EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE ŞTEFAN GHIDOVEANU

Buun… A venit şi vremea numărului 13 între „scornelile” Moshului SF, aşa că nu m-a lăsat inima să „arunc pisica” în curtea prietenilor (cu atât mai mult cu cât unii dintre ei s-ar putea să fie superstiţioşi!), aşa că m-am hotărât să iau taurul de coarne cu propriile lăboanţe şi să vă propun un text scris chiar de subsemnatul, ŞTEFAN GHIDOVEANU, alias Moshul S.F. Nu am de gând să fac nici un alt comentariu în afara frazei următoare: nu-mi place universul pe care-l descriu, mi-aş dori ca el să nu existe, dar din nefericire aşa arată România reală – în comportamente, limbaj şi idei. Chiar şi când stai la un sfert de oră de Piaţa Romană şi la două sute de metri de Bulevardul Dacia…  Care era fraza pe care îmi place mie s-o citez cel mai des? „Nimeni nu-i profet în ţara lui”, desigur. Va afla acest lucru şi eroul meu, pe propria-i piele. Lectură plăcută!




În memoria prietenului ION HOBANA,

 cel care mi-a reamintit că – în limbaj frust sau nu –

science fiction-ul este în primul rând Literatură…

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, toată povestea asta cu Emanoil „Supereroul” a început dintr-o prostie. Mergea amicul nostru pe stradă, mai precis pe Calea Dorobanţi (că de, nu putea să-şi aleagă şi el o stradă anonimă ca să-şi demonstreze „calităţile”, nu-i aşa?), când o mulţime îngrozită a început să urle de parcă era la un film horror. Emanoil a ridicat privirea şi ce credeţi c-a văzut: din înaltul cerului pica spre el ditamai frumuseţea blondă, îmbrăcată într-un combinezon de mătase naturală care valora cât leafa lui pe cinci luni de zile (adică 5 x 1000 RON, pentru exactitate), şi care n-avea nici o intenţie de a frâna înaintea impactului cu solul, aşa cum văzuse el într-un film SF de prin anii ’80 (sau ’90?), pe nume „Matrix”. Bineînţeles, un asemenea lucru nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Ca urmare, Emanoil s-a simţit obligat şi, exact în momentul când „frumuşica” era pe cale să se facă hamburger, a creat un câmp antigravitaţional asemănător plaselor de la circ, loc unde frumoasa sinucigaşă a aterizat ca pe salteaua relaxa de acasă, fără prea mari probleme. Pentru public, imaginea a fost de-a dreptul halucinantă: femeia care se aruncase (ori fusese aruncată!) de la etajul 8 (mai târziu, unii aveau să jure că fusese etajul 9) al unui bloc de pe Calea Dorobanţi, a fost oprită din cursa ei către moarte exact în clipa când ar fi trebuit să se zdrobească (definitiv şi irevocabil) de asfaltul de proastă calitate al trotuarului de pe Dorobanţi.

În confuzia generală, nimeni n-a băgat de seamă un lucru şi anume că Emanoil Popescu s-a apropiat de proaspăta sinucigaşă, căreia i-a spus un singur lucru: „You owe me, şi asta nu din cauză că ai ţâţe mari şi frumoase. Da’ chiar nu merită!” Iar blonda, spune legenda, i-ar fi răspuns: „Mă cheamă Iolanda, şi dacă libidinosul ăla de la Banca… (cenzurat) nu m-ar fi aruncat de la etajul … (cenzurat, vedeţi cum apar zvonurile?), nici nu te-aş fi deranjat. Mersi, oricum! Crezi că ne mai putem întâlni cândva?” La care se spune că Emanoil i-ar fi răspuns: „Tot ce se poate, dacă renunţi la ceea ce faci acum!” La care Iolanda i-ar fi replicat, la rându-i, cu un drăgăstos: „Fuck you, bastard!”

Ei, şi de-aici începe povestea…

***

Au trecut trei ani de la cele relatate mai sus… Emanoil lucrează la aceeaşi firmă multinaţională unde trebuie să asambleze biblioteci, corpuri de bucătării, sufragerii şi dormitoare din componente prefabricate şi care de obicei n-au nici o legătură cu locuinţele celor care le cumpără. Important este doar să pară că se potrivesc nevoilor respectivilor… Dup-aia, Dumnezeu cu mila, dar parc-ar fi singurii de pe planeta Pământ păcăliţi de celebra multinaţională cu sediul sub Cercul Polar? Pe Emanoil însă problema îl lasă rece, plecând de la principiul consacrat cum că „ceea ce nu te omoară, te face mai tare”, aşa că din punctul lui de vedere totul e perfect. Desigur, au mai fost şi situaţii în care — mergând pe coridoarele de-a dreptul giganteşti din depozitele pierdute undeva, prin comunele suburbane ale Bucureştiului — s-a întâmplat să-i cadă în cap ditamai containerul de oţel cu inscripţia „Made in Sweden” gravată pe el, însă nici atunci lucrul nu s-a dovedit a fi extrem de dificil. Emanoil a plesnit din degete şi măgăoaia de două tone a plutit ca un fulg prin ditamai hala, aşezându-se apoi, cuminte, exact acolo unde a vrut protagonistul acestei povestiri. Chestiunea s-a complicat însă în momentul în care sub respectivul container trebuia să se afle o tânără mămică însărcinată, care — văzându-şi moartea cu ochii — a avut şi revelaţia ultimei salvări, o dată cu decizia lui Emanoil de a opri căderea liberă a containerului buclucaş. Ştiţi cum se spune: „Dacă vrei să ştie toată planeta un secret, atunci dezvăluie-l unei femei!” Chestiune care s-a rezolvat imediat, întrucât Adriana, colega însărcinată a lui Emanoil, a povestit tuturor cum colegul său a prevenit potenţialul dezastru prin simpla putere a voinţei. Emanoil a făcut pe prostul, aşa cum se cuvenea de altfel, spunând că salvarea Adrianei era un noroc chior, pentru care ea ar trebui să-i mulţumească lui Dumnezeu şi nu altcuiva, i-a urat sarcină frumoasă şi fără probleme, după care i-a şoptit la ureche două sau trei cuvinte. Zece minute mai târziu, Salvarea o ducea de urgenţă pe Adriana spre cel mai apropiat spital, cu 110 km la oră, ca urmare a unei crize cardiace. Cuvintele care provocaseră starea similară infarctului, pentru tânăra femeie, fuseseră: „Muiere, ţine-ţi fleanca, ori dacă nu, îţi transform copilul în ţap!” Şi-i dăduse şi-o dovadă, în momentul în care vârfurile unor coarne destul de respectabile îi ieşiseră tinerei femei prin pielea burţii, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte bolduri care străpung o foaie de hârtie. Imediat însă, Emanoil, cuprins de remuşcări, luase toate măsurile pentru ca respectivele cicatrice să nu se vadă, suturând — prin simpla putere a privirii — toate posibilele daune aduse tinerei femei, de care (în secret, dar de ce să n-o spunem?) era îndrăgostit şi pe care era gelos că avea o căsnicie fericită şi fără cusur. În zadar încercase el, cu toate superputerile lui, să schimbe situaţia, se pare că dragostea nu poate fi învinsă cu una, cu două! S-a mulţumit să se ducă la botez, să pozeze în colegul grijuliu şi dedicat şi să viseze în secret ce tare mascul ar fi el dacă Adriana s-ar hotărî vreodată să renunţe la soţ şi să caute consolarea în braţele altui bărbat. Să fie el acela? Realitatea îi spunea că nu…

***

Au mai trecut doi ani şi Emanoil a trebuit să-şi caute un alt serviciu, pentru că tapajul făcut de colega lui a stârnit multe întrebări în sânul conducerii care a hotărât că — adevărate sau nu — afirmaţiile Adrianei sunt suficient de întemeiate pentru a-l concedia. Emanoil n-a ştiut niciodată cum decid şefii unei firme cine rămâne şi cine pleacă, dacă există nişte criterii şi ce valoare au acestea, dar a acceptat cu stoicism deciziile superiorilor. La plecare, le-a urat un singur lucru: „Give piss a chance”. Rezultatul? Supermarketul la care lucrase a fost inundat peste noapte de un tsunami de pişat cum n-a mai văzut niciodată omenirea până atunci, şi totul s-a dus dracului. Dar nu pentru că ar fi fost pe bază de acid uric, ci pur şi simplu pentru că a fost vorba de un val extrem de lichid de orice fel. Ca un povestitor neutru ce sunt, mă întreb totuşi ce s-ar fi întâmplat dacă în loc de pişat ar fi fost vorba de sirop de arţar… Probabil că nu vom şti niciodată.

