EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE RALUCA BĂCEANU

De câteva săptămâni, n-o să vă vină să credeţi, mă uit cu sfinţenie la o emisiune TV pe numele ei Vocea României. Este un show prin care se caută „Talentul Talentului” în muzica uşoară românească, indiferent de gen. Veţi spune, probabil, că m-am ţăcănit şi că încep să-mi merit pseudonimul de Moshul SF, totuşi eu unul v-aş sfătui să nu vă grăbiţi… Pentru că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par a fi!

Ce propun organizatorii show-ului de la ProTV? Simplu: patru vedete a căror reputaţie este dincolo de orice discuţie (Loredana, Horia Brenciu, Marius Moga şi Smiley), o preselecţie „la sânge” care face ca în emisiune să nu apară nici un fel de „dummy” (spre deosebire de emisiunea similară de la Antena 1, X Factor), şi un criteriu de apreciere absolut fără cusur (în aparenţă!), care presupune lipsa de contact totală între concurenţi şi juriu exceptând, fireşte, VOCEA. Parc-am fi într-un roman din ciclul Dune, nu-i aşa? Vă amintiţi de neprihănitele preotese care – în loc să gâfâie de plăcere – gâfâie din pricina datoriei care le îndeamnă să ţină la distanţă orice intrus care-ar putea să pună în pericol ordinea interioară a respectivei congregaţii? Revenind, trebuie să spun că  găselniţa cu pricina (menită, în opinia producătorilor show-ului, să confere o totală obiectivitate juriului) a lăsat pe dinafară o mulţime de oameni talentaţi dar care n-au corespuns „în orb” imaginii pe care şi-o făcuseră despre ei „pe ne-ve” membrii juriului – altminteri, repet, foarte competent! N-am să insist asupra subiectului, pentru că această lungă introducere are menirea să ne ducă în cu totul altă parte, şi anume la selecţia textelor de science fiction!

Să nu credeţi că lucrurile stau cu mult diferit faţă de modalitatea practicată la Vocea României, nici vorbă! Problema, în SF, este că noi ne cam cunoaştem unii pe alţii sau – dacă nu – inevitabil un autor care vrea să se afirme ajunge să frecventeze fandomul science fiction, cu tot ce presupune el: cenacluri, convenţii, lansări şi târguri de carte. Suntem într-adevăr, o lume mică dar unită, foarte generoasă şi foarte cârcotaşă în acelaşi timp. Pe scurt, suntem imaginea (în mic) a societăţii (în mare). Că ne place, că nu ne place, asta e! Noi cei care – prin prisma situaţiei financiare sau culturale (aţi observat că banii sunt pe primul loc, nu?) avem ocazia să facem selecţii acum pentru viitor, suntem favorizaţi faţă de juriul de la ProTV. Şi ştiţi de ce? Pentru că avem posibilitatea să-i cunoaştem nemijlocit pe autori, să putem comunica personal cu ei, să le transmitem toate observaţiile noastre vizavi de textele scrise/citite/publicate, în aşa fel încât respectivii să poată progresa cât mai repede posibil şi să treacă într-un interval foarte scurt de la categoria „tinere speranţe” la cea de „talent promiţător”, recte „debutant de mare talent”. De-aici încolo, e numai treaba autorilor (cel puţin aşa se zice!), asta dac-am trăi într-o lume perfectă, în care n-ar exista şi Uniunea Scriitorilor!!! Cum o asemenea lume nu există, îmi revine mie sarcina să vă propun astăzi o creaţie a unei autoare care nu ştiu dacă a terminat liceul (ultima dată când am vorbit, parcă n-o făcuse, dar cine ştie cum e cu memoria moşilor, fie ei SF ori nu!). Povestirea semnată de RALUCA BĂCEANU nu este una perfectă, dimpotrivă, a trebuit să intervin destul de mult asupra ei în calitate de redactor, dar are totuşi o mare calitate: e scrisă din inimă, cu trăire şi simţ artistic, care dovedesc un lucru indubitabil – autoarea are talent cu carul, doar că acest talent trebuie strunit, şlefuit şi canalizat de către persoane competente, capabile s-o îndrume spre marea performanţă. Nu ştiu cine vor fi aceste persoane – la Vocea României când apar mai mulţi antrenori care-şi dispută acelaşi concurent este la latitudinea concurentului să aleagă antrenorul (cea mai deşteaptă chestie pe care am văzut-o vreodată pe micile ecrane din  România!) – sper doar ca ele s-o îndrume pe Raluca în direcţia cea bună şi care nu poate avea decât un singur rezultat: crearea unei scriitoare de elită!

