Povestirea care urmează mi-a parvenit destul de târziu anul acesta, pentru că autorul – scriitorul ieșean DAN DOBOȘ – a susținut multă vreme că lui nu-i ”ies” prozele de dimensiuni mici și că n-ar vrea să-și compromită imaginea cu o asemenea încercare. Cum eu public ”scornelile” în ordinea cronologică a primirii lor, iată că am pierdut momentul ca lucrarea lui Dan să apară înainte de Târgul de carte Gaudeamus 2011, prin urmare cei care sâmbătă, 26.11.2011, au participat la ședința de lucru a cenaclului Wolf’s Pack de la Pipera au avut ocazia să asculte pe viu textul amintit, în lectura autorului. De la ABAŢIA la PET STORE este într-adevăr cale lungă, dar principalele virtuți ale scriitorului Doboș sunt vizibile peste tot: concizie, inventivitate, un limbaj foarte clar și idei SF interesante, deseori duse pînă la extrem. Lucurile sunt vizibile cu atât mai mult în creațiile de mici dimensiuni ale autorului, dintre care vă ofer mai jos o mostră cred eu edificatoare…


 Copilului îi străluceau ochii de fericire. Păşea mărunt şi repede, ca un căţel care îşi trage stăpânul de lesă. Lesa era însă o mâna fermă a unui bărbat care părea să fie tatăl lui.

— Ascultă, Mihai, nu ştiu dacă e cea mai bună idee. Am putea merge la un magazin de jucării, rosti bărbatul pe un ton moale.

— Nu mă interesează! strigă băieţelul. Ultimul câine electronic era aşa de prost că i-am dat softul peste cap doar din comenzi vocale. Nici n-a fost nevoie să i-l decriptez.

Bărbatul oftă adânc, îl privi pe vânzător şi apoi clătină aprobator din cap.

— Da, aşa este, dar poate că ţi-ai dori un minisatelit din acela pentru observaţii astronomice. L-am putea lansa împreună din curte şi apoi am face observaţii…

Părintele se opri, cu ochii pironiţi pe faţa plictisită a copilului.

— Tată! Cu banii pe care i-am făcut în urma optimizării formularului fiscal mi-am cumpărat patru ore de observaţii pe cel mai mare telescop rusesc de pe orbită. Nu am nevoie de o lunetă imbecilă care să-mi transmită apoi imagini pe telefon. Eu vreau un căţel! Unul adevărat!

— Dar poate… nu, asta nu, se opri bărbatul gânditor.

— Vrei să mă faci curios. Nu merge! Îţi aduc aminte că mama mi-a cumpărat manualul acela de psihologie acum trei ani. Ar fi trist să nu fi reţinut îndeajuns din el încât să-ţi iasă şmecheria asta cu psihologia inversă. Vreau un căţel!

— Mă gândeam totuşi la o bicicletă din aceea cu frecare zero între mecanismele…

Băiatul ridică o mână, apoi se încruntă, părând că se gândeşte intens la ceva. După câteva secunde îl fixă pe vânzătoir, făcându-l să se foiască pe picioare.

— Nu merge, zise el într-un târziu. Am calculat: dacă aş apăsa pe pedale cu aceeaşi energie care m-a făcut să câştig campionatul de viteză anul trecut, aş atinge cu uşurinţă 120 de kilometri pe oră. Or asta e ilegal. Ca să nu mai vorbim că mama te-ar rupe cu bătaia…

Tatăl copilului ridică mâinile exasperat şi se adresă vânzătorului:

— Cred că o să luăm totuşi un căţel.

— N-am vrut să intervin, dar să ştiţi că un animal de companie poate fi…

— Stimulator al sentimentului de compasiune şi un excelent prilej de a trezi resposabilitatea unui copil, interveni Mihai. Bla, bla, bla, am citit şi eu broşura. Ia mai bine şi notează:

Vânzătorul ridică ochii spre tatăl copilului care schiţă un gest de neputinţă.

— Am citit instrucţiunile şi caracteristicile pe care le puteţi îngloba într-un animal de companie şi vreau aşa: în primul rând să aibă două culori fosforescente pe blană, vreau intersecţie hipotalamică aşa încât unul din bulbii olfactivi să poată fi folosit pentru văz, ca să se descurce perfect în întunericul cel mai deplin, să fie hipoalergenic, să fie capabil să înţeleagă regulile şi să joace cel puţin zece jocuri, a căror listă să o pot modifica oricând, să recunoască măcar o sută de comenzi vocale şi cel puţin trei sute de obiecte pe care să poată să mi le aducă, să nu mănânce mai mult de 1300 de calorii pe zi, să nu latre niciodată, dar să comunice printr-un set standard de sunete şi… să-l cheme Lucky.