Emanoil s-a urcat în jegul lui de maşină (producţie cu 20 de ani mai tânără decât momentul povestirii noastre) şi a zis aşa: „Merg până unde mă ţine benzina!” Zis şi făcut…

Spre surpriza lui, momentul respectiv l-a găsit în faţa unui motel pe a cărui firmă scria LA SPIONUL MAHMUR. Neon roşu, verde şi galben pe fond albastru — totul arăta ca dracu’, da’ asta e: când eşti sărman, calul de dar nu se caută la dinţi!

A lăsat măgăoaia în faţa recepţiei (doar, doar i-o fura-o cineva sub ochii insului de la motel care să depună mărturie mai târziu!) şi a intrat în jalnicul local cu care se mândrea stabilimentul respectiv. Pe firmă stătea scris mare, cu litere vineţii: YOU OWE ME.

Emanoil îşi aducea aminte că în urmă cu nişte ani folosise aceeaşi expresie pentru a-i spune unei tipe că va avea nevoie de un serviciu, cândva, într-un viitor neprecizat, dar habar n-avea cât de aproape avea să fie acel moment. Putea doar să presupună că… Să nu anticipăm însă.

Ca orice român ajuns în Marele Oraş (oh, asta nu v-am spus-o, dar nu ştiţi deja unde se petrece acţiunea? Că doar nu e vorba de autostrada Bucureşti-Piteşti, ce naiba, de asta îşi dă seama şi-un copil de grădiniţă, nu-i aşa?), Emanoil Popescu avea unele reţineri în a-şi manifesta caracteristicile regionale caracterizate prin „încet, încetişor şi pi loc”, ceea ce — prin contrast cu restul candidaţilor la cetăţenia metropolei care-l adoptase — era o problemă majoră. Da, dar Emanoil era un supererou, ceea ce alţii habar n-aveau. Lucru ce avea să se dovedească mai târziu miezul întregii poveşti. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, citiţi mai departe…

***

Emanoil era de undeva, dintr-un sat situat în depresiunea unde se află şi comuna Joseni. În traducere liberă (pardon, foarte liberă) asta înseamnă polul frigului în România. Sătenii îşi aduc însă aminte cu plăcere de perioada când Emanoil locuia la ei în sat, spunând că niciodată în acea vreme n-au plătit facturi mari la încălzire. Cineva, un meteorolog de la staţia din Joseni, a făcut observaţia că atâta vreme cât Emanoil a locuit acolo — singur ori împreună cu părinţii — temperaturile au fost cu cel puţin 4-5 grade mai mari decât media anuală din regiune. Nu era cine ştie ce, dar suficient pentru ca oamenii să ducă un trai apropiat de limitele decenţei… Mai mult, printre muieretul din vale umbla zvonul că tânărul Emanoil era „Dracul gol” şi că ştomoroangă ca a lui cu greu mai puteai zări cale de trei munţi, dincolo şi dincoace de Cheile Bicazului, iar bastarzii prăsiţi de el — o dată ajunşi să vadă lumina zilei — aveau tot soiul de însuşiri ciudate, cum ar fi transformarea apei în vin, topirea stâncilor într-un şuvoi de lichid cu o componenţă neprecizată sau capturarea unor animale fără nici un efort, prin simpla lor ridicare de la pământ şi introducerea direct în cuşti, ca şi cum asta ar fi fost foarte normal să se întâmple. După un timp, Emanoil, sătul de bârfele iscate pe seama lui din cine ştie ce isprăvi necuvenite (cel puţin aşa susţinea el), s-a hotărât să schimbe macazul, să devină băiat cuminte şi — ca atare — să se mute în altă parte. Zis şi făcut. Şi-a luat catrafusele şi — cum pe vremea aceea tot se purta migraţia sat/oraş — s-a dus la Braşov, fala industriei constructoare de maşini din România, unde s-a angajat ca frezor. Habar n-avea ce înseamnă asta, dar când i s-a explicat despre ce este vorba a descoperit că-i vine foarte simplu să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu cu un singur pocnet din degete. „Bang!” şi lupul/roata dinţată cad… „Bang!” — şi s-au dus şi vulpea/arborele cotit… Vrei un iepure/bucşă? Şăzi niţel şi se rezolvă imediat… „Bang!” Iaca şi iepurele, c-aşa-i în viaţă: unu’ trage şi altu’ trage ponoasele. Ghinion! Dus este şi iepurele… Ce-a mai rămas? Câinele vecinului? Da, da’ prea-i mişto stăpână-sa aia cu sfârcuri cât măslinele şi labii cât scoicile de Lesbos, ca să te iei de bietul animal. De unde ştia Emanoil de labii? Simplu: când te uitai la vecină, indiferent ce îmbrăcăminte purta, aveai senzaţia că şortul e pe post de tampon — şi încă unul bine îndesat! Culmea e că lui Emanoil i-ar fi plăcut vecina; îi trezea simţurile şi dacă tot era să se culce cu o femeie, măcar s-o facă meseriaş, cu una care ştia toate trucurile. Dezamăgirea a apărut într-o seară când — venind spre casă de la slujbă, pe la miezul nopţii — a descoperit, aruncat între tomberoane, cadavrul unei femei cu gâtul retezat. Iniţial s-a simţit oripilat („Cum pizda mă-sii mi se întâmplă numai mie chestiile astea?”), după care — o dată primul moment de panică trecut — a privit mai atent cadavrul şi-atunci şi-a dat seama că era vorba — nici mai mult, nici mai puţin — decât despre vecina lui plină de nuri. Frumoasă puturişca, ce-i drept, chiar şi moartă! Cine-i venise de hac îi spintecase tricoul şi pantalonii scurţi în aşa fel încât s-o poată viola pe îndelete, apoi — după ce-şi dusese la capăt intenţia — îi tăiase şi beregata, uşor, ca şi cum abia ar fi atins-o, dar cu siguranţă mortal.

Emanoil o privise câteva clipe fără să aibă nici o reacţie — încă una dintre iubitele lui plecase pe alte drumuri decât cele convenite de comun acord! — apoi făcuse singurul lucru ce i se părea normal şi omenesc din partea lui: o luase pe femeie în braţe şi o strânsese cu putere la piept, repetând întruna: „Ce-ai făcut dragostea mea, de ce m-ai părăsit?” Şi asta vreme de zece-cincisprezece minute, timp în care un nor violet, compact şi pulsatil, umpluse întreaga zonă…

După care se întâmplase lucrul acela ciudat, pe care Emanoil avea să şi-l amintească toată viaţa, fără a fi în stare să-l explice prea bine: vecina lui cu sfârcuri cât măslinele şi labii cât scoicile de Lesbos înviase brusc, tuşind violent, vreme de câteva minute bune, apoi — când se dezmeticise şi dându-şi seama unde se află — începuse să urle ca din gură de şarpe, pe diferite tonalităţi, de-ai fi zis că e corul filarmonicii: „Săriţi, săriţi că mă violează!!! Ajutor! Ajutoooor!!!”…

Finalul a fost cel la care probabil vă aşteptaţi: prins „în flagrant” şi fără mari şanse de a se apăra, eroul nostru a fost condamnat la 25 de ani de închisoare, cu posibilitatea de a fi eliberat condiţionat abia după executarea a 18 ani din cuantumul pedepsei, ceea ce de fapt era egal cu zero (sau pe aproape!).

