Iată-ne şi pe 1 Decembrie 2011, o zi despre care ştim cu toţii că – fiind sărbătoarea naţională a României – ar trebui să ne înveselească şi să ne ofere prilej de bucurie, motiv pentru care îi arătăm respectul nostru scriind „decembrie” cu „D”.  Cu toţii ştim însă că realitatea stă cu totul altfel, că motivele noastre (inclusiv ale mele!) de bucurie sunt foarte reduse (ca să nu spun inexistente) şi că tot ceea ce ne mai rămâne este să facem haz de necaz, gândindu-ne la bancul acela cu reacţia unui pesimist şi a unui optimist în faţa afirmaţiei „mai rău de atât nu se poate”.

Aşa că astăzi am ales şi eu aceeaşi metodă. Încălcând ideea de bază a  acestei rubrici – pe principiul că „pe blogul meu public ce vreau!” –  am ales să vă prezint înainte de sfârşitul anului un al doilea text semnat de acelaşi autor.  Autorul fiind eu, ŞTEFAN GHIDOVEANU, alias MOSHUL SF. Am trişat însă numai pe jumătate, pentru că schiţa pe care vreau să vi-o prezint – deşi n-a fost creată special pentru acest blog – este totuşi una inedită, ea nefiind publicată nicăieri până în acest moment, deşi a fost scrisă iniţial în anul 1983!!! Desigur că versiunea de faţă a suferit unele mici modificări, dar – ţin să precizez! – nu de esenţă!

Ce legătură au toate astea cu Ziua Naţională? Vă spun eu: dacă tot o ducem ca dracu’, măcar să ne distrăm! Lectură plăcută!


Totul a început în ziua în care toscanul Antonio Grimaldi, şezând învelit cu un pled din păr de cămilă, pe un balansoar, a zărit un Faridian hexapod traversând încăperea unde se primesc de obicei oaspeţi, iar nu o lighioană atât de scârboasă cum ştim cu toţii că este un Faridian.

Întâmplarea ar fi putut trece aproape neobservată, dacă, în urma acestei apariţii, nici măcar pitoreşti, nu s-ar fi petrecut o serie de lucruri cu adevărat excepţionale. Primul dintre acestea este că Antonio Grimaldi a renunţat brusc la prietenia cu sticla de „Martini” pe care-o avea pregătită lângă balansoar, pe o măsuţă joasă, din plexiglas, dimpreună cu un vas pentru gheaţă şi o farfurioară adăpostind felii de lămâie, perfect aliniate. Această renunţare s-a făcut însă cu eforturi şi în nici un caz pe cale amiabilă, căci Antonio Grimaldi, în pofida tuturor amintirilor plăcute, evocate de produsele de tip „Martini”, a apucat cu cea mai mare iuţeală recipientul complet plin (vă daţi seama?  COMPLET PLIN!!!) şi l-a aruncat cu toată forţa de care se simţea capabil în arătarea cu şase picioare, ce tocmai atunci străbătea nepăsătoare distanţa dintre măsuţa telefonului şi biblioteca fixată pe peretele lateral al sufrageriei. Asta ca şi cum o plimbare de agrement, lipsită de orice fel de griji şi plină de promisiuni, ar fi trebuit să facă, în acea clipă şi în acel loc, un Faridian căc… (CENZURAT), care — ştim cu toţii! — nu poate fi decât o jivină zbanghie, cu apucături dubioase, deloc sănătoase!! Cum-necum, lovitura amintită, executată cu talentul şi îndemânarea unui maestru, a reuşit să-şi atingă în totalitate ţinta, sticla trecând prin Faridianul cu trup de insectă şi oprindu-se apoi, cu un zornăit politicos de cioburi cristaline, drept în zidul despărţitor al încăperii. Adică în acel zid dincolo de care vecinul de apartament al lui Antonio Grimaldi, domnul Vittorio Valentino, „student în limbi clasice şi la-tine”, o fericea la greu în acel moment pe signorina Ornella, fiica prin adopţiune a unui mare industriaş din domeniul ustensilelor de cusut, al conservelor pentru pisici şi al izmenelor pentru armată, sosită la faţa locului (signorina, nu armata!) în vederea unui foarte, foarte plăcut schimb de experienţă, cu urmări dintre cele mai profitabile pentru ambele părţi. Lăsând însă la o parte astfel de amănunte — despre care unii ar fi tentaţi să afirme că aparţin, într-o proporţie covârşitoare, bârfei de cea mai joasă speţă! — mai este oare nevoie să subliniem că trecând prin Faridian, dar nelăsând nici o urmă evidentă — în comportamentul acestuia, cel puţin, dacă nu şi în constituţia lui fizică —, sticla cea buclucaşă ne aruncă brusc în cel mai negru mister? Noi credem că nu.