Eu, unul, îi ţin pumnii şi vă propun să citiţi în continuare o povestire despre care cred că vom mai auzi şi în viitor…




 ,,Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.

Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.“

Iacov 1:14-15

 
Nu mai respira. Avea ochii pironiţi undeva, în sus — dar goi, fără expresie. Morţi. Dacă inima i-ar mai fi bătut, ai fi zis că stă chinuită în acea poziţie. Gâtul îi atârna neglijent într-o parte, frânt, iar dacă i l-ai fi atins, cu siguranţă ai fi simţit coloana vertebrală ruptă, zimţată la atingere. Mâna stângă îi stătea nestingherită pe piept, dar ţeapănă, într-o încleştare din care nimeni n-o va mai putea scăpa vreodată.

M-am uitat din nou la faţa ei. Ridurile parcă îi dispăruseră şi, cu toate că era moartă, ceva angelic radia în jurul său, ca o aură. Tenul părea perfect. Alb ca zăpada. Aşa cum viaţa o părăsise, la fel făcuse şi culoarea. Iar buzele îi erau roşii ca sângele…. poate din cauza firicelului ce i se prelingea încet, foarte încet, pe obrazul parcă supt. Ochii albaştri începuseră să capete o peliculă de alb, ca şi cum realitatea i-ar fi fost umbrită de propria-i moarte, de care fusese conştientă până în ultima clipă. Mă înşelasem atunci când crezusem că nu există nicio urmă de expresivitate în acei ochi. Emanau teamă, o teamă cu care nu te poţi confrunta, ca şi cum ai fi fost pus faţă în faţă cu iminentul „prea repede”. Şi ură. O incomensurabilă ură faţă de Timp, fiindcă îi furase cel puţin 35 de ani din viaţă, într-o clipită.

I-am închis ochii. S-au deschis prin cine ştie ce reflex. Dar tot am tresărit. I-am închis din nou. Iar s-au deschis. Timp de o oră am rămas fascinată de acest reflex. Simţeam că mă joc cu o păpuşă. Până la urmă, fusese mereu o păpuşă. Păpuşa propriului suflet care îi dicta diverse sentimente şi a propriului trup care îi dicta acţiuni. Acum era păpuşa mea şi mă amuzam să văd cum i se deschid ochii. Chiar mă întrebam: dacă o apăs pe piept, oare avea să emane vreun zgomot?

Însă nu a scos absolut niciun sunet. Ba chiar senzaţia a fost puţin ciudată, fiindcă devenise cam rece.

Deşi mie nu-mi bătea inima şi nu respiram, tot eram caldă şi vie. Nu înţelesesem niciodată paradoxul acesta. Şi nici nu mă sinchisisem… Doar că am ascultat-o când mi-a spus să mă prefac că sunt om, mai ales că arătam destul de mult ca unul obişnuit.

Niciodată nu am aflat ce sunt de fapt, dar dacă tot mă aflu aici, jucându-mă cu persoana ce mi-a dat viaţă şi care acum zace fără suflare în bucătărie, poate că ar trebui să cuget puţin şi să-mi descopăr originile.

***

Prima dată când mi-am dat seama că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi, a fost în clipa când am văzut în premieră marea. Aveam patru ani şi resimţeam un fel atracţie pentru acea apă albastră. Puteam să stau sub ea şi o oră întreagă, spre deosebire de restul oamenilor. Nu ştiam cum vine asta, nici acum nu ştiu exact, dar important este că puteam. Ţin minte că mergeam pe fundul mării şi priveam în sus. Vedeam nişte picioare şi nişte mâini cum înoată. Undeva, foarte sus. Mă întrebam de ce nu stătea nimeni acolo unde stăteam eu. Apoi, nu mai ştiu foarte bine, a apărut parcă de nicăieri un scafandru. Mi se părea caraghios, când îl vedeam purtând acei ochelari mari şi având un tub de oxigen în spate.