Cât timp stă el „la răcoare”, noi vă propunem un respiro…

***

Închisoarea este un loc unde în majoritatea covârşitoare a cazurilor oamenii intră buni şi ies răi sau intră răi şi ies şi mai răi. Doar în romanele clasice franţuzeşti sau englezeşti se întâmplă invers. Dar cine mai citeşte asemenea cărţi în zilele noastre? Poate doar snobii ori tocilarii…

Emanoil Popescu nu călcase în viaţa lui într-o închisoare, darămite să-şi imagineze vreodată că avea să ajungă să „locuiască” în permanenţă acolo. La început, în perioada procesului pentru presupusul act de viol, crezuse că totul e o glumă, dar după pronunţarea sentinţei realitatea se năpustise asupra lui ca un tăvălug. Emanoil avea deja 23 de ani; cu cei 25 primiţi drept pedeapsă însemna că avea să fie din nou liber taman în floarea vârstei, ceea ce pentru el era total inacceptabil. În prima săptămână de detenţie, supărat nevoie mare, aruncase peste zidurile închisorii, prin pereţii despărţitori de la duşuri sau în fundul latrinelor nespălate de ani de zile circa şase malaci de diverse culori şi naţionalităţi, toţi având în dotare mai multe cuţite, satâre ori fierăstraie decât Matache măcelarul şi toată Piaţa Buzeşti la un loc. În plus, într-una dintre zile, supărat că directorul închisorii nu voise să-l primească în audienţă, îl urcase pe acesta, cu tot cu maşina blindată şi secretară, taman în vârful turnului de pază celui mai impozant al închisorii, unde se afla şi farul pentru supravegherea curţii interioare şi a zidurilor de incintă, înalte de zece metri. Stătuse bietul om acolo aproape trei zile, pentru că maşina se tot bălăngănea periculos la fiecare încercare de abordare din partea pompierilor, indiferent cât de pricepuţi ar fi fost aceştia. Făcuse omul pipi în prezenţa secretarei, defecase alături de ea (dar şi invers, căci de! nevoia e un sfetnic foarte bun), iar la sfârşit făcuseră şi sex (pentru destindere nervoasă, după cum aveau să povestească mai târziu), chestie care avusese drept urmare divorţul directorului, o sarcină neaşteptată pentru secretară şi trecerea lui Emanoil la un regim de detenţie ultrablând, mai ales după ce toţi gardienii din curtea unde se desfăşura apelul de seară începuseră să plutească precum nişte lebede burtoase pe deasupra şirurilor de deţinuţi care mai că nu se căcau pe ei de râs, la vederea unui asemenea spectacol.

De la Centru fusese trimisă o Brigadă Specială, pregătită anume pentru situaţii de acest tip (aşa credeau ei!). Doctori în paranormal, telechinezie, levitaţie, teleportare sau telepatie, aduseseră cu ei un set întreg de costume de supereroi şi-l invitaseră să-şi aleagă unul cu care să se identifice, pentru a-i putea schiţa mai apoi profilul comportamental. Emanoil îi privise pe toţi roată, îşi făcuse cruce ca orice bun creştin şi la sfârşit scuipase în sân, murmurând: „Ptiu, drace, că mulţi nebuni mai sunt pe lumea asta!” După care le întorsese spatele şi apucase pe drumul cel mai scurt către celula lui, trecând prin vreo cinci ziduri de beton şi vreo patru grilaje de oţel, pentru ca o dată ajuns la destinaţie şi întins pe patul acoperit cu o pătură ponosită să înceapă să sforăie cu poftă, complet afundat într-un somn ce părea de neclintit.

Şi uite-aşa au mai trecut cinci ani…

***

La capătul acestui interval de timp, directorul închisorii (proaspăt căsătorit cu secretara şi recentul tătic al unui cuplu de gemeni negricioşi care semănau izbitor de mult cu gardianul-şef) s-a pomenit într-o dimineaţă, imediat după micul dejun, cu Emanoil intrând prin zidul ce dădea spre curtea interioară. Eroul nostru era proaspăt bărbierit, tuns şi îmbrăcat în haine de oraş de cea mai bună calitate, chestie care l-a mirat foarte tare pe director. Chiar dacă se obişnuise deja cu „isprăvile” de care era capabil deţinutul lui nr.1 în privinţa celebrităţii, directorul nu se putuse abţine să nu întrebe:

– Plecaţi undeva, domnu’ Popescu?

Emanoil se foise neliniştit pe fotoliul din faţa biroului directorial, după care răspunsese uşor jenat:

– La drept vorbind, dom’ director, m-am cam gândit la aşa ceva…

Cu un calm olimpian, directorul constatase:

– Da’ ştiţi că v-au mai rămas cel puţin 13 ani de…

– Ştiu, ştiu, nu trebuie să mai repetaţi, îl întrerupsese brusc Emanoil. Problema e că m-am cam plictisit şi vreau să mai văd şi eu lumea. Plus că — aşa cum am zis şi la proces — eu de fapt n-am violat-o pe ştoarfa aia, ci — dimpotrivă — i-am salvat viaţa. Acuma, după atâta vreme, cred că ştiţi la ce vreau să mă refer…

Directorul ridică braţele într-un gest de efuziune:

– Bineînţeles, bineînţeles, nu vă faceţi probleme… Dar, după cum cred că aţi aflat deja, regulamentul…

Emanoil îl întrerupse nervos:

– Dom’ director, ce naiba, dom’le! Ştiţi foarte bine că dumneavoastră nu veţi avea nici un amestec în toată treaba asta. Eu am trecut să vă informez doar aşa, din curtoazie… Şi pentru că-mi plac copiii dumneavoastră. I-am văzut dăunezi jucându-se în curte, cu gardianul-şef. Erau aşa de drăguţi!

Directorul păru să se înece brusc şi o tuse violentă îi zgudui corpul mai bine de un minut.

– Mulţumesc, mulţumesc, reuşi el să îngaime, când în cele din urmă îşi recăpătă glasul. Sunteţi foarte amabil, având în vedere că… hm… într-un fel… sunteţi părtaş la apariţia lor!

– Păi… asta cam aşa e! fu de acord Emanoil, după un moment de gândire. După cum vedeţi, orice supărare poate avea şi rezultatele sale bune!

– Da, da, cum să nu, rosti cu un zâmbet strâmb directorul, din a cărui minte nu dispărea cu nici un chip figura smolită, plină de cârlionţi, a gardianului-şef — un ţigănuş plin de ifose, văr primar cu unul dintre membrii tarafului din Clejani. Eu şi cu… hm… soţia mea vă suntem profund recunoscători. Chiar dacă circumstanţele au fost oarecum… hm… neobişnuite, rezultatul — nu-i aşa? — este cel ce contează…

Nici dacă ar fi mâncat aguridă timp de o săptămână, n-ar fi avut o figură atât de strâmbă!

Emanoil se ridică brusc în picioare, indicând astfel că discuţia ajunsese la final.

– Păi, atunci… (zise el încurcat)… eu… cred c-am să cam plec… Vă scriu de îndată ce iau o hotărâre. 13 ani, ziceaţi?… Păi… acum nu ştiu, am să vă scriu să vă anunţ ce am decis. Deocamdată, nu ştiu ce voi face mai departe. Făcu o pauză, apoi oftă din toată inima. Puteţi să le transmiteţi salutările mele băieţilor de la Brigada Specială? Nu de alta, dar n-aş vrea să rămână cu o impresie greşită…

Directorul dădu din mână cu un gest de aprobare, care putea aduce însă foarte bine a lehamite.

