuveleta The Sagan Diary (2007), însoțită de un număr de alte câteva povestiri.

ImageÎn acest fel, după cele șase volume Dune (prequels-urile semnate de Brian Herbert & Kevin J. Anderson), editura Millennium Books reușește finalizarea unui nou proiect ambițios, publicarea integrală a unuia dintre cele mai premiate și omagiate cicluri romanești SF din ultimii ani, Războiul bătrânilor de John Scalzi. Pentru acest fapt, editura și colectivul ei merită toate felicitările noastre. În ceea ce ne privește, eu și cu Băbutza SF suntem mândri că mare parte a acestor realizări au putut fi posibile și cu ajutorul nostru nemijlocit, în calitate de traducători și redactor de carte.

Volumul are puțin peste 545.000 de semne, adică circa 275 de pagini dactilo standard, cuprinde 25 de capitole + o anexă cuprinzând ”mulțumirile” autorului, iar traducătorul este CRISTINA GHIDOVEANU. Coperta ediției românești o puteți vedea mai jos:

Image

 POVESTEA LUI ZOE va fi probabil oferită spre vânzare publicului la Târgul de carte SF & Fantasy FINAL FRONTIER, ce se va desfășura în București, în zilele de 17-18 martie 2012. Până atunci, cu acceptul editorului, vă oferim în avanpremieră un fragment din capitolul 17 al cărții:


John Scalzi 

POVESTEA LUI ZOË

În românește de Cristina Ghidoveanu


« Toți patru am intrat cât de tăcut am putut în pădure, pornind din locul în care Gretchen îi văzuse pe Magdy, Enzo și cei doi prieteni ai lor trecând de lizieră. Ascultam, căutând sunetele pe care le scoteau; nici unul dintre ei nu fusese antrenat să se miște fără zgomot. Nu era prea bine pentru ei, în special în cazul în care creaturile se hotărau să-i vâneze. Era mai bine pentru noi, pentru că voiam să le dăm de urmă. Am încercat să-i descoperim pe prietenii noștri cu urechile lipite de pământ, am privit și-am ascultat căutând mișcare în copaci. Știam deja că, orice-ar fi fost ființele acelea, ne puteau urmări. Speram să fim în stare să le urmărim și noi.

În depărtare, am auzit foșnete, provenind parcă de la niște mișcări rapide, grăbite. Ne-am îndreptat în direcția aceea, eu și Gretchen în avangardă, Hickory și Dickory repede în urma noastră.

Gretchen și cu mine ne antrenam de luni de zile, învățând cum să ne mișcăm, cum să ne apărăm, cum să luptăm și cum să ucidem, dacă era necesar. În noaptea asta, orice parte din ceea ce învățaserăm putea fi folosită. Se putea să fie nevoie să luptăm. Se putea să fie nevoie chiar să ucidem.

Eram atât de speriată încât, dacă m-aș fi oprit din alergat, cred că m-aș fi prăbușit în forma unei mingi și nu m-aș mai fi sculat niciodată.

Nu m-am oprit însă din alergat. Am mers mai departe. Încercând să-i găsesc pe Enzo și pe Magdy înainte s-o facă altcineva. Încercând să-i găsesc și să-i salvez.

*****

— După ce-a plecat Gutierrez, Magdy a crezut că n-are nici un rost să mai țină povestea secretă, așa că s-a apucat să trăncănească prietenilor săi, îmi spusese Gretchen. Îi lăsa pe ceilalți să creadă că el chiar înfruntase creaturile alea și că reușise să le țină la distanță, în timp ce noi ceilalți fugeam.

— Idiotul, am exclamat.

— Când părinții tăi s-au întors fără vânători, câțiva dintre prietenii lui au venit la el ca să organizeze o căutare. Ceea ce era de fapt doar o scuză pentru unii dintre ei să umble prin pădure cu arme. Tatăl meu a prins de veste și a încercat să-i potolească. Le-a adus aminte că cinci adulți s-au dus în pădure și n-au mai ieșit vii de-acolo.  Am crezut că asta însemna sfârșitul, dar acum aud că Magdy a așteptat doar până când tatăl meu s-a dus în vizită la al tău, pentru ca pe urmă să adune niște idioți cu aceleași idei ca și ale lui și să plece în pădure.

— I-a observat cineva plecând? am întrebat.

— Le-au spus celorlalți că se duc să exerseze puțin trasul la țintă la ferma părinților lui Magdy. Nimeni n-avea să se plângă că făceau asta în situația de față. O dată ce au ajuns acolo însă, și-au luat zborul. Restul familiei lui Magdy e aici, în sat, ca și toți ceilalți. Nimeni nu știe că lipsesc.

