Revin astăzi cu o povestire care ar fi trebuit publicată pe acest blog în luna decembrie a anului trecut. Nu s-a putut atunci, din diverse motive, așa că revin astăzi spunându-vă că IOANA VIȘAN (autoarea sa) este unul dintre tinerii scriitori de SF preferați de mine, la ora actuală. Pornind de la diversele povestiri publicate în antologii cum ar fi Steampunk sau Venus, am avut plăcerea să remarc o creatoare de literatură interesantă, plină de imaginație și stăpână pe mijloacele sale de exprimare, cu subiecte originale și  ușor ironice, deseori depărtându-se de regulile genului din care se revendică. Vă invit așadar să urmărim împreună cum se desfășoară – în viziunea scriitoarei ieșene – un prim contact cu extratereștrii.

Lectură plăcută!

N-a fost o invazie tipică. A început cu un cutremur sau cel puţin asta ni s-a părut iniţial a fi. Eram prea zguduiţi ca să îi observăm de la început. Apoi Marie a ţipat, arătând cu mânuţa tremurândă spre tavan:
– Tati, tati, avem un câine!
De unde i-o fi venit ideea asta nu ştiu. N-arăta a câine, mai degrabă a urangutan, dar nu era nici una, nici alta. Cert este că o creatură nemaivăzută stătea ghemuită în colţul tavanului. Ne-am holbat la ea vreo jumătate de oră, timp în care ne-a ignorat cu desăvârşire, după care s-a ridicat leneşă şi a traversat în patru labe tavanul. Am reuşit să observăm că avea membre articulate, acoperite de blană deasă, neagră, un cap rotund cu bot turtit şi ochi cenuşii şi, spre dezamăgirea Mariei, nici urmă de coadă.
Sonia a intrat la timp în cameră ca să o vadă dispărând prin peretele ce făcea legătura cu bucătăria. Tocmai se întorsese de la cumpărături. A dat drumul la sacoşe şi şi-a dus mâinile la gură:
– Ce-a fost asta? a întrebat complet interzisă.
– Nu ştiu, dar o să aflăm, i-am spus.
– O să aflăm! a repetat Marie, entuziasmată de idee.
Am pus mâna pe telefon şi am sunat pe la prieteni ca să întreb ce şi cum. Mai practică, Sonia a dat drumul la televizor. Nu eram singurii care aveam vizitatori. Rapoarte sosite de pretutindeni anunţau că oricine locuia într-o clădire înaltă de peste trei metri se trezise cu astfel de surprize. Ghinionul nostru că moştenisem de la mătuşa Soniei o casă veche cu tavane înalte şi camere mari…
– Bine că n-am apucat să văruim, a murmurat Sonia şi ne-am uitat lung la tavanul pe care se plimbase creatura. Nu se vedeau urme, dar era abia la început.
– Mami, uite, au apărut şi puiuţi, a apucat-o Marie de mână şi a tras-o spre sufragerie.
Am înşfăcat bâta de basebal din spatele fotoliului şi le-am urmat precaut.
Într-adevăr, pe tavanul sufrageriei se hârjoneau două specimene mai mici, dând cu grijă târcoale lustrei pline de praf, sub supravegherea unui exemplar de talia celui pe care-l văzusem în birou. Ar fi putut să fie acelaşi, erau greu de deosebit.


Marie s-a cocoţat pe un scaun şi a aprins lumina. Creatura mai mare şi-a păstrat calmul, însă puii au încremenit, uitându-se fascinaţi la becurile incandescente. Lustra în formă de candelabru îi depăşea în înălţime. Ochişorii le-au sclipit şi s-au legănat pe picioare parcă în semn de aprobare. În orice caz, nu păreau speriaţi, mai mult curioşi. Unul dintre ei a întins o lăbuţă şi a lovit un ornament ramificat. În încăpere s-a auzit un zumzăit uşor, făcut de metalul care vibra. Marie a chicotit în pumni.