Mă adusese pe mal şi mă tot apăsa pe piept. Iar apa tot ieşea. Şi vedeam asta. Nu înţelegeam însă ce face.

— Nu înţeleg, Doamne, ce e cu tine, micuţo? Ce căutai acolo? Unde-ţi sunt părinţii?

După ce n-a mai ieşit apă din mine, s-a oprit şi m-a luat de mână.  S-a îngrozit. Eu clipeam şi îi zâmbeam în cel mai drăguţ mod în care mă învăţase mama, dar el părea terifiat.

Atunci a apărut mama, furioasă. Bărbatul a văzut-o şi s-a speriat şi mai tare:

— Nu-nu-nu ar-r-re pu-pu-puls! Nu-nu e po-po-sibil! Ce căuta a-a-a-co-colo??? Fe-fe-femeie, eşti ne-ne-nebună???

De-aici nu mai ştiu nimic. Mi s-a tăiat firul.

***

— Trebuie să faci aşa! Fii atentă, Angra…

Şi nu ştiu exact cum făcea. Vedeam doar cum i se umflă pieptul.

— Ori aşa, repeta ea cu aceeaşi voce.

I se umfla burta. Tot nu puteam să-mi dau seama. Mă uitam la ea cum face tot ce făcea, şi-atât.

— Nu te mai uita cu ochii ăia la mine. Iar mă sperii… Să nu te uiţi la nimeni aşa, căci îşi vor da seama că nu eşti om.

— Bine, răspundeam eu automat.

Mereu îi serveam răspunsul ăsta, atunci când nu era important ceea ce-mi zicea. Făceam tot ce-mi cerea, dar fără să am în minte vreun motiv clar. Îmi spunea de multe ori că sunt obligată s-o ascult, dar eu nu simţeam nicio diferenţă fie că mă ruga, fie că mă obliga.

— Ascultă, fetiţo! Fă aşa! Trage aer în piept, la fiecare trei secunde. Hai, la zece, numai prefă-te că respiri!

Am încercat să trag aer în piept şi am simţit un gol cum se umple, iar burta mi se umflă.

— Aşa, spuse femeia cu ochii sticlind la mine.

Mă enerva. Ştiam de acest sentiment încă de când îmi venea să plec din cameră şi să n-o mai aud. În alte ocazii, nu simţeam nimic. Şi atunci îmi zicea:

— Poţi măcar să pretinzi că îţi pasă?

— Ce-i aia? Nu ştiu ce e. Nu simt aşa ceva!

Degeaba îi explicam. Se temea şi mai mult de mine.

***

De-a lungul timpului, m-am purtat însă normal. Doar că lumea zicea mereu că sunt o ciudată. Nu înţelegeam ce mă facea propriu-zis ciudată. Învăţasem să respir, deşi puteam să n-o fac, dacă voiam. Vorbeam doar dacă eram întrebată ceva. De ce voiau ceilalţi tot timpul să vorbesc neîntrebată? Nu înţelegeam rostul.

— Fă un dialog, mi-a spus învăţătoarea. Ca să văd că ai înţeles. Acum, Angra, cu colega de bancă!

Nu ştiam ce să zic. M-am întors spre colega cu pricina. Se uita la mine încruntată. Apoi ochii i s-au mărit.

— Nu vreau, doamnă, mă sperie Angra!

Şi a început să plângă. Iar învăţătoarea a renunţat.

***

Şi aşa a fost mereu… N-am făcut nici cel mai mic gest ca să remediez relaţiile mele cu cei din jur. Deşi mama insista şi tot insista să fiu mai umană, eu nu vedeam rostul pentru aşa ceva. Şi chiar dacă l-aş fi văzut, tot nu înţelegeam de ce-ar fi trebuit să mă comport aşa cum mi se cerea. Nu eram obligată la nimic. Chiar nu simţeam că dacă nu fac ceva, o să mă simt vinovată. Nu ştiam ce sentiment presupune cuvântul ,,vinovată“.

