Astăzi sunt încântat să vă prezint un nou debut în cadrul rubricii Cele 1001 de scorneli ale Moshului S.F. Despre autor, ALEXANDRU IOAN DESPINA, nu ştiu prea multe, decât că a publicat povestiri de diferite facturi şi dimensiuni în mai toate revistele online de la noi, începând cu Nautilus şi terminând cu Gazeta SF, povestiri care s-au bucurat în general de aprecieri favorabile. În momentul în care mi-a propus textul de mai jos spre publicare, mi-am dat seama şi de ce: pentru că Alexandru Despina este posesorul unui stil îngrijit, cu respect pentru limba română literară, şi se vede că treptat, treptat asimilează din ce în ce mai bine tehnica scrisului şi a prezentării subiectelor. Naraţiunea este încă uşor preţioasă, pe alocuri tributară lecturilor în domeniu ale autorului, de unde şi anumite clişee ideatice, dar per total lucrurile stau bine. Şi sunt convins că nu peste multă vreme Alexandru va reuşi să se impună ca scriitor şi „pe hârtie”.

Până atunci, haideţi să urmărim împreună aventurile unui deţinut în

Soarele roşu şi mic răsărise de ceva vreme din spatele piscurilor ascuţite şi lâncezea pe cerul altminteri negru. Ca în fiecare noapte ninsese, iar câmpurile prăfoase, alături de ovalurile bombate din sticlă ce le împânzeau în şiruri de câte cinci adunate în serii de câte-o sută şi grupuri de câte-o mie, erau acoperite cu fulgi mici şi albi de azot şi acetilenă. Pe măsură ce soarele se înălţa, zăpada sublima dând naştere unor vârtejuri plăpânde ce se iscau pe neaşteptate, valsau o vreme, apoi se deşirau şi piereau doar pentru a stârni altele, ceva mai departe.  Un ceas întreg aveau să facă aşa, până când şi ultimele umbre aveau să dispară.

În biroul său de la ultimul etaj al complexului bine încălzit şi bine izolat termic, Karl stătea cu mâinile duse la spate în faţa geamului translucid, privind pierdut în depărtare. Pentru el astăzi avea să fie o zi mare. Peste doar câteva ceasuri avea să-l vadă pe cel mai mare criminal care existase vreodată, Alen Frank. Un individ deosebit de perfid, care aruncase, înainte de-a fi prins, trei transportoare în recele spaţiu interstelar, ucigând astfel toţi oamenii care se aflau la bordul lor. Nu mai puţin de douăzeci şi unu de paznici şi peste o mie două sute de deţinuţi ce urmau să fie aduşi şi întemniţaţi pe această planetă de care toţi auziseră şi de care toţi se temeau: Penitenciaria… Cea mai spaţioasă şi mai sigură închisoare din întreaga federaţie.

Numărul victimelor nu era însă lucrul care-l intriga şi-l cutremura pe Karl. Ci faptul că Alen Frank era primul care-şi ispăşise sentinţa aici – pe vremea când penitenciarul fusese condus de tatăl lui Karl – şi care recidivase. Atacuri teroriste existau de când lumea, dar o persoană care să revină la pornirile sale criminale după ce stătuse douăzeci de ani aici… Trebuia să fie nebună! Dar nu era, căci scanările cerebrale relevaseră, fără nicio urmă de îndoială, că Alen Frank era în deplinătatea facultăţilor mintale. Deşi, probabil, ar fi preferat ca situaţia să fie diferită şi să scape după o scurtă şi nedureroasă perioadă de reeducare, aşa cum se întâmpla cu toţi aceia care săvârşiseră fărădelegi minore.

Însă Alen Frank avea de ispăşit nu mai puţin de două mii o sută cincizeci şi nouă de ani pământeni. O sentinţă pe care avea să o execute până la ultima secundă. Şi gândindu-se la lucrul acesta, corpul lui Karl fu străbătut de un fior involuntar, iar spaima îi întunecă pentru o clipă mintea, ştiind ce-l aştepta pe osândit şi preferând mai degrabă ca oamenii să fie condiţionaţi genetic şi mintal, încât să devină incapabili de asemenea grozăvii, decât să ajungă vreodată să ispăşească o pedeapsă de acest fel.

Fără a îndrăzni să recunoască, lui Karl îi era frică, o frică intensă, apăsătoare, că într-o bună zi ceva s-ar rupe în el şi că ar putea fi atunci capabil să omoare, după care şi-ar petrece ani mulţi, ani mulţi şi chinuitori, în această închisoare. Nu ştia cum izbutise tatăl său să reziste şi să privească lună de lună, săptămână de săptămână şi zi de zi această privelişte îngrozitoare fără să fie macerat de gândul că şi el ar putea să fie, cândva, condamnat. Şi nu înţelegea de ce Alen Frank nu se sinucisese atunci când avusese prilejul. Dorea, probabil, să pună la cale şi alte atentate teroriste, iar după hărţile găsite asupra lui, se putea deduce că plănuia să atace Penitenciaria.