Puii s-au uitat în sus, adică la ea, apoi, ca la comandă, şi-au coborât capetele în pământ, deşi noi n-am auzit nimic. Adultul s-a prefăcut că totul era în regulă, dar s-a grăbit să îi ia de acolo. Au plecat spre dormitor, dar când Marie s-a dus să-i caute, dispăruseră. Era clar că n-aveau voie să stabilească un contact direct.
Ceva mai târziu am aflat şi de ce. M-au alertat ţipetele Soniei şi am alergat într-un suflet să văd ce se întâmplase. Am găsit-o în baie, agitând furioasă o mătură din a cărei coadă ieşea fum. Două creaturi stăteau liniştite deasupra cabinei duşului.
– Cum să folosesc toaleta, cu ei aici? mi s-a plâns.
I-am luat mătura din mână, ca să studiez mai de aproape coada. Cam douăzeci de centimetri lipseau din ea. Fusese întreagă mai devreme, o folosisem să adun pământul de la un ghiveci răsturnat de Marie la mine în birou. Am ridicat-o încet şi la vreun metru de tavan am văzut cum a vibrat aerul şi a mai dispărut un centimetru. Creaturile alea erau protejate bine, n-aveau de gând să plece nicăieri.
– Uhmm… nu poţi să te ţii?
Aşa a trecut o săptămână. Problema rămânea aceeaşi, deşi de-acum ne mai obişnuisem cu ei şi reuşeam să le ignorăm prezenţa şi să ne vedem cât de cât de viaţa noastră. Cu baia am rezolvat-o destul de simplu. Am agăţat nişte cearşafuri sub câmpul de forţă şi, când s-au lămurit că nu era nimic de văzut, şi-au pierdut interesul. Cu dormitorul n-am avut probleme, dispăreau de îndată ce începeam să ne pregătim de culcare, ceea ce ne-a făcut să bănuim că probabil aveau şi ei cicluri zi-noapte. Oricum, am luat-o pe Marie cu noi în pat, pentru orice eventualitate.
Marie n-a protestat, deşi părea mai puţin speriată decât noi. A  continuat să-i urmărească dând dovadă de determinarea unui adevărat savant şi, după ce ne-am asigurat că n-avea cum să ajungă la ei, am lăsat-o în pace. Nu-i strica o nouă ocupaţie, iar de jucării se plictisise. A pierdut câteva tot încercând să le arunce la pui, ca să-i înveţe să se joace cu ele. Cum nu-i văzusem manevrând niciun fel de obiecte, ea ajunsese la concluzia că probabil n-aveau.
– Tatiiiii!
Bine că auzisem chicotele de mai înainte, altfel aş fi făcut un atac de cord la auzul unui asemenea ţipăt. Tot mi-a sărit puţin inima din piept şi, oftând, mi-am abandonat hârtiile şi m-am dus să  văd ce trăsnaie mai pusese la cale. Am găsit-o în sufragerie, înarmată cu un pistol cu apă. Trăgea în pui, iar aceştia se scuturau ca nişte câini şi făceau ca toţi dracii. M-a mirat faptul că adultul de lângă ei nu lua nicio măsură să-i protejeze. Stătea mai la o parte, ferit de jeturile de apă, şi îi lăsa să-şi facă de cap.
– Le place! a râs Marie.
Eu îmi făceam mai multe griji pentru starea tavanului. Tencuiala era deja veche şi începea să se desprindă. Sonia avea să facă o criză de nervi la întoarcerea de la serviciu.
– Ajunge, scumpo, i-am spus. Doar nu vrei să răcească…


A mai trecut un timp.
Sonia a avut o tentativă de a ne muta, dar piaţa imobiliară explodase peste noapte. Cei care n-aveau intruşi îi căutau, iar cei cu musafiri voiau să scape de ei. Era o întreagă nebunie. Cum nu apăruseră incidente în decursul primei luni de coabitare, noi am decis să rămânem pe loc. Ne plăcea casa noastră şi, în plus, era aproape de universitate, de cabinetul Soniei şi de şcoala la care o înscriseserăm pe Marie. Am convenit împreună să aşteptăm să treacă vara, să vedem ce se mai întâmplă. Marie a fost de acord.