Vânzătorul termină de introdus datele în terminalul care păru că se gândeşte puţin, după care scoase un sunet ascuţit.

— Mi-e teamă că nu se poate. Intersecţia hipotalamică coroborată cu instalarea unei interfeţe gluconice de învăţare a jocurilor şi cu numărul maxim de comenzi…

— Ba vă asigiur că se poate! protestă Mihai. Doar nu ai crezut că vin aici fără să mă fi documentat. Am bifat toate caracteristicile astea pe interfaţa de internet a magazinului şi mi-au dat chiar şi poza lui Lucky, la patru ani. Uite!

Băiatul scoase repede din buzunar o tabletă pe al cărei ecran era înfăţişat un câine uşor clăpăug dar simpatic, strălucind în roz şi verde. În josul imaginii erau listate caracteristicile animalului de companie. Vânzătorul le verifică atent şi apoi privi încurcat spre tatăl băiatului.

— Se poate să fie o neconcordanţă între… Mie îmi apare aici că speranţa de viaţă a acestui animal nu poate fi mai mare de 18 luni. Ceea ce e împotriva regulamentului nostru…

— Zi mai bine că nu poţi să-l faci! strigă copilul, arborând o mină sfidătoare.

Vânzătorul îl ignoră şi continuă să vorbească spre tatăl băiatului.

— Nu e o problemă. ADN-ul va fi sintetizat în două zile şi apoi, v-aş putea da animalul peste două săptămâni, dar n-ar fi corect, din moment ce eu ştiu că va muri mult prea devreme.

— Auzi, nene, interveni puştiul. Ştiu şi eu ceva biologie moleculară şi am făcut nişte calcule, nişte teste. Îţi spun eu interfaţa internă e stricată, nu aia externă. Lucky va fi extrem de sănătos, iar perioada lui de viaţă va fi de cel puţin 16 ani. Tată, zi-i şi tu!

Părintele băiatului se apropie de vânzător şi îşi aşeză palma, pe tejghea, peste mâna celuilalt. Cei doi se priviră o clipă în ochi şi, imediat, vânzătorul se răzgândi.

— Se poate să mă fi înşelat. O să lansez chiar acum comanda şi, peste 16 zile, Lucky vă va fi livrat acasă.

— Ura! strigă băiatul sărind în picioare direct pe tejgheaua magazinului şi începând un dans îndrăcit. Ura! O să am căţel! O să am căţel!

— Nu e frumos. Mihai! protestă tatăl băiatului, dar acesta sări înainte ca părintele său să îşi termine dojana.

— Mă duc la mama! A zis că îmi cumpără cel mai mare profiterol de la cofetărie.

— Mergi, Mihai. Eu o să rămân să plătesc şi să… Bărbatul se opri, privind în urma băiatului, care se îndepărtase îndeajuns pentru a nu-l mai auzi.

— Chiar aşa? întrebă vânzătorul.

— Da, încuviinţă celălat. Nu mai are mai mult de un an de trăit, aşa că nu prea contează dacă animalul va muri peste 18 luni

— Bine că m-aţi avertizat. Nu-mi dădusem seama că e un non.

— A trebuit să fie, ca să îşi dezvolte potenţialul la maximum. Nu am avut cum să îi explicăm, iar de două ori a fost gata să descopere singur… natura sa.

— Dar ce s-a întâmplat? De ce bolnav?

— Nimeni nu ştie. Se pare că hormonii care îi dezvoltă forţa musculară intră în conflict cu enzimele pro-mnemonice. Nu ştiau asta când l-am comandat. Am fost peste tot, de la magazin, la spital… Degeaba. Am să plătesc câinele şi gata. Puteţi autoriza tranzacţia.

— Mda, e trist, zise vânzătorul, care dădu să îşi tragă apoi mâna de sub cea a tatălui lui Mihai.

Se auzi un sfârâit electric şi, de pe dosul palmei vânzătorului începu să iasă un fuior de fum. Fanta dechisă lăsa să se vadă arabescul unui circuit integrat sofisticat. Tatăl lui Mihai îşi examină şi el palma, din mijlocul căreia ieşea un tub subţire.

— Uff, îmi cer scuze! exclamă celălalt. Mufa asta îmi face numai probleme de când mi-au schimbat circuitul pozitronic la revizia de 100.000 de zile.

— Nu e nici o problemă. La noi e mai simplu de reparat. O zi bună, domnule! O să vi-l aduc personal pe Lucky…

Publicitate