Ceea ce-l aştepta era, fără îndoială, teribil, poate chiar barbar. Însă tocmai datorită introducerii acestei pedepse, ideea condiţionărilor de orice fel fusese abandonată, iar oamenii aveau astăzi posibilitatea de-a alege. O alegere falsă, căci nimeni n-ar fi preferat să greşească riscând să fi supus acestui supliciu, dar totuşi o alegere. Toţi se temeau de o asemenea osândă, iar criminalitatea scăzuse vertiginos – dar odată cu ea scăzuse, din păcate, şi paza, amănunt ce-i permisese lui Alen Frank să facă atât de multe victime – iar cei mai mulţi dintre milioanele de condamnaţi se aflau în Penitenciaria de mai multe decenii, ori chiar de secole, urmând să fie eliberaţi în deceniile următoare. Cea mai mică pedeapsă pe care cineva şi-o petrecea aici era de zece ani. Pentru cei cu sentinţe mai mici existau şi alte planete în afară de Penitenciaria şi existau şi alte închisori şi modalităţi de a-şi răscumpăra faptele dezavuabile, în afară de Penitenciaria.

Vârtejurile încetaseră de ceva timp, iar ovalurile din sticlă străluceau în lumina soarelui distant. Karl se întoarse la masa ce plutea parcă în mijlocul camerei, susţinută de nano-fascicule atât de subţiri şi de strâns legate încât păreau aproape invizibile, însă nici nu apucă să se afunde bine în fotoliul confortabil, că auzi vocea stinsă a unuia dintre subordonaţi:

– A sosit Fractalia!

Acesta era numele navei ce urma să-l aducă pe Alen Frank, însă, după ce consultă ceasul, Karl îşi dădu seama că sosise cu două ore mai devreme.

– Ocupă-te tu de formalităţi până ce am să cobor şi eu, îi răspunse Karl, apoi se ridică din fotoliu şi, pătrunzând într-o cabină mică, dezactivă comanda vocală şi apăsă pe două pătrăţele transparente. Imediat pereţii cabinei începură să-l stropească din toate părţile, iar hainele de pe el se dizolvară, după care culoarea jeturilor se schimbă, iar un alt rând de haine i se închegă lui Karl pe corp. Ieşi de acolo, apoi se îndreptă grăbit spre platforma inferioară, unde şi ajunse în mai puţin de un minut. Era aşteptat de Ştefan, iar lângă el doi androizi ţineau între braţele lor scheletice un tânăr la vreo treizeci de ani, cu o barbă deasă, cu ochii afundaţi în orbite şi o privire deosebit de calmă şi ostenită.

– Fractalia a plecat, îi spuse Ştefan lui Karl. Se grăbeau.

Însă Karl era prea captivat de chipul criminalului pentru a mai auzi vorbele subordonatului său. După douăzeci de ani petrecuţi în Penitenciaria, omul acesta îndrăznise să comită alte crime. Unele mult mai grave decât cele două săvârşite pentru a se răzbuna şi pentru care fusese condamnat în mod iniţial. Greşise oare, în vreun fel, replicatorul sau Alen Frank pur şi simplu avea o minte atât de puternică încât îşi permisese să-şi reia practicile criminale? O întrebare la care Karl îşi dorea neapărat un răspuns.

– De ce i-ai ucis? îl întrebă el, însă celălalt îşi mişcă doar ochii, fără să spună nimic.

– I-au injectat serotonină, îi răspunse Ştefan. Până nu-i trece efectul, nu-şi va putea descleşta gura. De asta are un aspect atât de crispat…

– Am să aştept, îi spuse Karl, tu du-te şi pregăteşte replicatorul neuronal şi anunţă-mă când este gata.

Ştefan părăsi încăperea, iar Karl rămase în compania lui Alen Frank şi a celor doi androizi ce-i aşteptau comenzile. Ştia că efectul serotoninei este unul de scurtă durată, aşa că după ce se plimbă de mai multe ori în lungul şi în latul sălii, se opri din nou în faţa individului şi-i spuse:

– De ce i-ai ucis?

– Nu i-am ucis, mormăi Alen Frank, i-am eliberat!

– Aah, un răzvrătit, zise Karl încercând să zâmbească. Fiecare epocă are câţiva nebuni care-şi închipuie că vor schimba lumea prin acte de violenţă…  

– E inuman ce faceţi aici, scrâşni Alen Frank din dinţi.

– O osândă pe măsura crimelor săvârşite, rânji Karl arătându-şi dinţii albi. Inuman sau nu, sistemul funcţionează. L-ai văzut pe Ştefan? Zece ani din viaţă şi i-a petrecut în Penitenciaria, iar momentan nu există persoană în lumea asta în care să am o mai mare încredere decât în el. Iar asemenea lui sunt toţi ceilalţi, indiferent unde lucrează acum. Bineînţeles, nu mai pot ajunge în anumite funcţii şi asta din pricina faptului să sunt cu decenii ori cu secole în urma civilizaţiei, însă din punct de vedere moral…

– Moral, se chinui celălalt să vorbească, vă sunt superiori.