Pe lângă pui, Marie făcuse o pasiune pentru creatura din biroul meu. Aceasta apărea în fiecare dimineaţă la ora nouă, când mă apucam de lucru, şi, cu scurte absenţe, îmi ţinea companie pe tot parcursul zilei. Se ghemuia în colţul de deasupra bibliotecii, de unde ne ţinea sub observaţie pe mine şi pe Marie, care se juca pe canapeaua de la geam. Eu n-aş fi pariat că era acelaşi individ, dar ea jura că aşa era. L-a botezat Henri.
Devenise mult mai liniştită de când îl avea pe el prin preajmă, nu mă mai deranja din cinci în cinci minute cu întrebări. Stătea călare pe braţul canapelei şi sporovăia încontinuu, povestindu-i câte în lună şi în stele. Am întrebat-o la un moment dat dacă-i şi răspunde. A râs şi mi-a spus „Nu încă!”, dar era convinsă că avea s-o facă, dacă insista suficient de mult. Nu m-a lăsat inima să îi spulber speranţele. Dacă atâţia oameni de ştinţă din toată lumea nu reuşiseră, ce şanse avea un copil de nici şapte ani?
Dar pe Marie n-o interesa teoria probabilităţilor. Îşi vedea cu încăpăţânare de planul ei. Încercase să-l momească aruncându-i mâncare, obiecte strălucitoare şi muşte, asta pentru că, aşa cum atârna suspendat de tavan cu capul în jos, îi amintea de un păianjen. Încearcă să îi explici că de fapt era vorba de două lumi răsturnate, între care apăruse o fisură, şi care se intersectau. Mai bine îi spuneam poveşti.
Observase, însă, că Henri arăta un oarecare interes faţă de cărţi, aşa că uite-o pe micuţa mea Marie, pentru care cărţile fără poze erau simplă maculatură, chinuindu-se să-i citească dintr-o enciclopedie cât ea de mare. Sonia şi cu mine ne bucuram că, măcar din punctul ăsta de vedere, prezenţa lui Henri reprezenta o influenţă bună pentru ea. Mai ales eu eram uşurat că o ţinea ocupată cât timp era plecată Sonia la serviciu.
– Tatiii…
Ei, nu chiar tot timpul.
– Tati! a strigat mai tare, ca să îmi atragă atenţia.
– Hmm? am mormăit, fără să-mi ridic nasul din hârtii.
– Am obosit, facem o pauză, m-a informat.
– Bine, scumpo.
Am auzit-o foindu-se şi am văzut-o cu coada ochiului cum se bâţâia pe canapea. Era clar că mai urma ceva.
– Tati… pot să-i dau lui Henri unul din trabucele tale? Ca să se relaxeze! a motivat repede.
– Trabucuri, am corectat-o din obişnuinţă.
Fumasem unul, când le primisem de la un coleg din Brazilia, aflat în trecere pe la universitate. De atunci, cutia zăcea pe un raft al bibliotecii fără alt scop decât acela de a constitui un suport solid pentru praf, eu nefiind fumător de trabuc, ci de pipă şi aia destul de rar, când nu mă prindea Sonia.
Am dat din cap şi am bâiguit ceva ininteligibil. Lasă copilul să se distreze, chiar dacă havanele alea erau revoltător de scumpe. Bănuiam că intenţiona să-l arunce spre tavan, aşa cum făcuse şi cu celelalte lucruri, şi avea să-i treacă cheful după ce îl vedea dematerializându-se în aer. Am aşteptat să se audă fâsâitul specific asociat operaţiei, însă a întârziat să apară. În schimb, s-au auzit nişte icnete şi un scârţâit.
Imaginându-mi că nu reuşea să deschidă cutia, – era una din acelea din lemn sculptat şi cu încuietoare din fier -, am întrebat-o:
– Ai nevoie de ajutor, scumpo?
