Vara anului 1986 a fost una benefică pentru cei care se pregăteau să devină scriitori de science fiction.  S-au scris multe povestiri bune, dintre care o parte au venit şi la Radiocenaclul „Steaua Polară”, unde le-am citit şi comentat în cadrul rubricii respective. Aşa cum am procedat şi în precedentele episoade, voi pune şi astăzi scanările paginilor originale ale comentariului, scrise de mână (după v-aţi obişnuit deja), căci la vremea aceea ideea de print era una de-a dreptul ştiinţifico-fantastică! Iată ce spuneam atunci:

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” – Poşta ediţiei din 23.07.1986

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.1

« Dragi prieteni, bună ziua! Întrucât numărul lucrărilor interesante sau demne de luat în seamă, primite la redacţie în cursul lunii iunie, a fost mult mai mare decât de obicei, daţi-mi voie să continuu în emisiunea de astăzi prezentarea celor mai reuşite dintre ele.

Dacă în precedenta poştă a radiocenaclului v-am supus atenţiei un tânăr autor din Codlea – este vorba despre SERGIU SOMEŞAN –, astăzi vom face un mic salt în spaţiu, oprindu-ne la Sibiu. De aici, din acest adevărat focar de cultură românească, am primit la redacţie două scrisori expediate de SORIN NEGRU, o mai veche cunoştinţă a radiocenaclului nostru. Scrisorile conţin patru texte intitulate: Ploaia, Bibliotecarii, Trei zile de repaos, Deşertul sunt eu. Toate – lucrări excelente, lucru destul de rar în cazul unui autor care abia dacă a împlinit vârsta de douăzeci de ani, dar pe care mediul cultural al Sibiului se pare că-l stimulează din plin. Căci Sorin Negru practică o proză matură, de sorginte intelectuală, bazată pe jocul contrapunctic dintre absurd şi real, dintre grotesc şi tragic, dintre idee şi elementul epic, folosindu-le pe rând – ca mijloc, nu ca scop în sine. Modalitatea preferată de exprimare a lui Sorin Negru este aceea a parabolei, a îmbrăcării marilor probleme ale existenţei umane într-o haină aparent simplă, dar nu mai puţin înşelătoare pentru un cititor superficial. Personajele sale sunt indivizi de excepţie, analişti lucizi şi ironici ai societăţii în care trăiesc şi care îi respinge tocmai datorită calităţilor lor situate deasupra mediei. Asemenea damnaţilor din proza romanticilor, oamenii lui Sorin Negru sunt nişte neînţeleşi ai timpului de astădată viitor, existenţa lor consumându-se în cercul sufocant al unor structuri sociale de tip distopic. Spre deosebire însă de contrautopia clasică, în genul celei practicate de Huxley sau Orwell, în povestirile tânărului autor sibian Omul (scris cu „O” mare) are întotdeauna o şansă de a se salva, de a-şi regăsi demnitatea şi statutul de fiinţă superioară, înzestrată cu raţiune. În schiţa Trei zile de repaos, de pildă, personajul central, generic numit Reparatorul, se va salva de la moartea psihică lentă datorată inactivităţii forţate, la care este condamnat de conducerea unei societăţi totalitare situate în viitor, prin asumarea responsabilităţii sociale, prin tentativa de a trezi la viaţă conştiinţa semenilor săi. Are loc o răsturnare de valori, o inversare a sensurilor până acum bine stabilite: în societatea respectivă munca – o muncă de sclavi, îndeplinită în mod automat, mecanic – este singura condiţie a supravieţuirii, dar, după, cum lasă să se întrevadă autorul, este în acelaşi timp şi un mijloc de supunere şi exterminare. Reparatorul va reuşi însă, în cele din urmă, să-şi găsească menirea, alegând calea luptei revoluţionare, a sacrificiului de sine în favoarea colectivităţii. La fel, eroul din Bibliotecarii, într-o epocă în care cărţile şi-au pierdut rolul de instrumente ale cunoaşterii, încearcă – într-un final puţin cam forţat totuşi – să redeschidă gustul oamenilor pentru lectură, pentru regăsirea propriei identităţi, a propriei lor condiţii de fiinţe cugetătoare. Mesajele lansate de Sorin Negru sunt clare şi profunde; semnalele sale de alarmă ne pun întotdeauna pe gânduri. Acesta este, de altfel, rostul marii literaturi. Un rost pe care tânărul autor sibian îl ştie foarte bine şi către care tinde – spre cinstea lui – în toate textele pe care le scrie. Mărturisesc cu deosebită plăcere că aştept nerăbdător noi lucrări semnate SORIN NEGRU