Şi nici curioasă nu mă simţeam, deşi citisem ce înseamnă fiecare stare. ,,Să manifeşti un interes faţă de… “. Ce era ăla „interes”? Deşi găseam definiţii, niciun cuvânt nu părea să aibă sens pentru mine.

Fără să vreau, am observat oamenii din jurul meu. Le-am simţit teama. Am văzut cum se manifestă. Plus alte sentimente sau stări, ori „emoţii”, cum le numeau ei.

Involuntar, citeam pe chipul lor aceste emoţii, dar niciodată nu am ştiut ce presupun ele cu adevărat. Nu ştiu nici acum de ce, dar am încercat să vorbesc cu o profesoară despre asta, atunci când am mai crescut.

— Eu nu simt emoţii. Văd oamenii cum se manifestă, cum simt, ce fac atunci când simt ceea ce simt, dar eu nu pot. Nu ştiu de ce şi nici nu mă interesează prea mult. De fapt, nu ştiu nici de ce vorbesc acum, cu dumneavoastră…

Profesoara îşi lăsă capul puţin în jos şi se încruntă în acelaşi timp. Ştiam că o să facă o remarcă ironică sau sarcastică. Nu ştiam exact diferenţa dintre ele, dar de multe ori aşa se manifesta.

— Cum, domnişoară Angra, să spui aşa ceva? Nu există om care să nu simtă emoţii. Ce eşti tu, robot?

***

— Mamă, am întrebat odată, încercând să simulez că sunt tristă, eu sunt robot?

Se uită la mine cu nişte ochi bulbucaţi, de parcă cine ştie ce s-ar fi întâmplat.

— Dar cine ţi-a spus asta? întrebă ea, pe un ton despre care ştiam că e compătimitor.

— O profesoară. Am încercat să-i vorbesc. Eram… pur şi simplu curioasă!

Nu fusesem, de fapt, curioasă. Şi ştiam că dacă spun ceva ce nu e adevărat, deveneam o mincinoasă. Şi mai ştiam că unii oameni manifestă mustrări de conştiinţă atunci când mint, care se manifestă printr-o stare de uşoară teamă şi rău. Eu nu simţeam însă nimic. E-adevărat că mă întrebasem uneori cum simt oamenii ceea ce simt, dar nu vedeam rostul emoţiilor, deşi le întâlneam zilnic.

— Aha, fusese tot ceea ce spusese mama.

Avea ochii la fel de bulbucaţi şi privea în gol. Nu ştiu ce căuta cu privirea. Şi nu îmi păsa. Ăsta reprezenta singurul lucru de care eram perfect capabilă. Nepăsarea. Starea care mă făcea umană. Totuşi, reprezenta şi un mare semn de întrebare. Dac-aş fi fost robot, probabil că n-aş fi manifestat un sentiment pe care îl manifesta un om, nu? Sau…

Să fi fost totuşi robot? Atunci, cum creşteam?

***

Am acceptat faptul că mai căpătasem un lucru ce mă făcea umană. Curiozitatea. Ştiam cum se manifestă, deşi nu simţeam nicio emoţie când voiam pur şi simplu să caut ceva. Era ca şi cum doream să fac un lucru, dar fără un motiv anume. Cu toate astea, se numea curiozitate. Sau mai bine zis, o semi-curiozitate…

Am încercat să aflu de ce sunt cum sunt. Am mers la un preot care, după ce am deschis gura, mi-a ţipat în faţă aruncând cu apă sfinţită în mine:

— Piei, demonule, şi nu te mai întoarce în casa Domnului!

— La revedere, i-am spus pe acelaşi ton pe care îl foloseam mereu.

