Uitându-mă în urmă, la anii în care realizam rubrica de radiocenaclu la Exploratorii lumii de mâine, îmi dau seama cât de multe am învăţat în acea perioadă, alături de corespondenţii ale căror texte le citeam şi le analizam săptămână de săptămână. Ca să fac lucrurile cât mai bine cu putinţă, eram nevoit să citesc tot felul de cărţi, din domenii diverse, într-o vreme în care titlurile disponibile  în româneşte erau foarte puţine. Aşa am reuşit să-mi educ spiritul critic, pornind de la ideea că aspectele bune trebuie păstrate şi ulterior dezvoltate, iar cele negative trebuie corectate şi – în final – îndepărtate. Este o concepţie pe care mi-am păstrat-o de-a lungul anilor şi care mi-a permis să descopăr sau să reconfirm o mulţime de talente în domeniul de care mă ocup.  Au trecut 25 de ani de la ceea ce citiţi în acest serial, dar trebuie să vă mărturisesc faptul că până acum nu am găsit nimic de care să-mi fie ruşine, vizavi de atitudinea mea din acea perioadă. Asta că tot ne-au făcut unii nevolnici, pe noi cei din anii ’80, „dinozauri comunişti”! Iată mai jos un exemplu despre cum gândea un asemenea „dinozaur”…

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (5) – Poşta din 20.08.1986

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 1

« Mi-aş permite să încep comentariul de astăzi cu un citat dintr-o carte de Solomon Marcus, intitulată Timpul şi apărută la Editura Albatros în anul 1985: „Timpul face parte din acea stranie categorie de entităţi pe cât de familiare, pe atât de impenetrabile.Pe cât de uşor îl intuim, pe atât de greu îl conceptualizăm. Nimeni n-a fost în stare să-l definească. De fapt, definiţii sunt multe, dar fiecare se referă nu la un timp pur şi simplu, ci la un anumit fel de timp. […] Aceasta este problema timpului. Ea face parte dintre acele provocări ale vieţii sociale la care nu se poate răspunde decât prin colaborarea tuturor compartimentelor culturii, a tuturor strategiilor pe care le-au elaborat gândirea şi acţiunea umană.”

Am ales acest citat — aparent neavând nici o legătură cu obiectul rubricii de faţă — dintr-un motiv pe care cred că vi l-aţi imaginat cu toţii: textele pe care vi le propun spre discuţie astăzi sunt texte referitoare la problema timpului. Mai precis, la un aspect singular al acesteia şi anume: călătoria în timp.

Vă mărturisesc faptul că am fost plăcut surprins de descoperirea la tinerii noştri colaboratori a unor asemenea lucrări. De ce? Este foarte simplu: călătoria în timp — şi la un nivel mai general — paradoxurile născute de aceasta sunt considerate a forma una dintre cele mai dificile teme ale literaturii S.F. De aceea, când la nişte autori încă neafirmaţi apare fie şi numai dorinţa de abordare a acestui domeniu „interzis”, lucrul este cu atât mai salutar cu cât cunosc destui autori consacraţi care n-au îndrăznit încă s-o facă.

Acestea fiind spuse, trebuie arătat că scriitorii de S.F. nu au avut întotdeauna o atitudine uniformă în privinţa Timpului. Dacă pentru fiecare dintre aceştia el este o componentă indispensabilă, pentru unii poate deveni tema centrală (cunoaştere sau previziune asupra viitorului), ba câteodată chiar şi subiect al povestirii (Timpul drept sursă de paradoxuri).

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 2

Povestirile lui Jules Verne, de exemplu, implică o distanţare către viitor, fără ca prin acest simplu fapt el să apară drept îndepărtat. În acelaşi mod, autorii sovietici procedează ca şi cum evenimentele pe care le relatează ei ar putea să se desfăşoare în zilele noastre, cu singura diferenţă că în alt loc: deplasarea temporală este implicită, autorul nu vorbeşte despre ea. Lucrările de space-opera, iar, astăzi, povestirile epice procedează un pic diferit: evenimentele relatate se derulează nu mai târziu, ci altundeva. Este vorba, pentru autorii lor, de a pune timpul între paranteze, nu de a-l nega.

Să vedem însă cum stau lucrurile în cazul textelor trimise de corespondenţii noştri…

Schiţa lui IUSTIN HUŢANU din Paşcani, intitulată Ultimul rol, este interesantă ca idee: înfăptuirea justiţiei prin folosirea călătoriei temporale în urmărirea şi pedepsirea vinovatului. Anterior, aceeaşi idee a fost tratată de Isaac Asimov într-un short-short story (povestire foarte, foarte scurtă) purtând titlul Verdictul şi apărută la noi în Almanahul „Luceafărul” 1984, în traducerea lui Mihai Bădescu. Fără a face comparaţii net defavorabile corespondentului nostru, trebuie să spunem că numai faptul de a avea o idee nu este suficient pentru un autor de literatură S.F. Cu atât mai mult cu cât o acţiune secundară (conceperea întregii situaţii relatate ca un mare spectacol în care urmăritul şi urmăritorul joacă roluri precise şi nu sunt decât nişte actori) transformă schiţa într-un amalgam greu descifrabil, adesea nebulos. Pentru ca un scriitor să-şi merite cu adevărat apelativul, el trebuie să creeze întâi şi întâi literatură, ceea ce Iustin Huţanu nu prea face. Căci altfel cum ar fi putut lăsa în propriul lui text formulări nefericite de genul: „într-un mod reflex de apărare sau altceva, mâna îi alunecă la şold”. Sau: „cuţitul rece străpungea senzaţiile”. Ori: „cadavrul se cuibărise în nisipul fin al plajei; era mort şi el”.

