Astăzi ne întoarcem la rădăcinile SF-ului clasic, cu ajutorul unei povestiri de tip space-opera, scrisă – n-o să vă vină să credeţi – de o femeie! De ce spun asta? Pentru că în prezent doamnele sunt înclinate mai curând spre fantasy, steampunk  sau weird fiction, decât spre aventuri spaţiale sau hard science fiction – desigur, cu excepţiile respective, dar n-am să mă apuc acum să înşir aici nume, chiar dacă unele ar merita, fiind deja celebre în întreaga lume. În general însă, observaţia mea este una corectă, prin urmare faptul că  ROXANA BRÎNCEANU (căci despre ea este vorba) mi-a propus pentru această rubrică o povestire cu subiect spaţial chiar a fost pentru mine o surpriză. Cum ştiam totuşi „cam ce poate” respectiva domnişoară, nu m-am neliniştit câtuşi de puţin. De fapt, Roxana Brînceanu – alături de Ona Frantz şi de Ana-Veronica Mircea – sunt nume definitorii pentru SF-ul românesc, chiar dacă până în prezent au publicat fiecare doar câte un singur volum. Am însă convingerea neclintită că acesta nu e un handicap, dimpotrivă. Cred că, dacă li s-ar cere, ar scrie cea de-a doua carte cu mare uşurinţă şi la un nivel valoric la fel de bun ca al cărţilor de debut. Pot să pun şi pariu în privinţa asta…

Până atunci, vă doresc să citiţi cu plăcere schiţa de mai jos.


Căpitanului i se părea că sistemul emana tristeţe. Nu încercă să-şi analizeze senzaţia, o lăsă să-i plutească prin minte până când avea să se fixeze undeva şi fie să se stingă, fie să-i dicteze una dintre acele acţiuni aparent absurde dar extrem de inspirate care îi atrăseseră respectul confraţilor. Senzorii erau lăsaţi pe modul general, astfel că ecranul nu arăta nimic altceva decât spaţiul negru, punctat de luminile reflectate de planetele încă îndepărtate. Aruncă o privire scurtă navigatorului ale cărui degete alergau pe panoul de bord, stabilizând nava după salt. Apoi înjură printre dinţi.

Gaura de vierme nu se închisese încă total, iar printre turbulenţele capătului nava cealaltă se rostogoli în direcţia lor. Avea un volum prea mare pentru un hoţ de salturi şi un pilot nu tocmai priceput. Evită coliziunea în ultima clipă şi se îndepărtă într-o rotaţie confuză.

Jou ridică din umeri. Cu toate că nava misterioasă nu manifestase niciun semn de agresiune, navigatorul, pilotul şi expertul militar al cargoului dezvoltase în privinţa ei un fel de ostilitate latentă pe care se străduia s-o camufleze în indiferenţă.

Una dintre cele trei cozi ale lui Spumă de Mare atinse umărul Căpitanului, transmiţându-i un val de uimire. Translatorul coloniştilor Restauratori îşi făcea griji în privinţa lui. Puţin jenat de o eventuală interpretare greşită a gestului, Căpitanul îşi lăsă mâna în blana cărămizie, mângâind-o liniştitor. Erau fiinţele cele mai puternice şi mai adaptabile din întreg universul cunoscut, iar el nu se putea abţine să nu se gândească uneori la ele ca la nişte pisici mari şi jucăuşe. Era penibil. Spumă de Mare nu părea să se supere însă.

Nava parazită se stabiliză la o distanţă respectabilă de ei şi rămase nemişcată.

— Nu se poate să aibă vreo treabă în sistemul ăsta, mârâi Căpitanul.

Într-un fel ciudat, prezenţa celorlalţi îi accentua senzaţia de tristeţe. Două nave într-un sistem părăsit îl făceau să pară şi mai abandonat, şi mai nedorit. Se scutură.

— Kaya, totul e în regulă la cabine?

Psihologul şi, totodată, exobiologul navei se strecură pe uşa cocpitului.

— Totul merge bine, mă pregătesc să-i trezesc după ce ne înscriem pe orbită şi lansăm primele linii automate. Observă semnul roşu de pe ecran şi icni: Ce…?

Braţele lui Spumă de Mare începură să se agite frenetic:

— Loc mult aici. Noi mergem pe planeta noastră. Ei pot merge pe alta. Nu înseamnă pericol pentru colonie.

— Nu se poate să aibă treabă aici, repetă Căpitanul.

După datele Registrului Universal, Restauratorii ar fi putut coloniza şase sau şapte corpuri cereşti din sistemul respectiv. Pentru oameni existau doar două locuri unde puteau coborî, dar ambele necesitau echipament special şi nu prezentau interes comercial sau ştiinţific. Iar nava parazită nu transporta Restauratori. Era într-adevăr voluminoasă, dar în niciun caz cât un cargo încărcat de echipamente pentru reformarea unei planete.

