Ca să înţelegeţi de ce scriu acest comentariu, va trebui să parcurgeţi din nou informaţiile inserate la rubrica „About”, în care mărturiseam că – în tinereţe – am făcut sport de performanţă, ceea ce nu s-ar putea spune după aspectul meu fizic de-acum.🙂 Dar asta nu are nici o importanţă, nu-i aşa?, oricum toţi românii se pricep la fotbal, politică şi agricultură, parcă aşa se spune! Cert este că aproape 7 ani de joc în divizia şcolară de baschet (echivalentul Ligii a III-a din fotbal) m-au învăţat câteva lucruri însemnate pentru evoluţia mea ulterioară în viaţă. Mă pricep la multe sporturi, în sensul că pot aprecia fazele şi momentele de excepţie, cunosc regulamentele majorităţii sporturilor şi pot să pretind că – dacă-mi dau cu părerea – n-o „comit” chiar ca prostul!  Aşa încât, văzând meciul din 6 septembrie 2011 de două ori, de la cap la coadă (în direct pe TVR 1 şi în reluare pe Dolce Sport 1, cu două echipe de comentatori diferite – mai bună cea de la Dolce, după opinia mea), plus o mulţime de talk-show-uri sau buletine informative dedicate aceluiaşi eveniment, am putut să-mi formez o părere care (chiar dacă unora nu le va conveni), se doreşte a fi cât mai obiectivă, cu atât mai mult cu cât nu se referă la fotbalul propriu-zis, cât la cele petrecute în jurul lui. Să începem cu o poză, că aşa-i şade bine românului:

National Arena – Vedere nocturnă

Arată ca un stadion de cinci stele şi chiar aşa a fost categorisit, dacă ar fi să credem ce scrie aici.  Sau şi prin alte părţi – găsiţi totul la o simplă căutare pe internet. Hai să mai vedem o fotografie, de data asta înfăţişând interiorul:

National Arena – Seara deschiderii

Şi-acum, comentariul – pe capitole…

01. Locaţia

Excepţională, de talie mondială, titlu de mândrie pentru România, care a transformat spectatorii în gentlemani şi a permis accesul pe stadion şi copiilor şi femeilor, ca la un spectacol (lucru pe care eu nu l-am mai întâlnit de pe vremea răposatului Stadion „23 August” din anii ’70-’80, când mergeam la stadion cu soţia + copilul în vârstă de patru-cinci ani, şi stăteam liniştiţi alături de suporterii echipei adverse, cu care ne luam la mişto ori de câte ori puteam, în timp ce înjuram de comun acord arbitrul – că de, asta-i soarta lui! -. purtam coifuri făcute din hârtie de ziar şi „spărgeam” seminţe la greu (lucru interzis acum pe National Arena). A nu se uita celebrul Cico şi polonezii de rigoare, vânduţi pe post de cremvurşti!  Dar era frumos, pentru că totul se baza pe încrederea că venim la stadion să ne distrăm, să petrecem o după-amiază agreabilă, că sportul e sport, nu o luptă de gladiatori sau o confruntare de stradă, că până la urmă cine pierde azi, poate câştiga mâine – după cum spuneau celebrii promotori ai competiţiilor sportive, începând din antichitate şi terminând cu celebrul Pierre de Coubertin, întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne. De la evenimentele denumite drept Revoluţie încoace, eu însă n-am mai îndrăznit să calc pe vreun stadion din România – nici măcar la meciurile internaţionale, deşi înainte, credeţi-mă, nu exista nici măcar un singur eveniment important de acest fel, la care să nu fi fost prezent (cel puţin începând cu anul 1980, când m-am transferat definitiv în Bucureşti). După 1989 însă, n-am mai putut suporta valul de ură, de violenţă, de intoleranţă şi de prostie care domneşte pe stadioanele (sau – mai degrabă – arenele???) din sărmana noastră ţărişoară. Am văzut ce-am putut la televizor şi cred că bine-am făcut: decât un armăsar mort, mai bine un iepure viu, sper că înţelegeţi la ce mă refer. N-am să vă mărturisesc ce echipă iubesc cel mai mult, pentru că lucrul acesta este lipsit de interes (mai ales că locuiesc într-un cartier advers :-)), dar am să vă spun că am fost pe stadion atunci când Dinamo învingea pe S. V. Hamburg sau pe F. C. Kaiserslautern ori când pierdea cu 0-2 în faţa lui Liverpool (la golul al doilea, socrul lui Moraru, portarul de atunci al lui Dinamo – şi cred că şi al echipei naţionale – a făcut infarct şi a şi murit până la urmă, căutaţi şi verificaţi ce vă spun),  atunci când Steaua îi ridiculiza pe belgieni, finlandezi şi unguri deopotrivă (nu sunt sigur că asta e chiar ordinea exactă, dar ce mai contează?) ori când echipa naţională o dădea din lac în puţ, învingând Anglia ori Spania, dar dând-o în bară în faţa unor echipe ca Ungaria ori Elveţia. Am mai fost pe Stadionul „23 August” la marile meciuri ale echipei de rugby a României din anii în care echipa noastră a fost la un pas de a deveni „cea de-a a şasea” din Turneul celor 5 Naţiuni (ceea ce nu s-a întâmplat, până la urmă, locul fiindu-ne luat de alţii), inclusiv la victoria „stejarilor” împotriva celei mai puternice echipe a Franţei din toate timpurile (cel puţin aşa pretindeau ei!). Şi-am mai fost de faţă la Universiada din 1981, mica noastră „Olimpiadă” (pe care, nebun sau nu, Ceauşescu a vrut s-o aibă în România şi a reuşit!) unde am putut să văd pe stadionul-emblemă al ţării 10-15.000 de spectatori în fiecare zi la competiţia de atletism, chestiune absolut incredibilă pe vremea comunismului, plus o Sală Polivalentă plină la refuz cu aproape 10.000 de spectatori care la meciul de baschet din finala desfăşurată între reprezentativele universitare ale S.U.A. şi U.R.S.S. strigau toţi în cor: „Hei, hei, U.S.A” – şi nimeni nu avea ce să le facă!

