În cel de-al doilea episod al serialului dedicat rubricii Radiocenaclul „Steaua Polară”, pe care am susţinut-o în emisiunea EXPLORATORII LUMII DE MÂINE între 1986-1989, veţi avea ocazia să cunoaşteţi nume devenite importante mai târziu pentru ficţiunea speculativă românească. Nu vă spun acum nimic în plus, voi reveni după ce veţi citi transcrierea comentariului făcut pe data de 2 iulie 1986. (Pentru cei sceptici, există în cuprinsul textului şi scanările paginilor olografe originale de la vremea respectivă. Asta ca să nu spună cineva că am găsit o nouă găselniţă publicitară! Deşi, sincer să fiu, nu cred c-am avea nevoie vreodată de aşa ceva…)

Citiţi deci

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” – Poşta ediţiei din 02.07.1986

«Aş începe poşta emisiunii de astăzi cu o constatare: dacă în urmă cu două săptămâni textele analizate erau departe de cerinţele literaturii (şi ale literaturii S.F., în special), iată că în ultimele zile am primit o serie de scrisori care au mai „salvat” – ca să spunem aşa – „onoarea” radiocenacliştilor, propunându-ne spre lectură un număr destul de mare de lucrări interesante, unele chiar foarte bune.

„Steaua Polară” 02.07.1986 – Pag.1

Între acestea se remarcă cele trimise de SERGIU SOMEŞAN din Codlea, jud. Braşov, SORIN NEGRU din Sibiu, CONSTANTIN JURCUŢ din  Arad şi MARTIN BARTALIS din Timişoara. Aceşti patru autori (dintre care primii doi sunt cunoştinţe mai vechi ale emisiunii noastre) ies în evidenţă printr-o cunoaştere suficient de bună a domeniului literar pe care îl abordează, în speţă anticipaţia tehnico-ştiinţifică, dovedind de asemenea talent şi inventivitate, uneori chiar profunzime – ceea ce nu poate fi decât îmbucurător.

Cele mai reuşite mi se par a fi lucrările lui SERGIU SOMEŞAN. O cască albă şi un copil în ploaie, precum şi Şansa noastră s-a numit Adam sunt texte mature, cu o scriitură elaborată şi idei interesante, lăsând să se întrevadă un autor de viitor, cu perspective promiţătoare. Primul text menţionat, având drept temă un îndepărtat război al viitorului, purtat între două armate de androizi ce se disting între ele prin culoarea albă şi culoarea neagră a căştilor purtate de componenţii lor, reuşeşte să zugrăvească un tablou viu al ororilor născute de confruntările militare indiferent de epoca în care au ele loc. În cazul de faţă, „clou”-ul povestirii îl dă destinul umilitor al umanităţii, redusă la stadiul ei cel mai de jos, după o ipotetică înfruntare nucleară: „Oameni nu mai întâlnim deloc. La început, când ieşeam în patrulare, se întâmpla să mai întâlnim câte unul-doi. Erau înfometaţi, zdrenţăroşi şi treceau pe lângă noi fără să-i băgăm în seamă. Uneori, aruncau cu pietre în noi, dar erau prea slăbiţi pentru ca loviturile lor să ne facă vreun rău. Ultima dată când am întâlnit oameni, s-a întâmplat să fie o familie. Erau adunaţi pe lângă un pom, femeia şi cei doi copii stăteau pe vine şi scânceau de foame şi de frig, iar bărbatul încerca să doboare cele două mere sfrijite din vârful pomului, aruncând cu pietre. Văzând că nu reuşeşte, l-a popidit un plâns uscat şi sec. Când ne-a văzut, a început să arunce cu pietre în noi.

– Scârbele dracului, a strigat el furios. Noi vom crăpa şi aştia vor rămâne să cutreiere pământul…

– Taci, taci, s-a ridicat speriată femeia. Taci din gură, să nu-i stârneşti!

Am trecut nepăsători, ca şi altădată, mai departe. Puteau spune orice, vorbele lor nu ne deranjau. Noi eram programaţi numai să-i nimicim pe cei ce purtau cască albă.”