— N-au decât să aştepte, zise Jou. Noi aici avem treabă. Să vedem cine o să-i care mai departe din fundătura asta.

Porni motoarele, aliniind nava spre destinaţia finală. Spumă de Mare urmărea manevrele, dar Căpitanul putea vedea că unul dintre ochii săi laterali fixa semnul de pe ecran care indica intruşii. Era greu de spus dacă asta însemna nelinişte sau doar curiozitate. Spumă de Mare era o fiinţă excesiv de curioasă, motiv pentru care Căpitanul şi echipajul său restrâns deciseseră amuzaţi s-o considere o „ea”, cu toate că în specia Restauratorilor nu exista o distincţie sexuală. Jou spunea despre ei că sunt ca nişte peşti hermafrodiţi, deşi aflaseră destule despre complexul lor sistem social. De altfel, toţi Restauratorii erau uimiţi de ideea că afecţiunea personală ar putea avea vreo legătură cu perpetuarea speciei. În capsulele de biosusţinere din cabine aşteptau aproape cinci sute de colonişti care visau la un nou cămin. Fiinţe capabile să consume aproape orice materie drept hrană şi să respire aproape orice fel de atmosferă, extrem de tolerante la variabile climatice, oscilaţii energetice sau radiaţii – o specie în ascensiune, cu un spor demografic covârşitor, cutreierau galaxia în căutare de noi planete pe care să se stabilească.

Iar Căpitanul renunţase la contractele comerciale, considerate mai puţin avantajoase din punct de vedere material dar mai lipsite de pericole, pentru a trece la transportul coloniştilor. Restauratorii îl fascinau — modul lor practic de a privi lucrurile, abordarea directă a oricărei probleme, rapiditatea şi ingeniozitatea soluţiilor lor… I-ar fi plăcut să poată urmări evoluţia unui corp ceresc reformat de ei. Şi-i imagina pe Spumă de Mare, Piatră de Hotar, Stea Dublă şi toţi ceilalţi instalând biosferele, conducând utilajele, detonând depozitele chimice, apoi construind, săpând, plantând. În realitate, nu avea idee ce anume făceau ei acolo şi cât dura reformarea unei planete. Tot ce ştia era că fiecare navă transporta câteva sute de colonişti, care coborau pe suprafaţa lipsită de viaţă şi rămâneau acolo. Coloniile continuau să comunice între ele, trâmbiţându-şi succesul în întreaga galaxie. Încercase s-o întrebe pe Spumă de Mare, care îi explicase cât putuse mai bine, dar Căpitanul tot simţea că ceva îi lipseşte. De fapt, în sinea lui recunoştea că de fapt el voia s-o vadă pe Spumă de Mare la lucru. Ajunsese s-o iubească.

Nava parazită aluneca încet în urma lor, spre interiorul sistemului. Jou oftă şi începu să treacă în revistă sistemele defensive.

— Luptătorul nu trebuie să aducă arme, gesticulă Spumă de Mare.

— Sunt convins că vă descurcaţi singuri, replică pilotul cu voce scăzută, iar Căpitanului i se păru că distinge o urmă de sarcasm.

Observă că pilotul alesese o traiectorie dificilă, intenţionând să le facă probleme urmăritorilor. Dacă observase asta şi Spumă de Mare, alese să nu comenteze faptul.

— Cea Care Ajută Minţile îi trezeşte pe pionieri? Ei vor să simtă planeta. Hărţile bune, observaţia şi mai bună.

Kaya râse. Minţile pionierilor Restauratori nu prea aveau nevoie de ajutor, ieşeau din stază la capacitate aproape completă, dar Spumă de Mare traducea extrem de literal profesiunile umane.

Se întrebă dacă şi Consiliul Conducător avea să adopte aceeaşi atitudine faţă de nava parazită, indiferenţa tolerantă etalată de Spumă de Mare. Dacă situaţia devenea tensionată, probabil nu ar fi putut face faţă singuri, chiar şi cu ajutorul Restauratorilor. Iar implicarea coloniştilor într-un conflict intern nu era deloc de dorit.

Kaya părăsi cocpitul pentru o ultimă verificare a liniilor automate care, odată lansate, aveau să pregătească materialul necesar reformării planetei. Porneau însoţite doar de pionieri, apoi, la scurt timp, restul coloniştilor trebuia trezit din stază ca să-şi ia în primire biosferele şi să înceapă munca propriu-zisă. Atunci chiar şi Spumă de Mare avea să se transforme într-un colonist adevărat…

— Strigă-i, zise Căpitanul adunându-şi gândurile. Măcar acum ar putea avea bunul simţ să ne răspundă la apel. Suntem în interiorul unui sistem în carantină, sunt obligaţi să-şi justifice prezenţa.