– Staţi liniştit, rosti el cu greu, totul e ca şi rezolvat. Sunt convins că lumea înţelege situaţia exact aşa cum trebuie…

După care Emanoil plecă… Iar directorul rămase pleoştit şi trist, gândindu-se cât de prost fusese atunci când acceptase s-o ia de nevastă pe secretara cea rea de muscă.

***

Încă trei ani au trecut precum glonţul pe la urechea condamnatului, timp în care Emanoil — după episoadele cu firma de asamblat mobilă şi cu „zburătoarea” de pe Dorobanţi — a călătorit de-a lungul şi de-a latul lumii, având Echipa Specială mereu pe urmele lui, în grupuri de câte doi sau trei care se tot schimbau între ei, în timp ce el rămânea mereu singur. Cuprins de plictiseală, într-o seară în care-o luase mai tare la măsea, Emanoil i-a strâns pe toţi agenţii care-l urmăriseră de-a lungul vieţii lui, adunându-i cu forţa care de pe unde se afla la respectivul moment: şeful a fost smuls — cu penis cu tot — din gura prostituatei care tocmai îi făcea sex oral, adjuncta — din barul de lesbiene unde performa cu multă îndemânare un număr de striptease, şefii de direcţii — din locuri diverse şi ciudate la prima vedere cum ar fi o grădină zoologică, un azil de nebuni şi un teatru de păpuşi, iar analiştii — fiecare de pe unde se nimerise. Una peste alta, când s-au trezit cu toţii în acelaşi loc, ai fi spus că e vorba de cei 4400, nu de Brigada Specială a unuia dintre cele mai tari servicii secrete din lume.

Emanoil le-a mulţumit pentru efort, le-a lăudat calităţile profesionale, le-a făcut cadou vreo doi-trei terorişti internaţionali dintre cei mai căutaţi şi pe care agenţii i-au descoperit înghesuiţi, în cele mai ciudate poziţii, în cuvele unor maşini de spălat sau în congelatoarele unor frigidere de mare capacitate, apoi i-a anunţat că din acel moment doreşte să fie singur. Le-a spus şi de ce: voia să se însoare şi avea nevoie de intimitate. După care i-a mutat pe toţi pe plaja de la Copacabana, iar el s-a îndreptat liniştit spre centrul Bucureştiului, mai precis spre Calea Dorobanţi, unde credea că are să dea până la urmă, indiferent cum, de femeia care-l obseda. Aceea care-i spusese, cu mulţi ani în urmă, în clipa când o salvase: „Fuck you, bastard!”

Numele ei — vă mai amintiţi? — era Iolanda…

***

Că „iubirea e un lucru mare”, ştie toată lumea. Unii din cărţi şi filme, alţii din propria experienţă, alţii doar din experienţele altora… Se poate şi aşa, să ştiţi! Ceea ce nu-i era clar lui Emanoil Popescu, supererou, se putea rezuma la celebra frază a miliţianului cu doi gemeni dintre care unul era negru: „Cum pizda mă-sii?” Cu alte cuvinte, cum ajunsese el, după atâţia ani în care crezuse că aleasa inimii lui era Adriana, să şi-o dorească alături pe dama de companie care-i căzuse în braţe — literalmente — pe Calea Dorobanţi, aruncată de la etaj de un amant omnipotent financiar, plin de relaţii şi de perspective, dar pe care în acel moment prea insistenta sa amantă ajunsese să-l încurce în viitoarea ascensiune politică. Cum să-ţi spună o muiere „Fuck you, bastard!” iar tu să te îndrăgosteşti de ea de parc-ar fi virgina virginelor din manualele pentru teroriştii musulmani?

Până la urmă, dacă stăteai să te gândeşti, nu era decât o altă damă de companie din categoria piţipoancelor de Dorobanţi, care-şi vindeau trupul şi sufletul pentru un colier de perle contrafăcute sau nişte ţoale de firmă, pe care „dincolo” le-ar fi putut cumpăra (probabil) la jumătate de preţ. Şi totuşi, ceva exista, din moment ce femeia nu-i mai ieşea din minte de atâţia ani…

La început, Emanoil crezuse că e o pură întâmplare faptul că — ori de câte ori se uita după vreo tipă mai ţapănă pe stradă — o zărea cu ochii minţii pe Iolanda, cu chiloţii ei tanga de culoarea prazului şi cu sfârcurile tari şi negre ca nişte cireşe de mai. „Măi să fie!”, zicea el oprindu-se în loc şi scuturând din cap, „am înnebunit sau ce dracu’ mi se-ntâmplă?”

După care ajunsese la concluzia că o fi fost el, n-o fi fost, supererou, dar nici un bărbat n-are cum să se simtă împlinit dacă nu-i stă alături femeia potrivită. „Bine măi, tăntălăule”, se admonesta singur, „da’ de unde ştii tu că asta-i muierea potrivită? Nu uita că — stilată ori nu — tot curvă se cheamă că e! N-o agăţi de pe stradă, vine singură la comandă…” „Eşti un prost”, glăsuia cealaltă jumătate a lui, „ea e Aleasa, uite că ştiu şi gata! Nu trebuie să-ţi dau ţie socoteală!” „Nuu, bineînţeles, în schimb ai să-i dai ei socoteala şi-o să te alegi cu o blenoragie pe cinste, idiotule!”, făcea personalitatea lui conservatoare. „E tot ce-ţi mai trebuie, după rahatul în care te-ai băgat de câţiva ani încoace… Ai uitat povestea cu Adriana? Dar cu ştoarfa din Braşov?” „Ha, ha, eşti gelos, de-aia nu suporţi alegerea mea…” „Păi sigur că sunt gelos, cretinul dracului, că doar e vorba şi de viaţa mea aici! Ce-ai vrea să-ţi spun? Du-te, ia-o, trăiţi fericiţi şi dup-aia să murim chinuiţi, sau cum? Nu-ţi dai seama că eşti un bou?” „Bou eşti tu cu mă-ta!” „Vorbeşte frumos, cretinule, că doar mama e şi mă-ta! Chiar ţi-ai pierdut minţile de tot?” Şi tot aşa, zi după zi, până când Emanoil Popescu hotărâse că ajunge. Trebuia cu orice preţ să dea de urma blondei Iolanda, nu de alta dar măcar ca să se lămurească ce parte a personalităţii lui avea dreptate. Restul evenimentelor, indiferent de ordinea desfăşurării lor, vă este cunoscut…

***

Acuma, ce să vă spun? Ştiţi foarte bine, măcar din revistele de scandal (cele mai citite în România noastră lipsită de orice alte griji!), că viaţa de piţipoancă ori de cocălar pe Calea Dorobanţi este una al dracului de grea! Poţi să ai tu sula sulii, ţâţele cu cele mai tari silicoane din lume şi tehnica cea mai rafinată la pat, dacă n-ai maşină puternică, decapotabilă, telefon cât mai digitalizat (plin de Androizi versiunea 2.3 — sau mai mari dac-or exista!), un cont în bancă de şapte cifre (dar nu în lei!) ori o legătură de chei de mărimea Sfinxului din Bucegi, poţi să te duci liniştit în WC-ul de la Howard Johnson şi să faci laba în dosul uşii. Nimănui nu-i pasă!

