În general, sunt un tip căruia nu-i place să-și expună viața personală mai mult decât trebuie. Am făcut-o rareori, și asta atunci când am considerat că pot învăța și alții din experiența mea sau când pur și simplu nu am mai putut rezista presiunii psihice presupuse de unele evenimente, cum sunt cele pe care vreau să vi le relatez în continuare…

Întâi și întâi, presupusa mea ruptură musculară s-a dovedit a fi o DUBLĂ FRACTURĂ A UMĂRULUI STÂNG, chestie care se pare că mă va ține pe tușă circa trei sferturi de an, dacă includem aici și perioadele de gimnastică de recuperare devenite obligatorii după ”isprava” de la Focșani. Chestia interesantă este că – exceptând faptul că acum arăt ca o mumie înfășurată foarte strâns în niște bandaje care aproape că-mi taie răsuflarea și nu-mi dau voie să mă mișc decât cu foarte mare greutate – am devenit expert în a tasta pe calculator cu un singur deget, și anume arătătorul mâinii drepte! Așa se explică efervescența postărilor pe blog din ultima vreme, pentru care (exceptând mouse-ul), principalele comenzi sunt Ctrl + A, Ctrl + C și Ctrl + V (astea, e-adevărat, necesită două degete, dar cum mâna dreaptă are în total cinci – și toate valide – situația e OK :-). Trăiască așadar tastatura și shortcut-urile ei!

Motivul pentru care scriu această postare nu are însă legătură cu cele de mai sus. De-a lungul vieții mele, am fost în multe situații dificile și de fiecare dată am ieșit la liman – uneori m-am plâns de asta, alteori (de cele mai multe ori!) nu… C-așa-i viața! În prezent însă, am început să cred că există ceva în neregulă în desfășurarea evenimentelor pe care le trăim. Nu sunt credincios (cel puțin în sensul propus de Biserica oficială), nu sunt mistic, nu sunt satanist, nici sectant, nici superstițios, nici adept al consumului de droguri (ușoare sau grele), nu mai fumez de aproape 12 ani, nu cred în destinul propus de tragediile grecești ori franceze, în predestinare sau în seria de filme ”Final Destination”- și totuși anumite întâmplări din viața mea îmi dau de gândit. Și nu puțin!

Iată-le:

1.- La o săptămână după ce eu cădeam pe zăpadă (ca un  prost, trebuie să recunosc!) pe aleea nedeszăpezită dintre blocurile din Focșani, mama mea – în vârstă de 82 de ani – pățea exact același lucru, iar diagnosticul sună cam așa: FRACTURĂ A UMĂRULUI STÂNG (!) care – datorită osteoporozei presupuse de vârsta înaintată – necesită implantarea unei tije care să susțină osul!!! Respectiva tijă  (ce nu poate măsura mai mult de 25 de centimetri, căci altminteri ar depăși lungimea antebrațului!) costă nici mai mult, nici mai puțin decât… 3700 de lei (adică 37 de milioane de lei vechi!!!), sumă aflată – nu-i așa? – la dispoziția majorității pensionarilor din Rominia lui băsescu. Din ce-o fi făcută, Dumnezeu știe! Probabil vreun aliaj de navetă spațială, căci alfel nu se justifică suma… Dar nici măcar asta n-ar fi fost o problemă – spre deosebire de noi, bătrânii au fost învățați să se gândească la viitor și-și strâng din timp bani pentru evenimente neprevăzute sau neplăcute (eufemisme pentru boală sau moarte, alegeți voi echivalențele). Credeți însă că-i suficient? Ei bine, vă spun eu: NU! Internată în spital pe data de 30 ianuarie 2012, în ideea unei operații rapide, de rutină, care să rezolve problema, bătrâna doamnă Ghidoveanu nici până astăzi nu a ajuns la operație și asta nu neapărat din vina medicilor care s-au purtat cu ea mai mult decât admirabil. Explicația stă în altă parte: VREMEA! Nu editura, nu ziarul, nu orice altceva, în afara sensului cel mai propriu legat de meteorologie. Timp de o săptămână, orașul Unirii a fost smuls din arealul său obișnuit, situat la granița dintre Muntenia și Moldova, și aruncat într-un univers paralel, plin de zăpadă care pe alocuri a ajuns la nivelul etajului 3 al unui bloc și în care – după cum am văzut la televizor – unii locuitori se duceau la cumpărături la supermarket pe schiuri!!! Să mai spună cineva că Rominia nu e o țară SF… Cât despre tijă (care trebuia,  nu-i așa?, să vină neapărat de la București), poate va ajunge la Focșani pe parcursul acestui an. Sperăm…

2.- Vorbesc mai dăunezi cu un colaborator foarte apropiat al blogului MoshulSF, căruia am vrut să-i mulțumesc pentru colaborarea de-a dreptul excepțională din ultima perioadă… Când colo, ce credeți că aflu? Pe 15 ianuarie i-a murit o rudă foarte, foarte apropiată, de genul încadrabil în categoria rubedeniilor de gradul întâi.

3.- V-am amintit despre modul în care a murit actorul EMIL HOSSU, unul dintre interpreții mei preferați din teatrul românesc. Glorios, e-adevărat, cum probabil că și-ar dori cei mai mulți dintre slujitorii Thaliei (deși nici măcar asta nu e foarte sigur, după mărturisirile televizate ale unor ”vedete” contemporane din domeniu!). Ușor și curat, rapid în orice caz – așa cum probabil ne-am dori majoritatea dintre noi. Dar credeți că e atât de simplu?

4.- Ieri, la orele 8:30, a decedat –  după o grea suferință – mama celei de-a doua mele soții, adică – pentru a nu mai băga lumea în ceață – bunica junioarei Ghidoveanu. Inutil să vă mai spun în ce stare e copilul SF… Cât despre mine, eu tocmai m-am întors de la un șir de asemenea evenimente, prin urmare mai este cazul să mă mire ceva? Un amănunt demn de luat în seamă: bătrâna nu poate fi înmormântată sâmbătă sau duminică, pentru că fie preoții sunt prea ocupați sâmbătă cu parastase și pomeni ale unor decedați la o dată anterioară, fie calendarul oficial al Bisericii nu permite înmormântarea în ziua de duminică, 12.02.2012! Cu alte cuvinte, vrei să mori, programează-te, nene!!! Ca urmare, va fi înmormântată astăzi, la orele 14, la mi puțin de 36 de ore de la deces. Nu știu ce legi se încalcă aici, dar aceea a bunului simț cu siguranță!

Stau și mă întreb cu groază ce va urma. Căci mai sunt cinci zile până la jumătatea lunii februarie… Cât despre decembrie, scapă cine poate!

Anunțuri