Luna septembrie a anului 1986 a fost pentru mine, proaspăt lansat pe orbita cenaclurilor radiofonice, una extrem de rodnică. Am avut ocazia să citesc o serie de producţii literare meritorii, scrise de autori interesanţi, ba – mai mult – mi s-a întâmplat „să devin profet în ţara mea”  (lucru despre care toată lumea ştie că e imposibil!), pariind ” în orb” pe un cal câştigător – cum se spune la curse! Desigur, este doar o figură de stil, scriitorii neavând nimic în comun cu caii de curse (decât poate că, în majoritatea cazurilor, alţii fac bani pe spinarea lor! 🙂 ), totuşi mă mir şi acum ce intuiţie am avut.  Nu vreau să mă laud în nici un fel, pentru că exceptând aprecierile din materialul următor, nu am mai avut nici un fel de contribuţie la devenirea artistică a respectivului autor, dar nu pot să nu mă felicit şi acum pentru premoniţia mea. Citiţi rândurile de mai jos, iar la sfârşit o să revin cu amănunte…

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (6) – Poşta din 10.09.1986

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 1

« Dintre multele scrisori primite în ultima vreme la redacţie, am ales pentru astăzi câteva aparţinând unor tineri autori din Bucureşti, pe care sper că-i voi întâlni după data de 15 septembrie a.c. în cadrul şedinţelor cenaclului de anticipaţie “Solaris”, desfăşurate în fiecare duminică, începând cu orele 12:00, la Casa de cultură a studenţilor “Grigore Preoteasa” din Calea Plevnei, nr. 61, sector 5.

Cine sunt aceşti tineri autori? Ei se numesc CRISTIAN LISANDRU, PAUL LUNGU, CĂTĂLIN CIOCAN, BOGDAN GHEORGHIU, DAN STARCU, ELIZA POPA şi – bineînţeles că fără un pseudonim nu se putea! – SIDERA ASTRA. Enumerarea am făcut-o în ordine absolut întâmplătoare, vă asigur, textele însă nu le-am ales la întâmplare. Ele se constituie într-o radiografie a nivelului literar atins de corespondenţii cenaclului nostru, într-o demonstraţie a calităţilor şi defectelor acestor fani cu apetenţă pentru SF. Să vedem, aşadar, cum stau lucrurile în cazul celor mai sus citaţi…

CRISTIAN LISANDRU este cel mai “cuminte” dintre toţi. Când spun asta, mă gândesc la creaţiile sale, Lacul şi Crudul adevăr, care, deşi bine scrise, nu se deosebesc prin nimic de un anumit gen de texte publicate la noi prin anii ’60 în “Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”. Tema ambelor lucrări este aceea a contactului dintre pământeni şi extratereştri, dar tratarea ei se face la un mod cât se poate de tradiţional, aş zice chiar “bătrâneşte”. Cristian Lisandru pare marcat de prea multele lecturi ale unor lucrări apărute în perioada copilăriei SF-ului românesc. El se află încă la stadiul când contactul în sine este mai important decât implicaţiile acestuia asupra societăţii, ceea ce nu poate decât să impieteze asupra calităţii povestirilor sale. A doua dintre ele, cel puţin, în care nişte extratereştri – printr-un procedeu discutabil de proiecţie psihică – îl avertizează pe erou de urmările unui posibil război nuclear, este de un tezism extrem şi nu trezeşte în sufletul cititorului efectul scontat. Poate că întâlnirea cu atmosfera unui cenaclu puternic, aşa cum este “Solaris”-ul bucureştean, îl va convinge pe Cristian Lisandru că nivelul SF-ului românesc actual este cu totul altul, determinându-l să-şi schimbe maniera de concepere a textelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât, repet, scriitura sa este bună, poate cea mai bună dintre cele luate în discuţie astăzi.