Al doilea lucru excepţional se dovedeşte a fi faptul că — o dată misterul   declanşat — Antonio Grimaldi a simţit brusc un val de energie clocotitoare care i-a zguduit din creştet şi până în tălpi fiinţa cumsecade, însă cam leneşă şi pusă pe visare. Este de la sine înţeles că pentru marea majoritate dintre noi caracterul ieşit din comun al acestei transformări poate scăpa la prima vedere, totuşi nu trebuie uitat că vreme de patru (poate cinci?) ani buni, întreprinzătorul toscan se văzuse nevoit să accepte o obositoare perioadă de odihnă pe banii statului, în calitate de oaspete al unei instituţii vestite mai curând prin severitatea ei. În acest răstimp, fireşte, înclinaţia-i nativă spre încetineală avusese destule condiţii spre a se dezvolta, mai ales că postul de mascul alfa era de mult ocupat (şi-avea să mai fie astfel încă vreo sută de ani!).

Prin urmare, Antonio Grimaldi — cum spuneam, copleşit de dorinţa de a acţiona — a sărit ca ars din balansoarul devenit pe neaşteptate nesigur şi, văzând că trasul la ţintă nu are nici un efect, s-a năpustit pe propriile sale picioare spre arătarea cea puturoasă, vrând să-i aplice o lecţie cât se poate de categorică şi — de ce n-am spune-o? — de pătrunzătoare, dacă avem în vedere vârful de lance al pantofului marca „Leonardo” cu care era încălţat. Din doi paşi ajunsese în spatele dihaniei, îşi luase avânt şi tocmai se pregătea să ducă la îndeplinire gândul sângeros cu care părăsise locul de plecare, când…

Ei bine, aici intervine al treilea (şi ultimul, deocamdată) lucru excepţional, care, într-o formulare sintetică, ar suna cam aşa: Antonio Grimaldi îi arse un şut zdravăn în c…(CENZURAT) Faridianului hexapod, când, deodată, îşi dădu seama că o face degeaba! „De ce?” — vă veţi întreba. Foarte simplu: pentru că măscăriciul ăla chitinos, strălucind alb-albăstrui în lumina unui soare inexistent, dar bănuit a se afla cumva, pe undeva, probabil în afara cadrului vizibil, era de-a dreptul inconsistent!!!

Pentru aceia dintre dumneavoastră care — făcând abstracţie de faptul că nu suportaţi ideea (îndreptăţită, de altfel) că o jigodie de Faridian poate strica liniştea atât de necesară unui pământean — vă mai amintiţi totuşi  de zilele minunate ale liceului, de acele clipe sublime când, între două plecări de la ore pentru a vă hârjoni în draci cu o nouă prietenă sau pentru a fuma pe ascuns în WC-ul şcolii, mai aveaţi timp şi de fizica relativistă ori de calculul integral, este deosebit de limpede că Faridianul cel obraznic nu era decât o proiecţie, o fantomă, un strigoi — ca să folosim un termen arhaic — aflat acolo din pură întâmplare, consecinţă a interferenţei prin care adevărurile unei lumi se înfăţişau privirilor uimite şi neîncrezătoare ale celeilalte lumi, întocmai ca într-o banală şi puerilă hologramă: reale, dar şi false, în acelaşi timp! Şi asta graţie cine ştie cărui fenomen de câmp necunoscut, creator al acelei „ferestre” nu mai puţin încărcate însă de miraculos şi enigmatic!

Şi iarăşi „ei bine”, pentru dumneavoastră poate să fie totul clar, aveţi dreptul să vă şi bucuraţi dacă vreţi, dar lui Antonio Grimaldi nici prin cap nu-i trecea să fie de aceeaşi părere. Pentru el (care, între noi fie vorba, aflase doar de curând că matematica nu se opreşte la cele patru operaţii), totul devenea, dimpotrivă, al dracului de complicat, până într-acolo încât (dându-şi seama de neputinţa lui) se hotărî să se retragă din încăpere la modul cât mai discret posibil. Desigur, desigur, mai târziu urma să se întoarcă, să-şi ocupe, alături de oamenii de ştiinţă aflaţi în luptă cu necunoscutul, locul binemeritat din fotoliul de răchită, dar până atunci…