– …uh… nu, a icnit şi scârţâitul s-a repetat.
Am recunoscut sunetul ca fiind scos de rafturile de sus ale bibliotecii, cea mai fragilă parte din mobila veche de o sută de ani. Nu suna bine. Marie ştia că n-avea voie să umble cu lucrurile mele fără să ceară voie, aşa că n-aş fi avut motiv să cocoţ cutia tocmai acolo şi nici nu îmi aminteam să o fi făcut. Mi-am ridicat ochii de pe dosarul pe care le studiam… şi am îngheţat.
Marie reuşise să escaladeze toate cele opt rafturi ale bibliotecii, cu ajutorul unui scaun aşezat pe canapea şi a unui morman de cărţi aflat în continuă creştere, şi tocmai se pregătea să pună piciorul pe ultimul raft ca să se caţere deasupra. Era greu de spus ce mă îngrozea mai mult, apropierea de câmpul de forţă sau raftul care se îndoia sub greutatea ei, riscând să se rupă.
– Marie, nu…, am strigat eu, dar era prea târziu.
Raftul s-a îndoit, făcând-o să se aplece spre perete, ceea ce a dezechilibrat teancul de cărţi.
Am sărit să o prind, însă, cum biroul îmi stătea în drum, n-aveam nicio şansă să ajung la ea la timp. Şi atunci s-a întâmplat minunea… Henri a întins un braţ lung, iniţial am crezut că voia trabucul oferit de Marie, şi a apucat-o de încheietură. Cred că am ţipat amândoi, când a tras-o la el.
Sonia m-a găsit stând în genunchi pe covor, uitându-mă împietrit la tavanul care avea acum nu unul, ci doi ocupanţi. Mi-am şters lacrimile de pe obraji şi, mut, am arătat în sus. Sonia şi-a apăsat o mână peste gură, ca să îşi înăbuşe ţipătul, şi s-a albit la faţă. Să i se facă rău şi mai multe nu.
Veselă, Marie s-a desprins din îmbrăţişarea lui Henri şi a fluturat din mână spre noi:
– Mami! Tati!
Buzele i s-au mişcat, dar cuvintele n-au traversat bariera. Ne-au dat la amândoi lacrimile, văzând-o că se mişcă, vorbeşte, aparent neafectată de situaţia neobişnuită. Acum dacă ne-o dădea şi înapoi…
Ne-a dat-o. Adică s-a întors singură, când i s-a făcut foame. Mi-a făcut semn să vin mai aproape, iar Henri a lăsat-o cu grijă în jos până am reuşit să o iau în braţe. Am strâns-o la piept hotărât să nu-i mai dau drumul niciodată. Sonia ne-a îmbrăţişat pe amândoi.
– Tati, tati, a cântat Marie şi braţele micuţe i s-au încolăcit în jurul gâtului meu. A aşteptat un moment să ne liniştim, apoi mi-a şoptit la ureche: Henri îţi transmite salutări!
În timp, numărul intruşilor a scăzut, însă Henri a rămas. Familia din sufragerie mai lipseşte de la apel din când în când, mai ales dacă Marie este ocupată, dar Henri este întotdeauna punctual. Marie îşi petrece dimineţile cu el. I-am amenajat o scară în birou, ca să urce şi să coboare mai uşor. Încă nu vrea să ne spună ce vede sau ce aude acolo sus, însă vocabularul i s-a îmbogăţit considerabil în urma discuţiilor cu Henri, aşa că n-avem de ce să ne plângem. Blăniţa o să fie mai greu de explicat, când începe şcoala peste câteva zile, dar să fie ea sănătoasă şi asta să fie singura ei problemă.
De curând m-a rugat să-i promit că nu spun la nimeni, nici măcar maică-sii, şi mi-a mărturisit că una dintre tovarăşele ei de joacă face şi ea vizite pe tavan. Tot aştept să apară la ştiri şi nimic. Uneori mă întreb în ce sens are loc invazia. Şi oare ei îşi dau seama? Rămâne de văzut…

Anunțuri