Ce te faci însă dacă eşti supererou şi vrei să dai de o „fată” (hm, să acceptăm termenul ăsta de dragul lui Emanoil!) pe care-o iubeşti sau crezi c-o iubeşti? Simplu: o iei din crâşmă în crâşmă şi aştepţi să vezi ce se întâmplă! Pare un citat dintr-o poezie, dar nu e. Dimpotrivă, e o chestie a naibii de parşivă, mâncătoare de nervi, de iluzii şi de resurse. Noroc cu faptul că la câte bănci au sediul pe Dorobanţi, problema financiară era cea mai mică dintre grijile lui Emanoil. Într-o seară, chiar făcuse un experiment: pornise de la Perla, pe partea stângă, trecând prin ziduri ca prin brânză, apoi se întorsese pe partea cu oficiul poştal şi biserica, vizitând în drum toate sediile de bancă şi „ciugulind” — pe ici, pe colo — câte-un teanc de bancnote pe post de bani de buzunar. Adunase cam 700.000 de euro şi vreo 100.000 de dolari, sumă care i-ar fi ajuns să plătească toate ştoarfele şi toţi travestiţii de pe Dorobanţi, dac-ar fi vrut. Problema frumoasă fusese alta: a doua zi s-ar fi aşteptat să vadă în ziare articole pe trei coloane în pagina întâi despre furturile, jafurile, prădăciunile şi devalizările la care fuseseră supuse băncile din zonă, în ultimele 24 de ore. Când colo, nimic! Tăcere totală! „Măi să fie!”, îşi spusese atunci Emanoil, „ceva nu e în regulă aici. De unde vin banii ăştia, de nimeni nu vrea să-i recunoască?” Neputând să-şi dea singur un răspuns, din acel moment nu şi-a mai pus nici întrebarea. Iar problema resurselor financiare a fost definitiv rezolvată. Trăiască Marcel Aymé!

***

Din când în când, Emanoil se întorcea la închisoare, unde mai petrecea 5-6 luni de parc-ar fi fost în vacanţă, sub privirile exuberante ale directorului care — de când divorţase de secretară şi se recăsătorise cu fosta nevastă, cu care avea acum patru copii (dintre care unul negru şi altul asiatic — de, are şi trădarea preţul ei!) — era printre cei mai fericiţi oameni de pe Pământ. Lucrul interesant este că stabilimentul în care Emanoil încerca să ducă la bun sfârşit cei 13 ani de pârnaie rămaşi devenise (cu ajutorul lui) închisoarea-model din România. Nici nu-i de mirare: la rugămintea expresă a directorului reinventat şi a gardienilor care nu uitaseră zborul de lebădă de la apelul de seară, Emanoil — asemenea măritului rege Solomon — împărţea dreptatea în dreapta şi-n stânga precum supa săracilor, şi — culmea! — o făcea destul de bine! Duse erau bătăile, violurile, consumul de droguri, asasinatele la comandă, şi toate celelalte porcării antisociale care definesc de obicei viaţa de la puşcărie… În „închisoarea lu’ Popescu” (cum era ea cel mai adesea denumită), statul de drept şi utopia înfloriseră exact ca-n scrierile clasice, de veneau o mulţime de profesori universitari de hăt, aiurea, doar-doar or vedea cu ochii lor minunea! Veneau, vedeau şi plecau aşa cum veniseră fiindcă Emanoil refuza să stea de vorbă cu ei şi continua să-şi facă la greu cruci, de parcă dracul ar fi fost de vârsta dinozaurilor.

După un timp însă, Emanoil se plictisea şi pornea iarăşi în căutarea Dulcineei lui. S-au mai scurs astfel încă opt ani…

***

De obicei, se spune că se întâlneşte munte cu munte, darămite om cu om. Emanoil, om cu frica lui Dumnezeu în sân, chiar dacă supererou, credea cu sfinţenie în acest precept, cu atât mai mult cu cât — având o libertate de mişcare mult mai mare decât restul muritorilor de rând — ar fi putut să-şi vadă scopurile împlinite mult mai curând. Şi totuşi, în cazul Iolandei, n-avusese nici un fel de succes.

Emanoil tocmai se pregătea să-şi aniverseze frumoasa vârstă de 50 de ani, când telefonul sună insistent ca să-l anunţe că unul dintre mulţii informatori tocmiţi pe bani grei, proveniţi din băncile de pe Dorobanţi, avea informaţii noi pentru el.

Ridică HTC-ul şi rosti plictisit:

– Zi, Şoricarule…

La celălalt receptor, vocea părea fi una frenetică:

– Şefu’, am găsit-o, şefu’!!!

Emanoil întrebă precaut:

– Pe cine-ai găsit, mă, tâmpitule?

– Păi.. pe şefa! N-aţi zis dumneavoastră că dac-o găsim, să nu-i spunem altfel?

Perfect adevărat, n-avea ce zice… Al dracu’ ţigănaş, cum ştia s-o-ntoarcă din condei!

– Bine, mă, Şoricarule, acum dezvoltă…

Din telefonul cu sunete polifonice se revărsă o adevărată cascadă de tânguieli şi de exclamaţii pline de emfază:

– Păi, şefu’, e stearpă, are 120 de kile, cancer ovarian şi e lesbiană!!! O cheamă Iolanda Marinescu…

Emanoil scutură din cap, ameţit.

– Şoricarule, tu te-ai tâmpit? Poţi să-mi spui şi mie de ce pizda mă-tii îţi dau eu toţi banii pe care ţi-i dau? Ca să-mi vii cu asemenea rahaturi? Băi boule, ai greşit persoana, mânca-ţi-aş! Eu vorbesc despre o tipă blondă, cu ţâţe mari şi ultraapetisantă, cretinu’ dracului!

Din telefon răsună o voce revoltată:

– Da, şefu’… Ţâţe mari cât bostanii, ultraapetisantă dacă te gândeşti că acu’ o lună a împlinit 46 de ani, blondă (cel puţin la păr, că fofoloanca n-am putut să i-o văd, să-mi dau seama dacă e blondă naturală!), ce mai!, se potriveşte perfect profilului. Plus că a fost măritată doi ani cu senatorul F. T. Marinescu, ăla cu recuperarea de sticle goale… Nu credeţi că e suficient?

Emanoil rămase pe gânduri. Câteva clipe nu spuse nimic, drept pentru care din telefon răsună o voce alarmată:

– Alo, şefu’, mai sunteţi pe fir?

Emanoil clătină grăbit din cap.

– Care fir, mă ţigane, ai uitat că vorbim pe mobil?

– Ei, vorba vine, şefu’, ziceam şi eu aşa, că la noi mobilu’ a apărut doar când a apărut şi fotbalul…

– Ce fotbal, mă Şoricarule? Da’ tu de unde eşti?

– Din Urziceni, să trăiţi, şefu’!

Emanoil oftă din greu, exasperat, după care se gândi că ar fi bine să încheie convorbirea:

– Şoricarule, auzi mă, trimite-mi pe net tot ce-ai aflat până acum. Ştii adresa, nu?

– O ştiu, să trăiţi, într-un sfert de oră aveţi toate datele necesare, şefu’!

„Al dracu’ ţigan!”, reflectă Emanoil, gândindu-se la frazele tuciuriului. „Uite ce texte e-n stare să-mi vâre… Da’ lasă, că şi la câţi bani îi dau…”

Rămase din nou pe gânduri, de data asta întrebându-se dacă tot ceea ce auzise era posibil să fie adevărat. Lesbiană? De unde şi până unde? Doar fătuca păruse întotdeauna expresia cea mai deplină a futaiului victorios… Cum să ajungă la aşa ceva?