Am amintiri frumoase despre sport din acei ani, deşi sunt convins că generaţiile de astăzi vor pricepe foarte greu de ce mă entuziasmez aşa de tare în faţa unor lucruri care par acum desuete ori de-a dreptul ciudate. Se spune că democraţia începe cu sportul. Ei bine, la noi democraţia nici n-a început, că s-a şi terminat după 1989…  Fără măcar ca noi să ne dăm seama, nu-i aşa că-i haios? Vorba bancului: „Întrebare: Când vine capitalismul în România? Răspuns:  Când vrea el, dar nu acum!”

02. Condiţii tehnice

Gazonul stadionului a fost sub orice critică, ceea ce a influenţat la modul absolut rezultatul jocului. Principalii defavorizaţi au fost francezii, net superiori la capitolul tehnică şi care au fost nevoiţi să se mulţumească până la final cu o remiză de salon, deşi – dacă altele ar fi fost condiţiile – ne-ar fi făcut zob. România fost extrem de norocoasă pentru faptul că, având o „oaste de adunătură” (cum se spunea pe vremuri în manualele de istorie), a reuşit să-i  ţină pe francezi în şah. Sau poate francezii – care nu mai sunt nici ei ce-au fost, să fim serioşi! – s-au dovedit suficient de inteligenţi încât să nu-şi rupă ţurloaiele prin hârtoapele valorând mai bine de 235 de milioane de euro de pe National Arena. Nu acelaşi lucru l-au reuşit (cică) Săpunaru şi (pe bune) Costin Lazăr. De, cum spuneam, chestie de inteligenţă…

03. Context

Pentru noi, unul de rahat… Ca de obicei, de altfel. Eram de multă vreme la coada vacii, de când ultramediatizatul Răzvan Lucescu – omul care se dovedise foarte bun antrenor la echipe de club de prin Românica noastră cea nepieritoare, dar pentru care pălăria de antrenor al echipei naţionale era mult prea mare, după cum s-a şi văzut – obţinea pe bandă rulantă rezultate „de excepţie” (în sens negativ) pe care nici o echipă „din liga mare” a naţionalelor europene nu le-ar fi tolerat. Dar ştiţi cum e la români: „Las’ că merge şi aşa, mai avem timp, o să recuperăm pe parcurs, nu vă faceţi griji – Franţa pică, Bosnia? – cine-s ăştia, doar i-am caftit cu 3-0… ş.a.m.d., ş.a.m.d”. Până la urmă, sfătuit de tăticul vulpoi, care este cu adevărat unul dintre cei mai mari (dar şi cei mai şireţi) antrenori europeni,  „juniorul” ne-a lăsat cu curul în baltă exact când ne era lumea mai dragă, neavând minimul de onoare de a-şi duce ratarea până la capăt şi de a-şi asuma consecinţele. Prima dovadă clară de „fair-play” la români…