— Atunci tu cum ai aflat despre asta? am întrebat. Magdy nu ți-ar fi spus așa ceva tocmai acum.

— Micul lui grup a lăsat ceva în urmă. Isaiah Miller trebuia să meargă cu el, dar tatăl lui nu l-a lăsat să ia pușca pentru „exerciții de tras la țintă”. L-am auzit plângându-se despre asta și-apoi am scos restul de la el prin intimidare.

— A mai spus și altcuiva?

— Nu cred. Acum, că a avut timp să se gândească la cele întâmplate, nu cred că vrea să intre în încurcătură. Dar noi ar trebui să spunem cuiva.

— Am provoca panică dacă am spune, am zis. Șase oameni au murit deja. Dacă spunem oamenilor că încă patru oameni — patru băieți — au plecat în pădure, toți or s-o ia razna. Și o să avem și mai mulți oameni înarmați plecând, și mai mulți oameni murind, fie din cauza acestor creaturi, fie împușcându-se între ei din greșeală pentru că sunt atât de nervoși.

— Atunci ce vrei să faci? întrebă Gretchen.

— Ne-am antrenat pentru asta, Gretchen.

Gretchen făcu ochii foarte mari.

— O, nu! exclamă. Zoë, te iubesc, dar asta-i o prostie! Cu nici un chip n-o să mă duci acolo, să servesc din nou drept țintă chestiilor ălora, și cu nici un chip n-o să te las pe tine să te duci.

— N-o să fim numai noi… Hickory și Dickory…

— Hickory și Dickory or să spună și ei că ești nebună. Tocmai au petrecut luni de zile învățându-te cum să te aperi, iar tu crezi c-or să fie câtuși de puțin bucuroși că tu te duci acolo pentru ca vreo creatură să te folosească drept țintă pentru sulițe? Nu prea cred.

— Hai să-i întrebăm.

— Domnișoara Gretchen are dreptate, îmi spuse Hickory după ce i-am chemat, pe el și pe Dickory. E o idee foarte proastă. Maiorul Perry și locotenentul Sagan sunt cei care ar trebui să se ocupe de problema asta.

— Tăticul trebuie să-și facă griji pentru toată colonia în momentul ăsta, am replicat. Iar mămica e la infirmerie, vindecându-se după ce a avut de-a face cu intrușii data trecută.

— Nu crezi că asta spune ceva? observă Gretchen.

M-am întors spre ea, puțin supărată. Ridică o mână.

— Îmi pare rău, Zoë. Asta n-a ieșit cum trebuie. Dar gândește-te: mama ta a fost soldat al Forțelor Speciale. Era meseria ei să lupte cu tot felul de chestii. Și dacă ea a ieșit din confruntarea asta cu o rană destul de urâtă încât să ajungă să-și petreacă noaptea în infirmerie, înseamnă că orice-ar fi acolo e o treabă serioasă.

— Da? Și-atunci, cine să facă asta? am întrebat. Mămica și tăticul au plecat singuri după vânători cu un motiv — ei au fost antrenați să lupte și să se ocupe de asemenea întâmplări. Oricine altcineva ar fi fost ucis. Dar nu se mai pot duce după Magdy și Enzo — nu chiar acum. Iar dacă altcineva se aventurează după ei, se va afla într-un pericol la fel de mare ca și cei doi și prietenii lor. Suntem singurii care-o putem face.

— Nu te supăra pe mine pentru că spun asta, vorbi Gretchen. Dar mi se pare că ești prea entuziasmată. Ca și cum ai vrea să te duci acolo și să te bați cu ceva.

— Vreau să-i găsesc pe Enzo și pe Magdy, am insistat. Asta-i tot ce vreau.

— Ar trebui să-l informăm pe tatăl tău, spuse Hickory.

— Dacă-l informăm pe tăticul, o să ne spună nu. Și cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât o să ne ia mai mult să ne găsim prietenii.

Hickory și Dickory își apropiară capetele și păcăniră încetișor vreme de câteva minute.

— Nu-i o idee bună, zise Hickory în sfârșit. Dar vă vom ajuta.

— Gretchen? am întrebat.

— Încerc să mă hotărăsc dacă Magdy merită.

— Gretchen! am repetat.

— E o glumă. De genul pe care-l faci când ești pe cale să faci în pantaloni.

— Dacă o să facem asta, interveni Hickory, trebuie s-o facem pe baza presupunerii că o să intrăm în luptă. Ați fost antrenate cu arme de foc și cu arme albe. Trebuie să fiți pregătite să le folosiți, dacă este nevoie.

— Înțeleg, am răspuns.

Gretchen dădu din cap.

— Atunci să ne pregătim, vorbi Hickory. Și hai s-o facem fără zgomot.