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.2

Un alt autor interesant, remarcat în ultima perioadă, este CONSTANTIN JURCUŢ, din  Arad. Din partea sa am primit două texte scurte, Întâlnire insesizabilă şi Invazia, bine scrise (păcat de unele greşeli de folosire a sensului unor cuvinte, altfel destul de cunoscute), texte care din punct de vedere al genului S.F. sunt însă cel puţin ciudate. Desigur, autorul încearcă să aducă ceva nou, numai că… nu prea reuşeşte. Ideile sale, când nu sunt nebuloase, iau calea viziunilor onirice, îndepărtându-se până şi de noţiunea clasică de fantastic. În final, rezultatul este un conglomerat de tip suprarealist, în genul unor Dali sau De Chirico, fără a avea însă profunzimea şi amploarea viziunii acestora din urmă. Comparaţia cu marii artişti ai artei suprarealiste poate părea forţată, dar în ceea ce mă priveşte consider că o asemenea modalitate de lucru este binevenită atunci când încercăm să abordăm un anumit curent artistic distinct. Căci, pentru a putea discerne căile originale de drumurile prea bătute, în artă ca şi în oricare alt domeniu al activităţii umane, este necesar să cunoaştem foarte bine tot ce s-a făcut în acel domeniu până la noi. Abia după aceea putem încerca să inovăm, să abordăm puncte de vedere noi, să creăm în adevăratul sens al cuvântului. Referirea la „vârfuri” rămâne însă, întotdeauna, un „rău” necesar, o condiţie sine qua non a progresului. În caz contrar, suntem condamnaţi la stagnare, la mimetism, la kitsch.

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.3

Revenind acum la lucrările lui Constantin Jurcuţ, mai interesantă mi se pare a fi Invazia – text în manieră experimentală, colaj de trei fragmente din care doar primul şi ultimul pot forma un ansamblu coerent. Scriitura, aşa cum aminteam, este bună, firească, pe alocuri poate prea intelectualizată, dar ăsta nu e un defect, ci doar o problemă de gust. Oricum, în clipa în care CONSTANTIN JURCUŢ  îşi va găsi propria-i turaţie şi un stil propriu de a scrie, sunt convins că talentul său va izbucni pe deplin. Până atunci, rămâne un nume de urmărit…

Ultimul corespondent căruia aş vrea să-i răspund astăzi este MIHAI G. MIHAI din Brăila. Dintre schiţele sale, intitulate Evadarea şi M-a zărit copacul, mult mai interesantă este cea de-a doua, în care un om a cărui meserie (tâmplăria) a dispărut de mult din pricina robotizării încearcă să obţină o bucată de lemn dintr-un copac, în ideea de a o sculpta şi de a o vinde – aceasta fiind, în condiţiile povestirii, singura alternativă prin care eroul îşi poate întreţine familia, după o lungă perioadă de şomaj şi inadaptare. Textul e înduioşător, pe alocuri devine chiar patetic, dar nu în exces, ritmul este bun, suspansul de asemenea… Scriitura însă e în mare suferinţă, multele greşeli de exprimare şi erori de folosire a cuvintelor punându-şi amprenta, în mod nedorit, asupra impresiei generale lăsate de povestire. Se impune deci o rapidă re-lecturare a manualului de „Gramatică a limbii române”, în caz contrar şansele de progres sunt nule.

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.4

Închei poşta radiocenaclului de astăzi, mulţumindu-vă pentru atenţie, la revedere, peste două săptămâni! »

******

Cum spuneam şi cu alt prilej , cu excepţia celor care făceau parte din fandomul pe-atunci organizat sub „aripa binevoitoare” a Uniunii Tineretului Comunist, n-am avut ocazia să cunosc personal pe nici unul dintre corespondenţii rubricii „Steaua Polară”. De aceea, m-am bucurat de la distanţă de succesele lor de peste ani, aşa cum am făcut şi în cazul lui SORIN NEGRU, autor al unui volum de povestiri extrem de original şi de profund, după opinia mea, apărut în 1997, la Editura Clusium din Cluj-Napoca. Iată mai jos coperta:

1997-Negru, Sorin - DESPRE EXOD SAU DESPRE CE SE ÎNTÂMPLĂ (Ed. Clusium - Cluj-Napoca)

Neştiind înfăţişarea autorului, nu am riscat să iau de pe net vreo poză care să fie de fapt a altcuiva, deşi mi-ar fi plăcut să văd cum arată acum unul dintre cei mai promiţători scriitori descoperiţi de mine la Radiocenaclul „Steaua Polară”. Nu ştiu, de asemenea, nici dacă a mai scris altceva decât volumul menţionat, dar poate că se va nimeri vreodată pe acest blog şi îmi va da un semn, eventual sub forma unui un e-mail.  Mărturisesc deschis că mi-ar face mare plăcere…

Până data viitoare, rămâneţi cu bine!

Anunțuri