Cincisprezece secunde i-au trebuit toscanului nostru, cel atât de logic în judecăţi, să rezolve, cu maximum de randament, situaţia. În primele trei, o zbughi din loc cu viteza glonţului, de parc-ar fi vrut să prindă din urmă ultimele zile ale săptămânii ce abia trecuse. În următoarele cinci, reuşi să iasă prin uşa camerei — mai mult la propriu, decât la figurat — cu aceeaşi eleganţă cu care un  taur furios insistă să vadă ce există dincolo de un zid betonat. Încă două secunde (record absolut!!!) îi trebuiră după aceea pentru a coborî fulgerător (aş îndrăzni să spun: rostogolitor) treptele separând hoch-parterul unde locuia, de ieşirea în stradă. În fine, ultimele cinci secunde fură rezervate, cu drepturi depline, urlatului ca din gură de şarpe în plină Via Nazionale, în faţa unui public nu prea select, e-adevărat, dar având în tot cazul susceptibilităţile şi, mai ales, nervii săi. Drept pentru care, la capătul amintitului interval, Antonio Grimaldi fu cules şi depus acolo unde trebuia (şi unde mai fusese de altfel, vă amintiţi?) de către echipajul „quattrocento quindici della Polizia Municipale”, condus — mai mult la figurat decât la propriu — de locotentul  Bello Ragazzo — 32 de ani, afumător, abăutor, afem… (CENZURAT), lipsit de complexe în faţa evenimentelor inexplicabile, dar, în special, adversar neîmpăcat al ipotezei existenţei vieţii extraterestre, precum şi al altor aiureli de acest gen.

Ce s-a întâmplat în continuare, nu are prea mare importanţă. Cert este că după toată această desfăşurare „ofensivă”, lucrurile au reintrat pe făgaşul normal, în sensul că Antonio Grimaldi a fost internat într-un spital de recuperare nervoasă (conform notei oficiale), de dezechilibraţi mintali (conform ziarelor şi televiziunii), de ţicniţi, dom’le! (conform restului lumii), de unde n-avea să mai iasă decât o singură dată, peste mulţi ani — şi atunci pentru a se deplasa la cimitirul Santa Maria dei Maggiori, unde îi fusese stabilit cartierul general, şi de unde nu avea cum să mai resimtă nevoia unei evadări! În acelaşi sens, locuinţa sa, rămasă goală după controversatul eveniment, în pofida vizitelor mai multor savanţi necredincioşi (în înţelesul laic, nu religios, al cuvântului), a refuzat cu îndârjire reluarea, în cadrul unor gale de după-amiază, a matineului cu un singur şi nefericit spectator. Cu alte cuvinte, pentru a fi mai pe înţelesul tuturor, măgarul, cretinul, dobitocul, incultul, ş.a.m.d., ş.a.m.d., de Faridian hexapod, cu scârba lui de carapace vopsită alb-albăstrui ca un cer de vară bastardă, n-a mai binevoit, nu s-a mai învrednicit, N-A MAI CATADIXIT să-şi plimbe hoitul puturos prin sufrageria acum părăsită, cine ştie până când (că şi dac-am şti, la ce ne-ar folosi?). Astfel încât treburile păreau a fi definitiv aranjate (pentru Antonio Grimaldi, încaltea, aranjamentul era cât se poate de sigur!), dar, atenţie, aici intervine suspansul: treburile păreau, numai, a fi aranjate. Căci, în realitate, nu erau. Şi iată de ce…

Totul a început în ziua în care pompierii voluntari ai unei comune situate undeva, în sudul unei ţări vestite pentru incendiile izbucnite ca din senin să-ţi strice buna dispoziţie, au zărit, în timp ce luptau din greu cu flăcările ameninţând să se întindă peste case şi dobitoace, un Faridian hexapod păşind tacticos, cu mers de balerină ridicată-n poante, printre bârnele afumate ale unei cocioabe deja arse. Lângă el, nemişcat ca o stâncă, un bătrân cerşetor în zdrenţe vărsa lacrimi amare din ochii lipsiţi de vedere — fără îndoială, plângea după bancnotele cu care-şi căptuşise coşmelia, pe sub tapetele din ziare îngălbenite.

Întâmplarea ar fi putut trece, poate, neobservată,  dacă, în urma acestei apariţii, oarecum pitoreşti, nu s-ar fi petrecut o serie de evenimente cu adevărat excepţionale. Primul dintre acestea este că pompierii comunali au reuşit să lase totul baltă (sic!) atât de bine, încât respectiva aşezare a putut fi trecută, în următoarele zile, în categoria localităţilor dispărute pe vecie de pe faţa — şi aşa destul de arsă — a acelui ţinut solar din sudul continentului. Al doilea eveniment este, cum probabil foarte bine că nu bănuiţi, internarea cerşetorului-milionar, devenit peste noapte falit, într-un aşezământ social de acelaşi tip cu al domnului Antonio Grimaldi, „Răposatul, Onoratul şi Ghinionistul nostru EROU” („Il Diario”, nr.10897, din 16 iulie…). La sfârşitul întregii afaceri, iată şi al treilea fapt excepţional, aşteptat, bănuim, cu absolută nerăbdare: lucrurile s-au aranjat încă o dată şi totul părea a fi definitiv în regulă. Dar NU ERA, căci…