*****

Orice urmă de încredere că aveam cea mai mică idee despre ce fac mă părăsi în clipa în care am intrat în pădure — când alergarea printre copaci mă purtă înapoi, către ultima oară când alergasem printre ei noaptea, cu una sau mai multe creaturi necunoscute ținând pasul cu noi, invizibile. Diferența dintre atunci și acum era că în ultima vreme mă antrenasem să lupt. Și credeam că asta va avea vreo importanță în felul în care mă simțeam.

Nu avea. Eram speriată. Și nu doar un pic.

Sunetul foșnit, în rafale, pe care-l auziserăm, se apropia venind de-a dreptul spre noi, pe sol, deplasându-se repede. Toți patru ne-am oprit, ne-am ascuns și ne-am pregătit să ne ocupăm de orice-ar apărea în fața noastră.

Două siluete umane se năpustiră din tufișuri și alergară în linie dreaptă pe lângă locul unde ne ascundeam Gretchen și cu mine. Hickory și Dickory îi înșfăcară în timp ce treceau pe lângă ei; băieții țipară îngroziți când Hickory și Dickory îi doborâră la pământ. Puștile lor alunecară pe sol.

Gretchen și cu mine ne-am repezit la ei și am încercat să-i liniștim. Prindea bine să fii uman.

Nici unul nu era Enzo sau Magdy.

— Hei, i-am spus, cât de liniștitor puteam, celui mai apropiat de mine. Hei… Liniștește-te… Ești la adăpost… Liniștește-te…

Gretchen făcea același lucru cu celălalt. În cele din urmă i-am recunoscut cine erau: Albert Yoo și Michel Gruber. Atât Albert cât și Michel făceau parte dintre cei pe care-i clasificasem de multă vreme în categoria „cam neghiob”, așa că n-am petrecut cu ei nici un pic de timp în plus față de ceea ce trebuia. Ei îmi întoarseră favoarea.

— Albert, i-am vorbit celui mai apropiat de mine. Unde sunt Enzo și Magdy?

— Ia-ți chestia de pe mine! exclamă Albert.

Dickory îl imobiliza încă.

— Dickory, am zis.

Îi dădu drumul lui Albert.

— Unde sunt Enzo și Magdy? am repetat.

— Nu știu, răspunse Albert. Am fost separați. Chestiile alea din copaci au început să psalmodieze către noi, iar Michel și cu mine ne-am speriat și am fugit.

— Să psalmodieze? am întrebat.

— Sau să cânte, sau să păcănească sau ce-o fi, răspunse Albert. Mergeam singuri, căutând creaturile, când toate zgomotele astea au început să vină din copaci. Ca și cum încercau să ne arate că se strecuraseră pe lângă noi fără măcar să ne dăm seama.

Asta mă îngrijoră.

— Hickory? am întrebat.

— Nu-i nimic semnificativ în copaci, răspunse el.

M-am destins puțin.

— Ne-au înconjurat, continuă Albert. Și Magdy a tras în ei. Apoi lucrurile au devenit de-a dreptul zgomotoase. Michel și cu mine am plecat de-acolo. Am fugit pur și simplu. N-am văzut unde s-au dus Magdy și Enzo.

— Cu câtă vreme în urmă s-a întâmplat asta? am întrebat.

— Nu știu. Zece minute, cincisprezece… Cam așa ceva.

— Arată-ne de unde-ați venit, i-am cerut.

Albert arătă cu degetul. Am dat din cap.

— Scoală-te, am spus. Dickory o să vă ducă pe tine și pe Michel înapoi la lizieră. Vă puteți întoarce de acolo.

— Nu mă duc nicăieri cu lucrul acela, vorbi Michel, prima lui contribuție din seara aceea.

— În ordine, atunci aveți două opțiuni, am explicat. Rămâneți aici și sperați că o să ne întoarcem după voi înainte ca ființele acelea să apară, sau să sperați că o să ajungeți la lizieră înainte să vă ajungă din urmă. Sau îl puteți lăsa pe Dickory să vă ajute și poate o să supraviețuiți. Alegerea voastră.

Am vorbit puțin mai energic decât trebuia, dar eram enervată că idiotul ăsta nu voia ajutor ca să rămână în viață.

— De acord, consimți el.

— Bine, am zis.

Le-am cules puștile de pe jos, i le-am dat lui Dickory și am luat-o pe-a lui.

— Du-i la lizieră lângă casa lui Magdy. Nu le da înapoi puștile până când nu ajungeți acolo. Întoarce-te și găsește-ne cât de repede poți.

Dickory dădu din cap, îi făcu să se miște pe Albert și pe Michel, intimidați, și se îndepărtă.

— Nu mi-au plăcut niciodată, vorbi Gretchen în timp ce plecau.