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 3

Aici aş vrea să remarc un lucru general observabil la colaboratorii rubricii „Steaua polară” şi în special la cei mai tineri dintre ei. Este vorba despre graba de a scrie şi de a trimite texte, fără prea mari procese de conştiinţă privind calitatea acestora ori modul lor de prezentare. Apare foarte des formularea: „vă rog să-mi scuzaţi scrisul şi eventualele greşeli de ortografie”. Avem de-a face, de fapt, tot cu o problemă de timp: timpul celui ce scrie dar şi timpul celui care citeşte vrând, nevrând, tot ceea ce i se trimite. De aceea, dragi prieteni, vă rog — la rândul meu — să-mi iertaţi lipsa de interes pentru astfel de lucrări. Pentru că este de neconceput ca un autor de literatură (subliniez, de literatură!) să nu ştie să se exprime corect în limba română literară. În acest caz, el încetează de a mai fi un creator de act artistic, activitatea sa căpătând un caracter mai curând distructiv. Se distruge limba, lucru pe care nu-l putem accepta în nici un fel. Oricum, pe viitor, textele pline de greşeli de ortografie sau de gramatică vor fi excluse automat din discuţie. Asta pentru a lăsa mai mult spaţiu celor care merită cu adevărat atenţie, celor care au realmente chemare pentru literatură.

Revenind, acum, în cazul lui Iustin Huţanu există loc de mai bine. Autorul are unele calităţi ce trebuie subliniate: o oarecare uşurinţă de combinare a planurilor epice şi de folosire a dialogurilor; tendinţa de a evita subiectele comune, de a căuta nuanţe de originalitate şi de a le trata neconvenţional; încercarea de a aborda, fără complexe, temele dificile ale science fiction-ului. De la aceste observaţii de fond trebuie să plece corespondentul nostru în realizările sale viitoare. Mai e mult de lucru, dar eu, personal, cred că merită efortul…

Un alt autor ale cărui încercări le voi discuta astăzi se numeşte VLAD TEODOSIU. Am primit de la el două schiţe intitulate Salt în timp I şi Salt în timp II, care se vor de fapt a fi variante ale aceleiaşi idei: călătoria în timp. Tehnic vorbind, lucrările nu sunt rele, scriitura este acceptabilă, pe alocuri dezinvoltă, adesea ingenioasă. Cu toate acestea, păcatul cel mare al textelor este faptul că în ele nu se întâmplă nimic, ambele rămânând la stadiul de simplă demonstraţie, de afirmară primară a ideii. Desigur, paradoxurile temporale sunt fascinante pentru orice autor de science fiction, tentaţia abordării unei asemenea teme este mare, dar tocmai de aceea şansa de a da greş este şi ea la fel de mare. Iar Vlad Teodosiu adoptă maniera cea mai puţin convenabilă, deşi cea mai grea, e-adevărat, a textului eseistic bazat pe numeroase sofisme şi raţionamente abil conduse, dar care, în final, din lipsă de mijloace adecvate, nu dau rezultatul dorit.

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 4

Convertite în substanţă epică, ideile lui Vlad Teodosiu ar fi, neîndoielnic, mult mai interesante. Rămânerea la nivel de demonstraţie, de teorie, transformă însă într-o materie aridă un înveliş literar şi-aşa destul de fragil. Vlad Teodosiu ignoră un fapt major al transmiterii mesajului artistic: în cazul unor idei cu grad mare de abstractizare, necesitatea de transpunere în exemple concrete, palpabile, devine o cerinţă stringentă pentru autor, dacă acesta vrea să să-şi vadă receptate respectivele idei. Să luăm, de exemplu, Seniorii războiului de Gérard Klein. Paradoxurile temporale expuse în această carte, deosebit de complicate, sunt în mod strălucit îmbrăcate în haina epicului, astfel că nicăieri nu vom întâlni pagini întregi de explicaţii pentru a le face accesibile, aşa cum se mai întâmplă, din păcate, în textele multor corespondenţi de-ai noştri aflaţi la primii lor paşi pe tărâmul literaturii S.F. În cazul lui Vlad Teodosiu, nerecurgerea la explicitarea epică face ca însuşi raţionamentul, jocul ideilor să rămână la un  stadiu confuz, nu de puţine ori greu de receptat. Ceea ce este păcat, pentru că Vlad Teodosiu are mijloacele  necesare pentru a se autodepăşi şi a ne da în continuare numai lucrări de bună valoare. În ceea ce mă priveşte, aştept să-mi facă o surpriză plăcută cât mai curând.

La revedere! »

Cam atât pentru astăzi… Cu speranţa că mi-am demonstrat punctul de vedere, vă aştept în curând la un nou episod din serialul dedicat rubricii de radiocenaclu din cadrul emisiunii Exploratorii lumii de mâine, rubrică susţinută de subsemnatul între anii 1986-1989. S-auzim de bine!

Anunțuri