E-adevărat însă că trecuseră vreo 20 de ani de atunci… „Şi ce”, întrebă partea lui convenţională, „ajungi pe invers doar pentru că înaintezi în vârstă? Fugi de-aici, asta-i o prostie!” „Este?” replică partea lui neconvenţională. „De unde ştii?” „Uite că ştiu şi nu trebuie să-ţi dau ţie socoteală…” „Chestia asta cu socoteala a început să ţi se întâmple cam des, nu crezi?” „Uite cine vorbeşte… De parcă faza aia cu Adriana-slobodă-la-gură nu e din viaţa noastră, i s-a întâmplat altcuiva, nu?” „Prefer să nu discut despre asta…” „Ce spui tu? De ce trebuie să stăm la pârnaie atâţia ani, dacă tot nu vrei să vorbeşti despre asta? De ce nu plecăm odată pentru totdeauna, să ne uite şi dracu’ şi pământu’ şi să nu mai încurcăm lumea cu cât de proşti suntem?” „Tu oi fi prost, eu nu mă simt aşa!” „Ce vorbeşti Franz, dacă erai deştept cu adevărat, de mult o găseai pe ştoarfa aia de Iolanda şi scăpai dracu’ de obsesia asta care ne macină viaţa de aproape 20 de ani…” „Ha, ha!” „Ce? Ai rămas fără replică? Zi că n-am dreptate…” „Ba ai dreptate, dar asta nu înseamnă nimic… Eu o iubesc şi vreau să fiu împreună cu ea!” „Poate tu, că eu nu vreau…” „Da’ pe tine cine te-a întrebat?” „Ei hai c-o luăm de la-nceput…”

Şi tot aşa, imposibilitatea de a da de Iolanda părea să provoace în psihicul lui Emanoil o dublă personalitate. Până într-o zi când…

***

Iolanda deschise ochii şi primul lucru pe care-l văzu pe tavan fu stucatura din ghips cenuşiu care-i acoperea câmpul vizual, ca şi cum dedesubt, sub oribilităţile propuse de ipsosul sinucigaş, s-ar fi aflat adevărata operă de artă, la care ea n-avea s-ajungă niciodată. „Asta e!”, îşi spuse în gând şi se întoarse pe partea cealaltă, pregătindu-se să-şi continue somnul, când — brusc! — avu o revelaţie.

Era ca şi când cineva, o fiinţă misterioasă, i-ar fi transmis un mesaj creat din umbre şi jocuri de lumini. Nu conta dacă ea ştia să-l citească ori nu, mesajul se afla acolo, ascuns, aşteptând să fie descifrat. Iolanda se trezi de-a binelea, se ridică în fund în mijlocul ditamai patului conjugal de trei metri pe cinci (c-aşa voise „fostul”, să fie unul mare şi lat, să meargă coţăiala mai bine, cel puţin tot atâta ca la Senat!) şi aşteptă. Avea senzaţia foarte clară că în scurt timp urma să primească nişte semne extrem de importante pentru viaţa ei.

Stătea absolut nemişcată — cu muşchii încordaţi şi ţinându-ţi respiraţia — de câteva minute bune, când pe neaşteptate văzu cum prinde contur pe oglinda toaletei următoarea inscripţie parcă aburită: YOU OWE ME!!!

N-ar fi fost nici o problemă dacă respectiva propoziţie nu i-ar fi adus aminte de un moment al vieţii ei pe care nici acum nu şi-l putea explica: acela în care — împinsă fiind din balconul apartamentului de la etajul 9 al blocului unde se întâlnea în secret cu F. T. Marinescu (la vremea respectivă un politician tânăr de mare viitor, dar căsătorit, tată a trei copii şi presat din toate părţile de Partid, socru şi nevastă, până la a ajunge la crimă) — fusese cât pe-aci să-şi vadă moartea cu ochii, dacă nu i s-ar fi întâmplat un lucru extrem de ciudat: în clipa când tocmai se întreba cum este să te faci zob de asfaltul din Dorobanţi, o forţă invizibilă aidoma unei unde tractoare din filmele SF de mâna a doua pusese stăpânire pe ea şi o depusese uşor pe marginea trotuarului, în imediata apropiere a unui tip complet insignifiant dar care părea a fi salvatorul ei de ocazie. Un supererou în toată regula, pentru care — având în vedere că-i salvase viaţa — ar fi făcut orice, de la sex oral până la a-i găti şi spăla pe viaţă pe gratis, dacă insul nu ar fi făcut prostia să-i spună celebra frază pe care-o auzise de la toţi ticăloşii cu care se înhăitase/cuplase/regulase până atunci: „Ne întâlnim dacă renunţi la ceea ce faci acum!” Ca şi cum cineva ar fi putut să-i spună ei ce să facă şi mai ales cum să trăiască! Atunci, cea mai potrivită replică i se păruse a fi un sec „Fuck you, bastard!”. Acum însă, nu mai era atât de convinsă că făcuse bine ceea ce făcuse.

De la şase ani, când tatăl vitreg o violase pentru prima oară, punând-o apoi la dispoziţia partenerilor de pocher ori de câte ori pierdea (şi pierdea mai tot timpul!) şi până în momentul când văzuse moartea cu ochii sub forma trotuarului de pe Dorobanţi, nimeni nu făcuse nimic pentru ea, în afară de a o umili/lovi/ciomăgi/regula/face poştă şi tot aşa, până i se făcea greaţă şi se ducea de una singură în baie, unde vomita de i se întorceau maţele pe dos de-atâta efort. După care stătea uitându-se fix la propriul chip reflectat în oglindă, o faţă bolnăvicioasă şi palidă, cel mai adesea buhăită din pricina orgiilor la care lua parte, a beţiei şi — câteodată — a consumului de droguri. Se privea îndelung, drept în ochi, şi ceea ce vedea nu-i plăcea deloc…

Pe la 16 ani hotărâse că-i ajunge… Îndesase la repezeală câteva boarfe de strictă necesitate într-o geantă de voiaj, şterpelise şi ultimii bani rămaşi în casă şi fugise repede până în parcarea TIR-urilor de pe centura oraşului, unde — contra unei partide de sex oral şi a unei sodomii repede terminate, fiindcă protagonistul adormise în exerciţiul funcţiunii — îl convinsese pe un şofer turc s-o ducă până la Viena, unde rămăsese vreme de aproape cinci ani, combinând prostituţia cu lucrul legal într-o covrigărie şi cu acela — ilegal — într-un bar de noapte, unde spăla într-o veselie halbe de bere, pahare de tărie, WC-uri şi borâtura rămasă după petreceri.

Acolo îl cunoscuse pe primul ei soţ — un neamţ burtos şi veşnic transpirat, mirosind în permanenţă a usturoi din cauza cârnaţilor pe care-i îngurgita cu o viteză uluitoare, dar care (trecând peste faptul că era cu 40 de ani mai în vârstă decât ea) prezenta şi un mare avantaj: era putred de bogat! Fire pragmatică, îl futuse până-l omorâse (la propriu!), bietul om neavând nici măcar şansa unei pauze de rehidratare, pe parcursul unei ore de contact sexual neîntrerupt şi a unei erecţii continue ce-ar fi putut ţine nemişcat chiar şi acoperişul Romexpo din Piaţa Scânteii, mai nou rebotezată pompos „Piaţa Presei Libere”. Insul murise vesel şi fericit, lăsând în urmă un milion de euro moştenire numai partea Iolandei, plus o problemă greu de rezolvat pentru cioclii care trebuiau să-l îngroape: cum să culce la pământ ditamai sexul sculat al bătrânului amator de Viagra, ridicat falnic spre cer mai ceva ca farul din Alexandria. În final, singura soluţie venise de la ruşi: o drujbă meseriaşă separase „obiectul” de restul trupului, iar Iolanda insistase ca „trofeul” să fie depus alături de posesor în sicriu, pentru ca lucrurile să fie conform datinilor creştine. Zis şi făcut, totul se petrecuse conform aşteptărilor, doar că Iolanda nu ştia un lucru: în marile familii banii rămân la faţa locului! Dată în judecată de rubedeniile mortului, după aproape trei ani de procese Iolanda ajunsese practic falită, banii primiţi drept moştenire de la soţ abia reuşind să acopere onorariile avocaţilor. Aşa că-şi băgase picioarele, renunţase la tot, şi o dată întoarsă în ţară nimerise drept în „ţarcul” senatorului F. T. Marinescu — ins care avea în „administrarea” proprie ditamai mulţimea de femei: mamă, două surori, trei nepoate de soră, nevastă, două fiice, trei cumnate, cinci nepoate din partea acestora, soacră şi acum — iată — şi amantă!