La reacţia pe care-o avusese, arăta clar că nu mă suportă, deşi nu-i făcusem nimic. De obicei, oamenii manifestă un aşa dezgust pentru alţii doar când se urăsc. Iar ura asta are nişte origini, se bazează pe o experienţă oarecum comună a respectivelor persoane. Însă reacţia de a mă da afară din biserică, fără ca măcar să mă fi cunoscut înainte, reprezenta ceva ce nu înţelegeam cu nici un chip. Ceva numit de oameni ,,bizar“. Aşa fusesem învăţată: când un lucru e în ceaţă, i se zice misterios.

Misterios să fie, atunci!

***

Mă numise demon. Aveam o pistă de plecare. Doar că demonii nu existau. Şi citisem peste tot că erau răi. Eu nu eram rea, ci doar indiferentă, fără mustrări de conştiinţă şi… nu mai ştiu cum. Probabil aveam şi alte defecte, dar nu ştiam  exact care anume.

În plus, nu aveam coarne şi nu eram roşie, aşa  cum arătau demonii în desenele din cărţi.

Ce eram atunci?

 ***

Într-o seară de toamnă, s-a pornit afară o vijelie puternică. Ferestrele se cutremurau sub puterea vântului nervos. Îmi plăcea să cred că până şi vântul are emoţii, numai eu nu.

Stăteam liniştită, adică nemişcată în pat, ascultând tunetele. Unor oameni am înţeles că le este foarte teamă de fulgere şi tunete. Mie nu cred că îmi era teamă. Chiar deloc.

Deodată, am auzit un ţipăt. Al mamei. Am alergat până în camera ei, să văd ce se întâmplă, dar mai mult din instinct. Şi din lipsă de frică, poate.

Fereastra era larg deschisă iar în cameră, nu ştiu cum se întâmplase, intrase un bărbat cu părul lung, închis la culoare. Odată cu el, în cameră se stârnise un vânt puternic ce-i umfla şi-i răvăşea buclele în toate părţile. Un iz de pucioasă se simţea foarte vag, în amestec cu mirosul puternic de mosc care-l învăluia. Mama încremenise în pat, nemaiputând scoate niciun cuvânt.

— Cine eşti şi cum ai intrat aici? l-am întrebat pe bărbat.

Se apropie de mine şi îmi mângâie obrazul. Am rămas la fel de calmă, fără să simt nicio tresărire. Nici măcar nu am încercat să mă încrunt. M-am arătat exact cum eram. Impasibilă. Fără pic de sentimente.

Atunci bărbatul se uită la mine cu o expresie similară, deşi ceva părea totuşi diferit. Parcă încerca să mă hipnotizeze.

— N-o să meargă…

Bărbatul făcu ochii mari, o privi pe mama cum stătea înlemnită pe pat şi spuse cu o voce puternică, fermă şi — mai mult ca sigur — impunătoare, totuşi nu agresivă:

— Copilul meu… Al nostru, de fapt!

Nu mă întrebasem niciodată de ce nu am tată. În ceea ce priveşte această chestiune, nu credeam că ar fi avut vreo legătură cu originea mea. Uite că greşisem. A greşi e omeneşte. Încă un lucru care mă făcea om. De ce tocmai lucrurile astea mă făceau om?

Ca şi cum mi-ar fi auzit vorbele, bărbatul spuse:

— Este jumătate umană, jumătate din ceea ce sunt eu. Are ce e mai rău din fiecare. Priveşte-o! tună vocea lui înspre mama. Să te uiţi bine la ea, acum! N-ai văzut până în momentul ăsta că are tot ce-i mai rău din fiecare jumătate? Nu e capabilă de nicio emoţie decât de cele mai rele posibile, cele ale ălora ca tine, spuse el scuipând ultimele cuvinte.

Apoi mi se adresă mie:

— Văd că nu simţi nimic în interiorul tău. Eşti la fel de goală precum un măr scobit. Goală precum un păcat, ceea ce şi eşti. Un păcat al ei, o dorinţă de-a mea!

Mi-am lăsat capul uşor într-o parte, involuntar, fără să gândesc. Bărbatul se dădu un pas în spate, de parcă-i era frică.