Jou deschise toate canalele de comunicaţie şi rosti lejer:

— Bună ziua, ciudaţilor, cred că merităm ceva mulţumiri din partea voastră pentru transportul gratuit.

— Bună ziua şi vouă, se auzi răspunsul neaşteptat şi toţi tresăriră. După atâtea tentative eşuate de a intra în contact nu se mai aşteptau să primească vreun răspuns.

Imaginea arăta chipul unui bărbat cu pielea extrem de neagră şi mult prea tânăr pentru a fi căpitan. Era îmbrăcat cu ceva de culoare alb murdar care nu semăna cu vreo uniformă cunoscută, iar faţa lui afişa o blândeţe bizară, oarecum nepotrivită cu împrejurările.

— Reveniţi în afara sistemului către rutele comerciale, interveni Căpitanul. Noi ne oprim aici. Avem autorizaţie pentru teritoriile în carantină. Şi oricum, cine sunteţi voi? La apelurile noastre precedente aţi refuzat să vă identificaţi…

Tânărul zâmbi larg şi îşi îndreptă umerii.

— Ştim că intenţionaţi să vă opriţi aici. Aş vrea totuşi să încerc să vă conving că nu e un lucru bun. Ceea ce vreţi să faceţi nu e drept. Într-adevăr, acest sistem solar este în carantină şi ar trebui să rămână aşa.

— Teroriştii ăştia sunt tot ce ne lipseau, mârâi Jou. Apoi, cu voce mai tare: Identificarea, te rog!

— Dacă insişti să ne numeşti „terorişti”, e problema ta. Noi preferăm să ne numim „Rezistenţa”. Continuă însoţindu-şi cuvintele cu traducerea lor în limbajul gestual: Planeta către care vă îndreptaţi a fost pusă în carantină dintr-un anumit motiv. Ea nu trebuie atinsă. Nicio altă specie nu trebuie să coboare pe suprafaţa ei.

Spumă de Mare începu să-şi agite braţele:

— Planetele biologic inerte nu sunt proprietatea nimănui. Noi…

— Şi cine decide că o anume planetă este biologic inertă?

Căpitanul simţă că disputa teoretică nu avea să ducă nicăieri, că nu merita să se implice în ea. Pentru că în faţa lui se afla o navă teroristă, aşa-numita „Rezistenţă” mai abordase cargouri de colonişti încercând să le întoarcă din drum. În majoritatea cazurilor nu reuşiseră. Uneori avuseseră loc lupte, cu avarii de ambele părţi, şi astfel Rezistenţa îşi căpătase recunoaşterea ca organizaţie teroristă, în afara legii. Se întrebă dacă mult prea tânărul căpitan coborâse vreodată pe suprafaţa unei planete biologic inerte. Dacă întâlnise vreodată, personal, Restauratori. Cum ar reacţiona el la valurile empatice cu care îşi însoţeau exprimarea gestuală…

— Ai un nume?

Întrebarea bruscă păru să-l zăpăcească.

— Poţi să-mi spui Pământeanul, zise tânărul după o scurtă ezitare. Expresia de blândeţe nepotrivită reveni pe chipul lui: Aşa suntem toţi. Iar voi – indică spre Spumă de Mare – nu v-aţi numit întotdeauna Restauratori. Cum vă spuneaţi înainte de a descoperi principiile călătoriilor spaţiale?

— Nu aveam nevoie de un nume înainte de a fi nevoiţi să ne distingem de alte specii, replică Spumă de Mare.

Cu surprindere, Căpitanul sesiză din direcţia ei unda unui sentiment negativ. Iritare, presupuse. Jou nu păruse să observe, dar probabil el considera iritarea ca pe ceva perfect explicabil. Sau poate Căpitanul devenise mai sensibil la comunicarea cu Spumă de Mare.

Oricum, atitudinea teroriştilor îl irita şi pe el. Senzaţia iniţială de tristeţe i se accentua, faţa de băiat cumsecade a Pământeanului nu se potrivea cu acţiunile agresive… De fapt, nimic nu se potrivea cu o acţiune agresivă.

„Aş vrea totuşi să încerc să vă conving”, spusese.

— Nu sunteţi terorişti, şopti Căpitanul uimit. Sunteţi o sectă.

— Poţi să ne numeşti cum vrei, râse Pământeanul. Terorişti, sectanţi, hoţi de salturi… După cum a spus prietenul Restaurator, nu ai nevoie de nume ca să te distingi de alte specii. Ai nevoie de nume ca să delimitezi ceva din complexitatea care te determină. „Rezistenţă” la expansiunea nerestricţionată prin Univers. Terorişti, atunci când avem de-a face cu oponenţi pentru care numai frica are un înţeles. O sectă, dacă discursurile mele te pot converti…

— Las-o baltă! Nu putem renunţa la misiune. Dacă ne ataci, noi o să fim martirii, iar asta nu dă bine la ideologia ta, nu? Lăsaţi-ne în pace. Poţi pretinde că ne-ai pierdut, dacă ai vreun superior în faţa căruia să faci raport.