A fi amanta unui tip e O.K. (din punctul de vedere al Iolandei, un bărbat adevărat ar trebui să aibă şi nevastă şi amantă şi să le iubească pe amândouă la fel de mult!), dar a deveni boarfa lui, bună la orice, e cu totul altceva… Aşa că — după câteva reprize de „împrumuturi” în scopuri de „apropiere politică” (probabil că vocala „o” era complet nepotrivită în respectivele situaţii, dar nu vom dezvolta această idee acum!) — Iolanda ajunsese la concluzia că ajunge!!!

În săptămâna următoare, îl anunţase pe celebrul viitor candidat la preşedinţia Senatului, F. T. Marinescu, un lucru simplu şi de bun simţ: relaţia lor se terminase! Iniţial şocat la auzul respectivei decizii, insul păruse un om corect şi de bună credinţă, dispus să accepte faptul că în viaţă mai şi pierzi, indiferent de poziţia socială. O invitase pe Iolanda la o ultimă discuţie, într-un apartament elegant de pe Calea Dorobanţi, unde încercase s-o convingă de un lucru, şi anume că nu e în interesul nimănui ca relaţia cu pricina să ia sfârşit. Iolanda însă, ofticată de tratamentul îndurat până atunci şi sătulă de minciuni, îl sfidase şi — mai mult — îl ameninţase cu un denunţ penal, lucru ce ar fi pus (mai mult ca sigur) capăt carierei politice a lui F. T. Marinescu. Urmarea fusese una singură: la momentul potrivit, viitorul (nesigur) preşedinte al Camerei Senatorilor o aruncase pe Iolanda peste balustrada balconului, exact de la etajul 9 al blocului unde-şi avea hogeacul pentru aventuri amoroase (asta ca să nu mai spuneţi că opinia publică se înşală în aprecieri!). Ghinionul politicianului asasin fusese însă apariţia în zonă a supereroului Emanoil Popescu… Ca urmare, tocmai când F. T. Marinescu îşi savura paharul plin de „Hennessy” în care se zbenguiau vesele trei cuburi de gheaţă, Iolanda apăruse la uşă, proaspăt întoarsă din morţi, vie şi nevătămată, ţinând în mână un telefon mobil pe care începuse deja să formeze 112. Marinescu mai că nu leşinase, dar avusese suficientă prezenţă de spirit cât să pornească un lung proces de negocieri care-i adusese Iolandei statutul de nevastă de senator, o avere de circa 3 milioane de euro şi o libertate totală, pe care altfel nu şi-ar fi îngăduit-o. Se părea că blonda noastră ajunsese la apogeul vieţii şi că mai mult decât avea nu putea să-şi dorească.

Şi totuşi…

Ştiţi ce e interesant? Cum soarta aduce alături oameni care aparent n-au absolut nimic de împărţit! Iolanda, salvată de la moarte în ultimul moment de Emanoil Popescu, „moare” acum de dorul lui şi tot ce-şi doreşte în viaţă este să-l mai vadă măcar O DATĂ, dacă e posibil. Iar Emanoil consideră că femeia vieţii lui este — nici mai mult, nici mai puţin decât  Iolanda, pe care-o caută de o căruţă de ani cu o încăpăţânare demnă de… Ei, aici avem o problemă, căci dacă vă aşteptaţi să spun „o cauză mai bună”, vă înşelaţi, fiindcă nu cred că există o cauză mai bună decât căutarea propriei iubiri! Ca atare, despre ce vorbim?

Concluzia (măcar a acestui capitol) este următoarea: 1) dacă-ţi doreşti ceva cu orice preţ, luptă pentru acel ceva cu orice preţ!; 2) dacă „acel ceva” este neclar pentru tine sau peste puterile tale, atunci înseamnă fie că nu eşti pregătit pentru ceea ce-ţi doreşti, fie că — indiferent ce ţi-ai dori — rezultatul s-ar putea să nu te mulţumească DELOC!

Să ne întoarcem totuşi la viaţa şi aventurile lui Emanoil Popescu, supererou… De unde vom afla că…

***

Înainte de a fi un supererou, Emanoil Popescu e un EROU! De unde ştim asta? Păi haideţi să vă povestesc unele întâmplări despre care probabil n-aţi auzit niciodată…

1) Pe 11 septembrie 2001, Emanoil a văzut — ca toată lumea — la televizor, celebrele atentate din America, şi s-a decis să intervină (că doar nu degeaba era supererou!) în aşa fel încât „ăia răi” (traducerea românească a termenului supervilains) să n-aibă nici o şansă în continuare. Problema este că nu ăia răi erau regizorii piesei, ci „partea rea a celor buni” (dacă nu mă credeţi, există şi aşa ceva, e suficient să vă uitaţi la filmele americane din ultimul secol şi-o să vă lămuriţi şi fără dicţionar!). Chestiunea n-are de-a face însă cu politica, dimpotrivă, principala vinovată în toată această afacere este… fizica!!! Până să ajungă Emanoil la faţa locului, căzuseră şi turnurile de la WTC, şi clădirea nr. 7, şi în general tot ce-ar mai fi fost de salvat. Concluzia: poţi să ai tu viteza vitezei, venit din afara Americii, dacă nu eşti de-acolo, totul se duce naibii în ritmul lor! Emanoil a reuşit însă un lucru interesant: măcar le-a sădit americanilor în suflet faptul că ceea ce s-a întâmplat n-a fost un lucru politically correct. Nu ştiu dacă asta a ajutat la ceva, dar — oricum — e un început!

2) În 2004 şi 2008, Emanoil Popescu s-a dus şi el ca orice ins din România postcomunistă, pseudocapitalistă şi viitoaredictatorială să-şi dea votul la alegeri, dar a uitat un lucru foarte simplu: la secţie de votare te duci PE JOS, nu ATERIZEZI în faţa ei. Ca urmare, votul său nu numai că nu a fost apreciat (recte, acceptat), dar — mai mult — lumea a zis că dracu’ e de partea opoziţiei şi că d-aia merge totul ca un cur în ţara asta. Cum la căutarea preliminară lui Emanoil nu i s-a găsit nici o coadă (de drac sau de alt tip), a fost doar amendat ca farsor şi trimis acasă cu interdicţie de a mai participa la următoarele alegeri. Ce se va întâmpla în 2012? Ăsta-i un mister total pentru toţi cei din anturajul (mai apropiat ori mai depărtat) al lui Emanoil Popescu, supererou…

Să lăsăm deoparte, totuşi, politica… Ştiţi dumneavoastră, doamna aceea fascinantă care e cea mai mare curvă din lume. Deşi — culmea! — n-o obligă nimeni la aşa ceva!

Emanoil Popescu caută în continuare o altă curvă, mai modestă, pe care-o consideră Dulcineea lui. O va găsi, n-o va găsi…?

***

Povestea pare să se întindă mai mult decât trebuie… Păi, cred şi eu! Ne ocupăm de doi inşi îndrăgostiţi (adică, în călduri, ca să priceapă tot românu’), treaba lor că e vorba de un supererou ori de o damă de companie, şi vrem ca totul să fie normal? Băi, oameni buni, treziţi-vă, pe ce lume trăim? Adică putem accepta pedofilie, violuri, homosexualitate, sadism, exorcizări imaginare sau (cel mai blând!) adulteruri, dar nu putem accepta iubirea adevărată?

Finalul chestiei nu poate fi altfel decât de căcat (din punctul de vedere al unora): da, domnule, s-au întâlnit, s-au plăcut, s-au futut, cine ştie dacă n-au făcut şi copii, da’ ştiţi care-i rezultatul?

Iaca mai jos:

1.- Emanoil Popescu a învăţat un lucru, pe care îl respectă cu sfinţenie: A fi supererou este cel mai împuţit lucru pe care cineva, ca bărbat, şi-l poate dori în viaţă.