„Steaua Polară” 02.07.1986 – Pag.2

Această implacabilă şi absurdă programare va genera de altfel şi deznodământul, când unul dintre androizii-cercetaşi va împuşca din greaşeală un om ce purta o cască având culoarea armatei adverse. În acest punct, schiţa atinge momentul culminant, iar simbolurile devin tot mai ample şi mai profunde, dând universului înfăţişat naturaleţe şi pregnanţă. Atitudinea autorului faţă de problemele păcii şi războiului, condamnarea firească a acestuia din urmă, nu prin lamentaţie, ci prin notaţia seacă, indirectă, răzbat şi mai bine în finalul povestirii, în care Sergiu Someşan îşi arată cel mai bine măsura talentului.

Cel de-al doilea text al lui Sergiu Someşan este, spre deosebire de primul, unul umoristic. Adam B., prototip al eroului ghinionist, filosof de ocazie, dar nu mai puţin simpatic, întâlneşte într-o seară, într-unul dintre parcurile oraşului în care locuieşte, o navă extraterestră al cărei echipaj este în căutare de energie. Şi o găseşte, sub forma energiei degajate de… râsul uman! Această premiză, o dată lansată de autor, oferă prilejul unei subtile şi fine ironii vizavi de natura umană şi de laturile ei negative, aducându-ne dinainte un tablou – în mic, al societăţii umane, în general. O societate care a uitat valoarea terapeutică a râsului, preocupată cum este de micile ei ambiţii deşarte, lipsite de importanţă din punct de vedere social. Urmând exemplul lui Frederic Brown, din schiţa Un om exemplar, publicată şi în româneşte, în Almanahul „Ştiinţă şi tehnică” 1982, Sergiu Someşan îl învesteşte pe Adam B. cu statutul de salvator al omenirii, într-un final care, deşi ironic, este mai degrabă trist: „Tehnicianul apropie sonda aparatului de măsură de Adam şi acesta scoase un hohot anemic de râs.

– Opreşte, opreşte! sări în sus, alarmat, tehnicianul.

– Ce s-a întâmplat? se apropie şeful de el.

– Extraordinar, făcu acesta, aşa ceva nu am mai pomenit. Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde, pur şi simplu ne absoarbe energia din rezervoare.

Privind înspăimântat spre Adam, îl trase pe şef puţin mai într-o parte şi-i spuse:

– Rugaţi-l să nu mai râdă până plecăm, altfel nu mai decolăm niciodată de aici.

Şeful se scărpină încurcat în cap, gest absolut asemănător cu al pământenilor aflaţi în aceeaşi situaţie (…).

– Ascultă, se dădu el aproape de Adam, fă un efort şi nu mai râde până plecăm noi!

(…) Adam îşi reveni numai după ce nava extraterestră se pierduse undeva, printre stele:

– La revedere, şopti el trist, în urma lor.

„Steaua Polară” 02.07.1986 – Pag.3

Sunt sigur că se vor găsi unii care se vor grăbi să-l critice pe Adam pentru modul deplorabil în care a acţionat, învinuindu-l că din pricina unor motive personale a ratat contactul cu o civilizaţie extraterestră. Nu ştiu însă dacă acestora le-ar fi convenit să-şi petreacă restul zilelor undeva, prin extremitatea sudică a galaxiei, pe o planetă cu cerul verde, închişi într-o cameră unde să li se proiecteze zi şi noapte comedii, iar de la cap să le pornească linii magistrale de înaltă tensiune.”

Grotescul, umorul negru împins uneori până la absurd, ca şi înlănţuirea uneori aberantă de false situaţii-limită sunt procedee pe care Sergiu Someşan le stăpâneşte cu destulă dezinvoltură, dându-ne certitudinea unui autor lipsit de complexe, matur şi cu o bună pregătire literară. Mărturisesc că sunt curios să-i urmăresc evoluţia în continuare, dându-i totodată şi un sfat: mai multă atenţie la scriitura în sine. Nu de alta, dar aşa cum spuneam şi în emisiunea trecută, un autor de texte literare trebuie să cunoască la perfecţie structurile gramaticale şi regulile de ortografie ale limbii în care se exprimă, în caz contrar rezultatul muncii sale va fi din start lipsit de valoare.