— Nu veţi fi atacaţi. Nu aici. Ironic, nu-i aşa? E singura planetă pe care am jurat s-o apărăm cu orice preţ, dar ne aflăm atât de aproape de ea încât nu ne putem permite să folosim o armă.

— Planeta asta e „sacră”? gesticulă Spumă de Mare.

Căpitanul îi aruncă o privire mirată. Majoritatea Restauratorilor nu înţelegeau religia, iar cei care se arătau interesaţi de ea o făceau mai mult din curiozitatea faţă de un obicei străin. Spumă de Mare nu iniţiase niciodată discuţii pe teme spirituale, dar intuise ceva din atitudinea Pământeanului. Care era şi el mirat.

— O, prietene, cât de aproape eşti de adevăr… de fapt, ai exprimat un mare Adevăr! Planeta asta e sacră.

— Noi îi facem bine. Noi o curăţam.

Voi, da, nu noi. Noi nu facem decât să distrugem. Noi pierdem ceea ce avem. Noi luăm ce e al altuia şi dăm altuia ceea ce e al nostru…

— Ai luat-o razna, se răsti Jou. Lasă propaganda, nu ţine. Întoarce-te! Uite, ultima ofertă: aşteptaţi-ne aici până lansăm liniile coloniştilor, şi când plecăm vă luăm din nou în siaj. Dacă vă plictisiţi aşteptându-ne, o puteţi lua înainte.

— Căpitane?

— Cred că oferta pilotului meu e bună. Accepţi sau nu?

— Chiar nu ştii unde te afli?

— Exact acolo unde trebuie să fiu. Sunt capabil să ating nişte coordonate, nu crezi?

— Coordonate… cifre, litere, simboluri…

Spumă de Mare începuse să se agite. Ceva din starea ei de nervozitate i se transmitea şi lui, sau poate că era invers, nu prea mai avea importanţă. Acum puteau fi destul de siguri că nu vor fi atacaţi, dar nu aveau cum să asigure siguranţa liniilor automate odată lansate. Trebuia să-l îndepărteze pe nebun din zona sensibilă, dar Pământeanul nu părea dispus să se desprindă de ei.

— Aţi fost păcăliţi când v-au trimis aici, reluă tânărul. Contractul de restaurare şi colonizare s-a încheiat pe baza unor, exact cum ai spus, coordonate. Şi fără nume. Aşa cum suntem noi acum, zâmbi. O „planetă destinată reformării” de către „Restauratori”, transportaţi de un „Căpitan” şi nava sa…

— Am un nume, nava are un nume, membrii echipajului au nume, chiar şi Restauratorii au nume. Ce vrei de fapt?

— Şi planeta asta pe care vă pregătiţi s-o transformaţi în ceva ce nu a fost niciodată are un nume. Vrei să-l ştii?

„NU”, ar fi vrut să strige, iraţional de tulburat. Nu trebuia să se lase influenţat de un nebun terorist, sau sectant, sau ce-o fi fost. Îi datora lui Spumă de Mare o casă nouă. Sau cel puţin aşa îşi impusese să creadă. Era oare corect? Îşi dădu seama că păstrase contactul fizic cu Spumă de Mare pe tot parcursul discuţiei cu tânărul Pământean. Privi reflexele luminilor de bord pe blana ei cărămizie şi pe însemnele de pe echipamentul ei, privi cozile puternice şi flexibile dintre care una îi atingea piciorul transmiţându-i neliniştea sa privată, privi profilul lui Jou aplecat asupra comenzilor armamentului, apoi ridică ochii cercetând blândeţea fanatică a chipului de pe ecran. Care dintre ei era străinul?

Îl fixă în tăcere, considerând tăcerea necesară, indiferent dacă avea să urmeze un conflict armat sau o serie de negocieri. „Planeta asta e sacră.” Simţea că are nevoie de câteva clipe de reculegere înainte de a afla numele de care deja se temea.

— Spune-l!

Tânărul continuă să tacă. Probabil că şi el avea nevoie de tăcere. Sau îl lăsa să-şi savureze propria înţelegere interioară. Dar Căpitanul nu voia să fie el cel care să rostească primul numele. Aştepta ca celălalt să vorbească. Când în sfârşit vorbi, nu mai zâmbea.

— Planeta asta trebuie să rămână aşa cum e, oricât de distrusă sau de pustie ar fi… Aici trebuie să venim doar ca să ne confruntăm cu propria vinovăţie… Cu propriile eşecuri. Pentru că planeta asta a fost Pământul!

Anunțuri