Totul a început când reprezentanţii a 163 de state de pe tot globul, adunaţi în clădirea Palatului Congreselor dintr-un însemnat centru al diplomaţiei mondiale, în vederea adoptării unor documente ce aveau să hotărască viitorul umanităţii, au remarcat, în decursul şedinţei finale purtând numărul de ordine patru mii cinci sute tre… (CENZURAT: Atenţie, spioni, date false!), apariţia consternantă şi deosebit de îngrijorătoare a unui grup de 5 (cinci!) Faridieni hexapozi,  preumblându-se — total străini de atmosfera din sală şi, în plus, nepăsători la culoarea spectrală afişată pe feţele personalului de securitate al conferinţei — pe intervalele dintre scaune şi masa prezidiului sau dintre scaune şi perete.

Întâmplarea ar fi fost trecută, probabil, sub tăcere, dacă în urma acestei apariţii, de un mare pitoresc, nu s-ar fi petrecut un nou şir de fapte cu adevărat uimitoare. În primul rând, reprezentanţii celor 163 de state participante la lucrările congresului au adoptat, cu o unanimitate de voturi inimaginabilă în altfel de condiţii, rezoluţia cea mai înţeleaptă dintre cele propuse, dovedind astfel justeţea zicalei care spune că „frica păzeşte bostănăria”. Este adevărat, consensul a fost obţinut oarecum „la plesneală”, fiindcă în momentul când preşedintele adunării (neavizat de cele ce se petreceau sub nasul lui) a propus să se treacă la vot, vocea i-a răsunat aidoma unui pocnet de bazooka în liniştea ca de mormânt a sălii şi delegaţii au ridicat automat mâinile în sus, ca la o somaţie. Cu toate acestea, fapt excepţional (al doilea, dacă mai ţineţi socoteala) — tratatul nu a fost denunţat nici atunci, nici mai târziu, inaugurându-se aşadar o nouă orientare în diplomaţia internaţională,  numită „Slap it! It’s a Faridian!”. În sfârşit, în al treilea rând…

Aici e aici!!!

…După un număr destul de mare de încercări nereuşite de a străpunge continuumul spaţio-temporal, am reuşit în cele din urmă să stabilizăm forţele de câmp necesare şi să creăm o „bandă transportoare”, cu ajutorul căreia să putem pătrunde într-un univers cu totul diferit de al nostru, la ai cărui siniştri şi oribili locuitori ne-am săturat să ne tot holbăm prin firavele „ferestre” energetice implantate la debutul evenimentelor, în diverse locuri, cu scopul de observare şi de transmitere de informaţii.

Ar fi acum timpul ca — bazându-ne pe concluziile analizelor, ale prelucrării multidisciplinare a diverselor date care ne-au stat la îndemână, ale altor surse — să trecem la popularea treptată, pe etape  judicios gândite, minuţios pregătite, excelent realizate, a teritoriilor libere, existente în noua lume descoperită. Ar fi timpul, e drept, dar cum să accepţi convieţuirea cu acele înspăimântătoare creaturi, groaznice în alcătuire, infernale în gândire (căci totuşi gândesc sau, mai bine-zis, li se pare că gândesc, aici e tragedia!)? Nu, hotărât lucru, o asemenea acţiune apare pur şi simplu drept imposibilă.

Şi poate ca un argument în favoarea acestei idei se va ţine cont şi de faptul că pentru „ei” — monştri hidoşi, care n-au făcut decât să ne trezească scârba —, NOI, la rândul nostru, nu suntem decât nişte „lighioane scârnave”, „jivine zbanghii”, „măscărici obraznici” sau — ceea ce este CEL MAI GRAV — „măgarii, cretinii, dobitocii, inculţii, ş.a.m.d., ş.a.m.d. de Faridieni hexapozi, cu scârboasele carapace vopsite alb-albăstrui ca un cer de vară bastardă etc., etc., etc…”

Ceea ce, trebuie să recunoaştem, ESTE MULT PREA MULT!!!

(Text scris în 1983, revizuit în 2011)

P.S. : Acest text s-ar fi vrut o tachinare prietenească la adresa „vericului” Roberto Quaglia de care mă leagă o prietenie care, iată, în 2012 împlineşte 20 de ani (!!!). După ce-am văzut însă ce se întâmplă la ora asta în Europa „unită”, şi în special în Italia, cred că ar trebui să rămânem mici şi tăcuţi în curticica noastră din dos, acolo unde ne e locul, şi să sperăm că tăvălugul ne va ocoli tocmai pentru că suntem prea mici. De fapt, aproape invizibili. Trăiască Wells!

La mulţi ani, România, cu mine împreună!

Anunțuri