Partea interesantă, care a hipnotizat 55.000 de români (mulţi dintre ei habarnagii, bineînţeles – că doar erau neveste, copii, logodnice, prietene, amante, prieteni neinteresaţi de fotbal – să ştiţi că există şi de-aştia, chiar dacă nu vă vine să credeţi! – etc.), este însă iluzia indusă de mass-media că episodul Oituz-Mărăşti-Mărăşeşti din primul război mondial trebuie neapărat să se repete şi că ai noştri – e-adevărat, acum în izmene Adidas şi cu opinci Nike, dar lipsiţi de puşcoacele  vremii – vor ataca „la baionetă” şi vor da peste cap apărarea care i-a făcut pe nemţi să piardă acelaşi prim război mondial, începând cu Verdun. Aşa se explică de ce (în momentul în care până şi gospodinele şi-au dat seama de neputinţa echipei noastre) au început fluierăturile şi huiduielile.  Lucru absolut fascinant pentru cineva care studiază istoria frustrării în România. De aici ajungem la

04. Mentalităţi

Capitol la care lucrurile sunt foarte simple şi pot fi rezumate în fraze scurte:

a. Când nu reuşim să ajungem la struguri, aceştia sunt acri.

b. Când unii dintre noi se comporată altfel decât suntem obişnuiţi, în sensul bun al cuvântului, sunt nişte arivişti plini de ciudăţenii, de care trebuie să ne ferim la început, pentru ca să le venim de hac mai târziu.

c. Las’ că merge şi aşa! Dacă străinilor nu le convine, n-au decât să se ducă… undeva!

d. Nu lăsa pe mâine, ce poţi face… poimâine.

e. Să moară şi capra vecinului!

f. Da’ mie ce-mi iese la afacerea asta?

g. Noi ne facem că muncim, da’ poate proştii aştia de prin alte părţi chiar ne plătesc (această categorie este pe cale de dispariţie în Uniunea Europeană, slavă Domnului!)

h. Indiferent cine greşeşte, ţapul ispăşitor plăteşte!  (Asta este – de fapt – povestea în cazul echipei naţionale de fotbal, „îngropată” de Răzvan Lucescu şi pentru a cărei „resuscitare” din morţi – am putea spune – a fost chemat „pompierul de serviciu” Victor Piţurcă – un ins pe care, vă mărturisesc, nu pot să-l sufăr, dar ce importanţă are acest amănunt în contextul despre care vorbim? Deocamdată, palmaresul lui Piţurcă, vrem nu vrem, este net superior celui al tânărului Lucescu – c-aşa-i viaţa, shit happens!) Bineînţeles că Piţi, fiind vulpe bătrână, n-a marşat la capcană şi l-a lăsat pe junele din Giuleşti  să scoată singur castanele din foc, cu explicaţiile de rigoare. Deocamdată, Piţi a reuşit să învingă Luxemburgul şi să scoată meci egal cu Franţa (chestia pe care a mai reuşit-o de câteva ori, până acum) şi va câştiga probabil şi viitoarele două meciuri rămase. Şi-atunci, cine a pierdut calificarea? Şi cine va plăti pentru asta? În buna tradiţie românească, nimeni. Vorba lui Toma Caragiu: „C-aşa-i în tenis!” Aş adăuga eu: „Dar mai ales în fotbal…” Că la Federaţia Română de Fotbal există un mare joc de interese, este vizibil de pe Lună. Da, dar ne-am ales noi cu un stadion de cinci stele şi cu finala Europa League 2012? Ne-am ales!!! Şi-atunci, ce mai vreţi, băi ultraşilor, sau mocofanilor, sau prostovanilor, sau… cum v-oţi mai fi numind?

Pauză de hidratare, cât să mai punem o poză:

Inaugurare stadion National Arena – Romania-Franţa 2011

 05. Nedumeriri

Pe puncte, ca să nu pierdem timpul:

a. Ce s-ar fi întâmplat cu gazonul dacă jucam meciul cu Argentina la data programată?

b. Câţi bani au dat şpagă cei care-au primit din nou sarcina de a pune gazon pe National Arena, după ce aceeaşi firmă se mai făcuse de râs cu ocazia meciului România-Danemarca, scor 2-5, de acum câţiva ani? Şi cui au fost daţi respectivii bani? Ne poate răspunde cineva? O să vrea s-o facă? Eu, unul, mă îndoiesc.