2.- Iolanda a învăţat şi ea un lucru: Poţi să fii maestra maestrelor în arta fututului, bărbatul vieţii tale nu va pune niciodată preţ pe asta.

3.- F. T. Marinescu n-a învăţat nimic, doar a fost „informat”: În politică, poţi fi tu sula cea mai tare, în final tot fără coaie şi cu voce de soprană rămâi… Nemaivorbind că te lasă Partidul şi fără „coledzi!”

4.- Directorul închisorii a aflat şi el unele chestii extrem de utile: Iubeşte-ţi nevasta la nebunie, dar nu uita ca din când în când să mai verifici şi culoarea copiilor! Dacă nu se potriveşte cu ceea ce ştii, schimbă gardienii din preajmă! Şi, în final: La câţi deţinuţi ai în subordine, chiar nu găseşti şi tu un cur normal, bun de futut????

 

FINALUL Numărul 1:

 

Mai sus aţi fost doar martorii primei faze.

Acum am să vă povestesc şi adevăratul final al poveştii…

După îndelungi căutări, echipa de „scouteri” a lui Emanoil a găsit-o pe Iolanda într-o situaţie nu tocmai rezonabilă, de codoaşă pe centura Bucureştiului. De ce? vă veţi întreba, dacă după convieţuirea cu — şi apoi divorţul de — F.T.Marinescu devenise putred de bogată? Răspunsul e simplu: chiar şi femeile gândesc în multe cazuri (contrar a ceea ce se spune despre ele) cu chestia aia pe care o au între picioare. În situaţia Iolandei, totul se tradusese printr-un faliment răsunător, care-o lăsase săracă lipită pământului. După câteva luni de coşmar, marcate de foame şi prostituţie, hotărâse că trebuie să se reprofileze. Zis şi făcut, după care iat-o — graţie talentului ei ieşit din comun — prezentă cu o echipă de cinci fete (care toate-i spuneau „domna Yoli”) pe şoseaua de centură din nordul Capitalei.

De acolo, „şefa” — cum li se ceruse să i se spună, indiferent de condiţia ei — a fost luată pe sus fără menajamente, ba chiar un arab din echipa de recuperare, care nu prea înţelegea bine limba română, i-a tras şi-un futai zdravăn până s-au rezolvat problemele lexicale, lucru pentru care arabul şi-a tot cerut scuze până să fie pescuit din Dâmboviţa cu gâtul tăiat, aşa cum îi şade bine unui ins fară talent la limbi străine (cel puţin aşa susţin unii, doamne fereşte, bine că eu ştiu destule ca să evit asemenea confuzii!).

Iolanda şi-a dat seama însă intuitiv despre ce-i vorba, aşa că a aşteptat liniştită să vadă cine este „patronul” care-a pus stăpânire pe ea.

În clipa când l-a văzut pe Emanoil, de bucurie a făcut la propriu un atac de cord. Şi a murit, mânca-v-aş ochii voştri! Final de prost gust? Da, da’ asta-i viaţa, lumea mai şi moare, ce vreţi!

Emanoil a luat-o în braţe şi-a-ncercat din nou aceeaşi schemă cu „Ce-ai făcut dragostea mea, de ce m-ai părăsit?”, numai că de data asta n-a mai ţinut. Aşa că Iolanda a rămas ţeapănă şi moartă, cum a vrut natura, iar Emanoil a rămas de prost pentru tot restul vieţii lui.

Dacă povestea asta nu v-a plăcut, să fiţi sănătoşi. Nici mie nu mi-au „plăcut” Love Story, City Of Angels, The Sound Of Music, West Side Story, Pas în doi, Umbrelele din Cherbourg, Romeo and Juliet, Tristan and Isolde, Anna Karenina, Şarada, Anna şi regele, Septembrie şi o mulţime de alte filme pe care nici măcar nu îndrăznesc să vi le recomand. Dar ştiţi de ce?

Fiindcă aveţi şi voi un cap şi gusturi şi ar trebui să învăţaţi să le folosiţi de unii singuri, indiferent cât de greu v-ar fi, ca să răspundeţi la o întrebare aparent simplă: ce este aceea dragostea?

FINALUL Numărul 2:

 

Acum sunteţi martorii fazei a doua!

Începe din momentul în care Emanoil şi Iolanda se află faţă în faţă, într-o reşedinţă de judeţ din sudul Moldovei, unde Iolanda este încă nevasta lui F.T.Marinescu, căzut în dizgraţie la centru şi exilat în zona respectivă pe post de baron local …

Emanoil: „Te caut de multă vreme…”

Iolanda: „Şi eu pe tine. Nici măcar nu ştiu cum te cheamă…”

Emanoil: „Emanoil!”

Iolanda: „Da? Pe mine mă chemă Iolanda.”

Emanoil: „Ştiu asta, de multă vreme…”

Iolanda: „De când?”

Emanoil: „De când mi-ai căzut în braţe, pe Calea Dorobanţi… Ai uitat?”

Iolanda: „Eu uit multe. Mai ales întâlnirile cu bărbaţii…”

Emanoil: „Da’ n-a fost nici o întâlnire… Pur şi simplu cădeai ca un bolovan spre pământ!!!”

Iolanda: „Aaa, acum chiar îmi amintesc: tu eşti insul superdotat care mi-a salvat viaţa, când F. T. Marinescu m-a aruncat de la balcon…”

Emanoil: „Eşti gata să declari asta şi la poliţie?”

Iolanda: „Cine, eu? Prietene, ai înnebunit? Om fi noi într-un oraş de provincie, da’ încă nu m-am tâmpit! Ştii la cât e evaluată pizda mea aici? Îţi dau un sfat: întinde-o cât mai repede posibil, ca să n-ai de suferit.”

Emanoil: „Dar tu ştii că eşti iubirea vieţii mele, umblu după tine de aproape 40 de ani…”

Iolanda: „Ei şi? Acu’ ce vrei, să te înfiez?

Emanoil: „Nu, pur şi simplu aşteptam să apreciezi faptul că ţin la tine…”

Iolanda: „Tu vorbeşti serios? Ce vrei de la mine? De la şase ani, de când taică-miu m-a jucat prima oară la cărţi, am înghiţit sau suportat kilometri întregi de pulă. A, sau poate eşti pudic… Să-i spunem atunci sulă. Te simţi mai bine aşa? Prietene — şi termenul ăsta e unul pur generic — las-o moartă… Viaţa e cu totul altfel decât în… viaţă!”

Emanoil: „N-are nici o importanţă… Ştiam cu ce te ocupi încă dinainte de a te cunoaşte. Vreau doar să fii femeia mea!”

Iolanda: „Chestia asta (care, între noi fie vorba, e o contradicţie în termeni!) am mai auzit-o de 2133 de ori până acum. Ceva nou?”

Emanoil: „Poţi să fii curva curvelor, eu tot te iubesc!”

Iolanda: „Ce vorbeşti? Măi băiete, înţeleg că în finalul numărul 1, eu mor de dragul tău… Aici însă, pot să-ţi spun ceva în particular? Toată viaţa am visat la un bărbat care să mă accepte aşa cum sunt, curvă ori nu. Poate chiar să mă şi iubească… dar nu pentru ceea ce ştiu să fac în pat! Nu l-am întâlnit şi nici nu cred c-o voi face. De asta nici nu te cred, minţi la fel ca toată lumea… Pentru că dacă erai cu adevărat interesat de mine, m-ai fi păstrat acum 40 de ani! Sau 30… Sau măcar 20… Dar acum??? Bolnavă de cancer cum sunt? Fuck you, bastard!
 

FINAL, FINAL

Aceasta ar trebui să fie o poveste de iubire. Să dea însă dracii dacă eu ştiu cum se va termina. Voi ştiţi? VOI ŞTIŢI? VOI ŞTIŢI? VOI ŞTIŢI?…

(Bucureşti, iulie 2011)