— Îmi dau seama de ce, am comentat și i-am dat lui Hickory pușca lui Dickory.

— Hai. Să mergem mai departe.

*****

I-am auzit înainte să-i vedem. De fapt, Hickory, al cărui auz se extinde mai mult decât cel uman, i-a auzit — fredonând, ciripind și psalmodiind.

— Chiar cântă, observă Hickory încetișor, și ne conduse pe Gretchen și pe mine către ei.

Dickory sosi, fără zgomot, chiar înainte să-i găsim. Hickory îi întinse pușca.

În micul luminiș se aflau șase siluete.

Enzo și Magdy fură primii pe care i-am recunoscut. Îngenuncheau pe jos, cu capetele plecate, așteptând indiferenți ce urma să li se întâmple. Lumina nu era destul de bună ca să văd expresia de pe chipurile oricăruia dintre ei, dar nu trebuia să le zăresc fețele ca să știu că erau speriați. Orice li s-ar fi întâmplat celor doi, mersese rău, iar acum nu așteptau decât să se termine. Oricum s-ar fi terminat…

Am măsurat cu privirea silueta îngenuncheată a lui Enzo și mi-am adus aminte îndată de ce-l iubeam. Era acolo pentru că încerca să fie un bun prieten pentru Magdy. Încerca să-l împiedice să intre în necazuri sau măcar să-i împărtășească necazurile. Era o ființă umană cumsecade, ceea ce este destul de rar, dar e de-a dreptul un miracol când e vorba de un băiat adolescent. Venisem aici pentru că îl iubeam încă. Trecuseră săptămâni de când ne spuseserăm mai mult de un „bună” la școală — când te desparți într-o comunitate mică trebuie să păstrezi puțin distanța — dar nu conta. Încă eram legată de el. O parte din el rămânea în inima mea, și-mi închipuiam că avea să rămână pentru tot restul vieții.

Da, era un loc și un moment cu adevărat inoportun ca să-mi dau seama de toate astea, dar asemenea lucruri se întâmplă când se întâmplă. Și nu făceau nici un zgomot, așa că era în regulă.

M-am uitat la Magdy, și acesta e gândul care mi-a venit în minte: Când toate astea or să se termine, o să-i bătătoresc serios fundul.

Celelalte patru siluete…

Vârcolaci.

Era singurul mod de a-i descrie. Arătau sălbatici, puternici, carnivori și coborâți dintr-un coșmar, și la toate astea se adăugau mișcările și sunetele care arătau limpede că exista un creier înăuntru, care să meargă mână-n mână cu tot restul. Aveau aceiași patru ochi ca ai tuturor animalelor de pe Roanoke pe care le văzuserăm până atunci, dar în afară de asta ar fi putut sosi direct din folclor. Erau, cum am spus, vârcolaci.

Trei dintre aceștia erau ocupați să-i sâcâie și să-i împungă pe Magdy și pe Enzo, fiind limpede că se jucau cu ei și-i amenințau. Unul dintre ei ținea o pușcă pe care-o luase de la Magdy și-l împingea cu ea. M-am întrebat dacă mai era încărcată și ce s-ar întâmpla cu Magdy sau cu vârcolacul dacă s-ar descărca. Altul ținea o suliță și-l înțepa din când în când pe Enzo cu ea. Cei trei ciripeau și păcăneau unii la alții; nu mă îndoiesc că discutau ce să facă cu Magdy și Enzo și cum s-o facă.

Cel de-al patrulea vârcolac stătea separat de ceilalți trei și se purta diferit. Când vreunul din restul vârcolacilor se ducea să-l împungă pe Enzo sau pe Magdy, se apropia și încerca să-i împiedice s-o facă, stând între oameni și semenii lui. Din când în când, intervenea și încerca să vorbească cu unul dintre ceilalți vârcolaci, făcând semn către Enzo și Magdy pentru a sublinia ce avea de spus. Încerca să-i convingă pe ceilalți de ceva. Să-i lase liberi pe oameni? Poate. Orice-ar fi fost, ceilalți trei nu erau câtuși de puțin de acord. Cel de-al patrulea vârcolac insista oricum.

Asta îmi aduse aminte brusc de Enzo, prima oară când îl văzusem, încercând să-l împiedice pe Magdy să intre fără nici un fel de motiv într-o bătaie idioată. De data aceea, nu mersese; Gretchen și cu mine fuseserăm nevoite să intervenim și să facem ceva. Nu mergea nici acum. »

(VA URMA)

JOHN SCALZI la una dintre lansările cărților sale

Mai multe detalii veți găsi probabil pe blogul editorului, în revista Galileo online și pe linkul către site-ul lui John Scalzi, link aflat în dreapta acestei pagini.

Vă dorim lectură plăcută!

Anunțuri