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 2

PAUL LUNGU se situează la polul opus. În scrisoarea care însoţeşte cele două lucrări ale sale, Mounin şi Thor, el afirmă: “Literatura SF ar trebui să surprindă pur şi simplu firescul celorlalte lumi, apelând cât mai puţin la emoţiile sufocante ale epicului basmului popular (care devin dăunătoare seninătăţii şi sigur nu duc la înţelepciunea cu care trebuie să fie investită până la urmă orice fiinţă umană).”  În concordanţă cu această aserţiune strict personală şi cu care nu este neapărat necesar să fiu de acord, Paul Lungu practică o literatură i-aş spune eu “de consemnare”, de înregistrare seacă, obiectivă, a realităţii, un fel de fotografiere a acesteia, realizată cu mijloacele folosite prin anii ’50-’60 de scriitorii “noului roman” francez. Mounin şi Thor dau impresia unor tablouri, descrierile sunt numeroase şi amănunţite, viu colorate, dar… Căci există şi aici un “dar”! Paul Lungu, deşi vrea mult, se mulţumeşte cu puţin. Textele sale se termină înainte de a începe, autorul neavând răbdarea – sau poate curajul – de a merge până la capăt. Ceea ce este păcat, pentru că tânărul nostru corespondent ştie să creeze universuri insolite, deosebite de ceea ce întâlnim de obicei în prozele debutanţilor. Îl invit, prin urmare, şi pe el la şedinţele cenaclului “Solaris”, unde va avea prilejul să-şi cristalizeze mai bine ideile şi concepţiile asupra creaţiei literare din domeniul SF-ului.

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 3

Al treilea şi poate cel mai bun dintre corespondenţii de astăzi este CĂTĂLIN CIOCAN, elev în clasa a XII-a la Liceul industrial “Gheorghe Şincai”. Povestirile sale, Concluzia şi Faţa ascunsă a Marelui Preot, sunt interesante, destul de bine scrise şi, chiar dacă pe alocuri mai au şi zone de umbră, cea mai mare calitate a lor mi se pare a fi implicarea autorului în propria sa creaţie. Foarte puţine dintre lucrările citite până acum în cadrul radiocenaclului mi-au sugerat această participare conştientă, care ar trebui să fie, de fapt, determinantă în definirea unui text drept valoros. Din acest punct de vedere, Cătălin Ciocan este în mare câştig faţă de colegii săi de generaţie, căci a fi implicat într-un text este şi o dovadă de maturitate, de asumare deliberată a responsabilităţii în faţa actului artistic. Cele două lucrări menţionate stau mărturie tocmai acestui fapt: Concluzia ne propune destinul tragic al unui Explorator extraterestru, de dimensiuni microscopice, care îşi va vedea curmată existenţa în tentativa de a cerceta o uriaşă alcătuire vie de pe planeta-ţintă a călătoriei sale. Tragismul provine din constatarea Exploratorului că uriaşa alcătuire nu este altceva decât o fiinţă raţională, croită pe alte dimensiuni, căreia în final cercetările sale îi vor distruge trupul, ucigând-o. Celălalt text, Faţa ascunsă a Marelui Preot, este o space-opera onorabilă, înfăţişând lupta locuitorilor planetei Skuna împotriva străinilor invadatori conduşi de Marele Preot – prototipul dictatorului fanatic şi nemilos, pentru care ura faţă de semenii săi de pretutindeni este şi scop, şi mijloc de existenţă în acelaşi timp. Din păcate, această a doua povestire are mai multe puncte slabe decât prima, probabil şi datorită lipsei de experienţă a autorului în a concepe şi a conduce texte ceva mai lungi. Un creator care, în orice caz, cred că va progresa foarte mult după un stadiu de ucenicie în cadrul unui cenaclu…

Iată, acum, şi o mică revelaţie, având în vedere vârsta sa destul de fragedă: BOGDAN GHEORGHIU, elev în clasa a VII-a la Şcoala generală nr. 169 din capitală. Schiţele sale, E.T. şi Bunicul, sunt nişte mici bijuterii îmbinând talentul cu ingeniozitatea, imaginaţia cu concizia. Bogdan Gheorghiu, aflat încă la vârsta jocului şi a basmelor cu Feţi-Frumoşi, face dovada unei capacităţi de înţelegere a literaturii SF ieşite din comun, dacă ţinem cont de faptul că încă nu a avut ocazia să-i studieze sistematic pe marii autori ai literaturii generale şi că nu are noţiunile necesare de teoria literaturii şi de tehnica scrisului, în general. Cu toate acestea, graţie talentului şi imaginaţiei, el reuşeşte să creeze un efect deosebit prin schiţele sale cu poantă, nu de puţine ori străbătute şi de o undă de umor absurd. Cred că bine îndrumat din exterior şi cu o muncă asiduă din partea lui, Bogdan Gheorghiu se va putea număra în anii ce vin printre exponenţii “schimbului de mâine” al anticipaţiei noastre.