În încheiere, cu promisiunea că peste două săptămâni voi reveni la ceilalţi trei autori menţionaţi, câteva răspunsuri pe scurt:

„Steaua Polară” 02.07.1986 – Pag.4

ILEANA VASILESCU. Am primit lucrările tale, dar nu le voi lua în considerare decât în momentul în care îmi vei trimite toate datele în ceea ce te priveşte.

POPA ADRIAN (Bucureşti). Dintre textele trimise, S.T. – Călători în spaţiu-timp s-a „salvat”. Celelalte însă nu au rezistat analizei. Mai trimite!

ASLAN FORTUNA (Baia Mare), GUMINSKI TRAIAN, jr. (Rm. Vâlcea), STÎNGU FLORIN (Piatra Neamţ). Din ceea ce am citit, o singură concluzie: sunteţi abia la început de drum. Răspunsul este deci: deocamdată, nu!

La revedere!»

*****

Asta este ceea ce s-a spus în emisiune, în iulie 1986…

La un an distanţă, în 1987, SERGIU SOMEŞAN lua Premiul I la concursul organizat de Clubul „Helion” şi de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile (să vezi şi să nu crezi!) O cască albă şi un copil în ploaie, respectiv Să n-o săruți pe Isabel!!! Să mai spună cineva că nu sunt bun de scouter

Restul n-a mai depins decât de autor, ca de obicei. Aşa cum răspunsul primit de mine cândva, la „Poşta redacţiei” din celebra Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice, mi-a determinat viitorul, aşa îmi place  să cred că cele citite mai sus au avut contribuţia lor la devenirea scriitorului Sergiu Someşan. Nu-mi aduc aminte să ne fi întâlnit vreodată faţă în faţă, nici să fi corespondat în vreun fel sau altul, dar poate că memoria mea nu mai e ce-a fost. Cu siguranţă pot însă confirma că la un moment dat am primit – prin intermediari – una sau două cărţi cu autograf, purtând semnătura Sergiu Someşan. Una sau două dintre multele pe care le puteţi vedea mai jos:

Cărţi de Sergiu Someşan (2000-2003)

Cărţi de Sergiu Someşan (2004)

Cărţi Sergiu Someşan (2007-2010)

N-am să insist mai mult de-atât, căci nu este cazul. Sergiu Someşan – după opinia mea – ar fi devenit scriitor indiferent cui ar fi trimis primele lui încercări şi indiferent de răspunsul primit. Şi asta pentru că are în el chemarea,  apetitul pentru literatură şi în special pentru fantastic. Desigur, mi-ar fi plăcut ca volumele sale să conţină numai lucrări inedite şi nu reluări care să umple materialul pentru o carte nouă, uneori în proporţie de aproape 50% – dar asta e o altă poveste, fiecare procedează cum vrea, atunci când e vorba de promovarea propriilor cărţi (Rodica Bretin a practicat sistemul ăsta în anii ’90 cu mare succes şi nimeni n-a comentat, aşa că de ce i-am acuza pe alţii pentru folosirea procedeului respectiv?)

Evident, fanii săi aşteaptă şi romanul care să-l confirme definitiv ca autor de succes, după cum se poate vedea şi din comentariile de pe blogul personal. În plus, „maestrul” – cum a ajuns să fie alintat de către admiratori – a publicat prin 2006 un Ghid al scriitorului de SF, cu ale cărui concluzii sunt – în mare parte – de acord chiar şi acum, la cinci ani distanţă, căci ne aflăm (să nu uităm) în eterna şi fascinanta Românie unde nimic nu s-a schimbat, nu se schimbă şi nu se va schimba vreodată (de la daci şi, din nefericire, şi de la romani!) încoace.

Îmi pare rău că – din 2007 începând – n-am mai avut ocazia să citesc nimic nou scris de Sergiu Someşan. Mi-ar fi plăcut, pe cuvânt! Dar, cine ştie… Dacă-i veţi citi biografia de pe blog, vă veţi da seama că acest om este capabil de multe, multe surprize. A, dar am uitat să vă arăt şi o poză de-a lui, una „cu ştaif”, cum se spune. Iat-o, şi la revedere!

Sergiu Someşan