c. Cine a acceptat ca – după estimarea iniţială de circa 120.000.000 de euro – costul final al stadionului să depăşească 235.000.000? Nemaipunând la socoteală faptul că patronii cluburilor din Liga I, angrenate în cupele europene (Steaua, Rapid, Oţelul Galaţi, care ar trebui să joace pe acelaşi teren), au hotărât să schimbe pe banii lor gazonul, numai să nu ne mai facem de râs aşa cum am făcut-o pe 6 septembrie 2011… Prin urmare, unde s-au dus banii? Ştie cineva? Şi cine răspunde pentru ei? Ne va lămuri mai devreme ori mai târziu?

d. Se vor pune – şi cât de curând? – balustrade de protecţie pe inelul superior al stadionului,  în aşa fel încât dacă vreun bezmetic de tipul MM (de la Steaua) va fi luat de entuziasm, să nu cadă în creştetul spectatorilor de la nivelele de mai jos? Se pare că aceasta este şi una dintre cele 15 bile negre pe care FIFA le-a acordat „minunii” noastre româneşti, care mai are încă multe cerinţe de îndeplinit, în pofida inaugurării triumfaliste, de tip Ceauşescu.

e. De ce-au fost amendaţi cu 5.000 de lei (fiecare) Marcel Pavel şi FRF pentru că s-a cântat o altă versiune „scurtă” a imnului naţional, când toţi sportivii noştri se plâng de ani buni că versiunea oficială plictiseşte pe toată lumea pe la toate competiţiile unde participăm, încât unii dintre organizatori s-au întors la imnul de pe vremea lui Ceauşescu? S-a întrebat cineva? Şi de ce s-au ofuscat unii în faţa explicaţiilor lui Marcel Pavel, care mi se par chiar de bun-simţ, după cum se poate vedea aici? Se simt cumva cu musca pe căciulă? De ce?

06. Dezamăgiri

a. Echipa din teren care a reprezentat România – şi care părea iniţial că vrea să rupă tradiţia istorică a egalurilor sau înfrângerilor în faţa Franţei – a predat armele în repriza a doua, după buna tradiţie din partea asta a lumii, care spune foarte clar: „Capul plecat, sabia nu-l taie.” Sigur, era o echipă încropită, dar aceasta a fost şansa vieţii lor, mai ales având în vedere terenul, şansă de care n-au ştiut (sau le-a fost frică) să profite. Cine-a zis că norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi? Probabil că nu-i cunoscuse pe români…

b. Francezii, care chiar ne-au luat în serios!

c. Organizatorii, care-au confirmat încă o dată specificul naţional românesc: „De ce să facem ceva bine, când putem să facem totul prost?” Sau, vorba clasicilor: „Dacă şpagă nu e, nimic nu e!”

d. (ŞI CEL MAI GRAV) Publicul, care s-a prins în jocul de interese din fotbalul şi mass-media din România şi a fluierat/huiduit copios, spre sfârşitul partidei, 11 amărâţi care (aproape dându-şi  viaţa pe teren, având în vedere diferenţa de valoare dintre combatante) au apărat prestigiul şi palmaresul echipei naţionale a României, deşi erau net inferiori adversarului. Probabil că data viitoare naţionala noastră va trebui să joace pe Lună, fiindcă acolo craterele sunt mult mai mari, iar unii dintre adversari vor cădea şi vor rămâne pe veci în respectivele găuri. Păcat pentru educaţia noastră civică… Ăsta să fie multtrâmbiţatul „fair-play” despre care auzim pe la toate colţurile? Mult mai bine ar fi prins dacă le întorceam spatele şi plecam. Nu tu huiduieli (cu care fotbaliştii români sunt învăţaţi încă de la vârsta când ating prima dată mingea!), nu tu fluierături, nu tu aplauze… nimic. Pur şi simplu, indiferenţă. Sigur, primii lezaţi ar fi fost fotbaliştii, care-ar fi suferit poate un tratament nedrept faţă de efortul depus. Un efort dictat însă de alţii, ale căror interese n-au nici o treabă cu sportul. Şi care – e-adevărat – sunt mulţi. Mult prea mulţi… Dar nu mai mulţi decât noi, cei 55.000, plus alte câteva milioane de căscători de gură la televizor. Problema este alta. Prin huiduielile noastre, noi am pierdut, căci am legitimat un anume stil. Iar ei au câştigat!

Pentru că, de foarte mulţi ani, pe cei aflaţi la cârma sforilor îi doare în spate de  fotbalul românesc… Şi nu se întrevede nici o schimbare, în pofida unui stadion de cinci stele. Să fie primit!  Poate cândva se va găsi cineva să-l şi aducă la viaţă.

Un fan cam bătrâior, dar nu senil,

pe nume Moshul SF