– Dacă-i aşa, însemnă că tu însuţi admiţi faptul că atât sistemul, cât şi Penitenciaria funcţionează.

– E inuman, strigă Alen Frank, e inuman!

–  Inuman este să comiţi atrocităţile pe care tu sau oricare dintre cei ajunşi aici le-aţi comis, se răsti la el Karl. Ori să fiţi torturaţi fizic. Iar de pedeapsa cu moartea nici nu mai vorbesc. Şi nu doar pentru că-i barbară, asta mă interesează mai puţin, ci pentru că nu reprezintă de fapt o pedeapsă. Nimeni nu ştie ce naiba vă aşteaptă dincolo. Şi-n plus, vorbi Karl înghiţindu-şi nodul ce i se formase în gât, Penitenciaria înseamnă în primul rând dreptate. Scanările cerebrale identifică fără marje de eroare criminalul, iar replicatorul neuronal îl va face să înţeleagă faptele de care se face vinovat.

Celălalt dori să-i mai spună ceva, dar chiar atunci se auzi un foşnet uşor. Era uşa ce tocmai se glisa, aşa că îşi închise ochii obosiţi şi-şi lăsă capul într-o parte, aşteptând resemnat orice-ar fi putut să urmeze.

Ştefan îl anunţă pe Karl că totul este pregătit, iar Karl le spuse celor doi androizi să-l mute pe criminal în laborator. Merse apoi în urma lor, după care se opri în faţa geamului şi, ducându-şi mâinile la spate, privi curios şi totodată temător întregul proces.

Cei doi doctori aflaţi de cealaltă parte a sticlei translucide, ajutându-se de mobilitatea androizilor, lipiră mai multe ventuze pe capul spân al criminalului, iar după ce le conectară la o serie de aparate frumos aranjate de-a lungul peretelui, o imagine holografică apăru în dreptul mesei albe, suspendate într-un lichid vâscos pe fundul căruia zăceau o multitudine de substanţe. Apoi lichidul începu să se tulbure, iar după câteva minute unul dintre doctori scoase din el o cască mare, ce avea, pe interior, o mulţime de picioruşe metalice. O trecu pe sub un alt aparat, apoi o poziţionă pe capul criminalului. În momentul acela, din picioruşe, ieşiră nişte braţe subţiri, telescopice ce străpunseră pielea şi craniul lui Alen Frank.

Unul dintre doctori făcu semn cu mâna că totul este gata, iar Karl le spuse androizilor că o să-l ducă el pe deţinut către locul indicat şi începu să păşească în spatele mesei pe care se afla întins corpul celuilalt. Merse prin păienjenişul de tuneluri slab luminate, dar foarte curate, iar după o jumătate de oră se opri înaintea unei capsule al cărei înveliş, reprezentat de un geam transparent, dădea afară, spre suprafaţa planetei. Introduse înăuntru corpul criminalului, iar casca acestuia pătrunse într-o nişă special amenajată pentru a o primi. Karl apăsă pe un buton, iar după ce uşa glisă, capsula fu invadată cu azot lichid.

În felul acesta avea Alen Frank să-şi petreacă următorii două mii o sută cincizeci şi nouă de ani, într-o stare de permanentă cugetare. Fără să-şi poată mişca membrele şi fără să poată face orice altceva în afară de a gândi. Fără o clipă de somn şi fără o clipă de întrerupere… Două mii o sută cincizeci şi nouă de ani de acum încolo va reflecta la fapta sa, simţind în tot acest timp vinovăţia. Scanările cerebrale reliefaseră că poate trăi acest sentiment, iar în conştiinţa pe care doctorii i-o transferaseră în acea cască fusese introdusă, într-o măsură exagerată, culpabilitatea.  

Pe măsură ce Karl străbătea labirintul în care milioane de persoane îşi trăiau iadul personalizat, un alt fior îi străbătu trupul, îndemnându-l să grăbească pasul şi abia când ajunse în incinta complexului respiră uşurat.

În sala cea mare, Ştefan manevra nişte containere ce fuseseră descărcate din Fractalia, dar când îl zări pe Karl veni uşor spre el şi îl întrebă:

– Crezi că va fi cineva vreodată condamnat la eternitate?

– În univers nu există eternitate, îi răspunse Karl privindu-l iscoditor. După o oarecare perioadă, forţele ce ţin electronii în jurul nucleului vor ceda, iar materia se va…

– Ştiu asta, ştiu, îi răspunse celălalt, am vrut doar să spun… crezi ca va veni vreodată cineva care să nu aibă fixată o dată de ieşire de aici?

Karl îl privi speriat, însă după ce inspiră aer pe nările lui mari şi se calmă, îi spuse:

– Sper că nu, sper din toată inima mea că nu, deşi vezi şi tu de ce orori este în stare omul, în momentul în care este lăsat să gândească liber…  

Anunțuri