— Atunci de ce te temi? Eşti tatăl meu şi ţi-e teamă de propriul copil? Cum simţi teama? Eu de ce nu pot?

Abia se dezmetici să spună ceva:

— Eşti un demon mai rău decât sunt eu şi nici nu poţi avea o plăcere din a face fapte rele. Eşti un rău mai rău ca răul. Tu nu ai un scop, un rost, eşti o greşeală a naturii, fără ca măcar să-ţi dai seama!

— Şi de ce-o spui pe un ton mustrător? Mai important, de ce-o spui de parc-ar conta vreun pic pentru mine?

Am mai înaintat cu un pas, şi atunci el tresări.

— De ce ţi-e teamă… tată?

În clipa următoare, se apropie ameţitor de repede de mine şi-mi puse o mână pe umăr.

— Nu ai puls, nu eşti vie şi totuşi trăieşti. Cum a permis Dumnezeu o aşa creatură? Până şi eu rămân uimit, uimit am spus, de tine!

Nu m-am gândit atunci când am răspuns, ideea mi-a venit pe moment, instantaneu:

— Poate că şi demonii trebuie să se căiască de păcatele lor, cumva, iar eu — aşa cum sunt, incapabilă de vreun nobil sentiment uman sau de vreo răutate în cea mai diabolică formă, de care tu cu siguranţă eşti capabil — exist pentru a pedepsi, doar existând şi nefiind de fapt vie. Da, exact cum ai spus, am luat ce e mai rău din fiecare jumătate ce mă întregeşte pe mine ca fiinţă între cele două tărâmuri. Pot face rău fără ca măcar să vreau şi fără ca măcar să-mi pese, fără un motiv anume.

— Atunci ce te opreşte să-mi faci rău, acum, mie?

Am căutat un motiv, lăsându-mi privirea în pământ. Nu găseam, dar mi-am spus că trebuie să fac ceva, oricum. Apoi am răspuns:

— Nimic!

Când am ridicat ochii înapoi la demon, acesta izbucni în flăcări şi arse fără să aprindă nimic altceva în jurul lui. Ca într-o o combustie spontană. Una de demon. Pur şi simplu, într-o clipită nu mai era!

Nu conta cum reuşisem, demonul care-mi dăduse viaţă murise. Fusese ras de pe faţa pământului, oricare ar fi fost ea.

***

A doua zi, fără niciun gând, fără să fac ceva, am găsit-o pe cea care mă procrease cu demonul, moartă. Prin cine ştie ce întâmplare, gâtul i se frânsese singur. Iar eu – eu am rămas la fel ca înainte, incapabilă să simt cu adevărat ceva.

***

Au trecut prea mulţi ani din acea zi, iar acum casa mea este alta. Doctorii, care nici măcar nu se mai sinchisesc să afle ce afecţiune am, o numesc „sanatoriu”. Degeaba au încercat să mă facă să simt vreun sentiment, degeaba au încercat să-mi dea medicamente, fiindcă niciunul nu a reuşit să facă din mine altceva decât am fost dintotdeauna: o monstruozitate fără viaţă şi sentimente.

Îmi privesc părul alb şi îmi dau seama că am îmbătrânit în acest loc. Totuşi, timpul petrecut în acest spaţiu aseptic şi liniştit m-a învăţat ceva: să aştept.

Iar eu mai am doar puţin timp până când voi muri — ori cel puţin aşa sper. A, da, ăsta e un lucru în plus de care am realizat că sunt capabilă: speranţa că într-o zi voi muri şi voi afla cine este Cel care-a permis ca eu să exist în afara vieţii şi care mi-a dat puterea să pedepsesc atât un om, cât şi un demon, pentru faptele lor rele…

În tot timpul vieţii mele, am fost doar o pacoste.  Nu pot să nu mă întreb însă de ce-am continuat să exist de atunci încoace. Poate că asta a fost propria mea pedeapsă?

Oricum, nu prea mai contează, nu-i aşa?… Cum niciodată n-a contat, de fapt, pentru mine. Pentru că, în cele din urmă, mi-am dus până la capăt menirea… Numele meu este PEDEAPSA!!!