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 4

În fine, ultimii trei autori de astăzi, DAN STARCU, ELIZA POPA şi misterioasa SIDERA ASTRA (după cum vedeţi, extratereştrii sunt deja printre noi!) au în comun aceeaşi calitate şi anume ingenuitatea. Ceea ce este puţin pentru a face literatură, dar destul de mult pentru a trezi în cititor acea satisfacţie sufletească pe care fiecare dintre noi o căutăm în momentul în care ne apropiem de creaţia artistică, indiferent de domeniul de realizare al acesteia. Cei trei mai au încă de învăţat, nu ştiu să-şi aleagă subiectele, să le scrie fără a cădea în banal şi convenţional, nu ştiu să-şi filtreze emoţiile şi sentimentalismul (în special fetele), dar în ciuda tuturor acestor inconveniente s-ar putea ca viitorul să ne rezerve destule surprize în ceea ce-i priveşte. Prin urmare, nu ne rămâne decât să aşteptăm…

Îi aştept şi eu, peste două săptămâni, la şedinţele cenaclului “Solaris”! »

*********

Acum vă veţi întreba, probabil, despre cine vorbeam în introducerea acestui articol. E foarte simplu, dacă v-aţi uitat deja în josul acestui ecran cred că v-aţi lămurit. Numele „tinerei speranţe” despre care spuneam în 1986 că va deveni un reper important pentru SF-ul românesc (fără să am habar atunci când anume se va întâmpla asta!) este BOGDAN GHEORGHIU. Recitiţi pasajul respectiv şi vă veţi convinge… Iată mai jos coperta volumului de debut al fostului elev de la Şcoala generală nr. 169 din Bucureşti:

2003-Gheorghiu, Bogdan - HAX GRID (Ed. Nemira, Col. Nautilus nr. 187)

Şi iată şi coperta unui alt volum, un soi de „monument” al science fiction-ului mondial, apărut în limba română graţie aceluiaşi om, Bogdan Gheorghiu, în calitate de TRADUCĂTOR, de această dată!

2008-Sterling, Bruce (ed.) - CYBERPUNK (Ed. Millenium Press). Traducere de Bogdan Gheorghiu

În încheiere, nu pot să spun decât câteva cuvinte: habar n-am dacă spusele mele, rostite grăbit, la un microfon, despre încercările literare ale unui puşti de clasa a VII-a au avut sau nu vreun impact asupra lui la vremea respectivă, dar mă bucur FOARTE, FOARTE TARE pentru devenirea sa ulterioară. Îmi pare rău doar pentru faptul că în ultima vreme scrie atât de rar.

În rest, vorba prietenului Ursu, „me happy”…

Later edit: După cum am aflat de la domnii Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică, cu excepţia materialului pe care-l puteţi vedea mai sus în versiunea sa olografă (mamă, ce tare sună cuvântul ăsta!), restul comentariilor făcute de mine sunt complet false şi lipsite de temei. Ca urmare, Bogdan Gheorghiu ale cărui încercări literare le-am analizat eu în 1986 NU ESTE ACELAŞI cu autorul volumului Hax Grid, apărut la Nemira în 2003, şi cu atât mai puţin traducătorul antologiei  editate de Millennium Press, în 2008. Asta e, cine nu verifică informaţiile din mai multe surse să nu se mire dacă trage ponoasele! Este o lecţie pe care-am învăţat-o cam brutal, din care am tras învăţămintele de rigoare, dar care vă asigur că n-o să mă transforme într-un soi de detectiv literar, capabil să stea cu ochii pe oricine, ca să vadă ce are să devină peste ani! Imaginaţi-vă însă în ce situaţie suntem: să ai cel puţin doi (dacă nu trei!) pasionaţi de SF la nivel de performanţă, pe care să-i cheme la fel: BOGDAN GHEORGHIU! Mă întreb cum ar fi fost ca – la debuturile lor – să fi existat doi sau trei Vladimir Colin, doi sau trei Sergiu Fărcăşan sau – mai modest – doi sau trei scriitori cu acelaşi nume din anii ’90… Nu-i aşa că ar fi fost incredibil… de frumos?

Anunțuri