Mi-e foarte greu să scriu o prezentare la textul ce urmează. În parte, datorită subiectului extrem de serios, chiar dacă tratat în registru… hai să nu-i spunem SF, ci oarecum (dar nu pe deplin) fantastic – abia aici se vede utilitatea termenului de ficţiune speculativă, mult mai potrivit pentru fuziunea de genuri practicată de scriitorii contemporani. LUCIAN-VASILE SZABO, căci despre el este vorba, nu face excepţie de la… „excepţia la regulă”! Scriind în maniera (binecunoscută de-acum) din volumul Arta de a muri pe timp de pace, apărut în 2008 la Editura Bastion din Timişoara, Lucian reuşeşte să ne impresioneze încă o dată prin modul în care ştie să transpună în imaginar subiecte din viaţa – sau mai precis din istoria – de zi cu zi. O istorie trăită, nu relatată de alţii, o istorie dureroasă, plină de spaime, deznădejdi şi amintiri apocaliptice pentru mulţi dintre cei ce au cunoscut-o personal.

Asta este „cealaltă” parte… Cea care mă împiedică să mai scriu ceva în plus, pentru că respectul – în astfel de situaţii – trebuie să fie unul tăcut, nu limbut.

Lectură plăcută!


17 decembrie 1989, ora 19,15. Lângă catedrală

Craniul îi explodase, dar numai o bucată. Deasupra urechii stângi, spre frunte. Zăcea întins sub un tei negricios, dezgolit şi cam scorburos. Ai venit prin spatele catedralei, ocolind pe malul Begăi. L-ai văzut de departe. De fapt, ai zărit doar o mogâldeaţă informă întinsă pe trotuarul rece. Un morman cenuşiu în lumina spălăcită, hepatică. Ai ştiut imediat că e cineva căzut. Ai ştiut că e împuşcat, deşi nu distingeai detaliile. Nimeni altcineva nu era în jur. Doar o linişte zumzăitoare, pleznită cu tăieri de rafale de pistol-mitralieră, mutate undeva spre Gara de Nord. Te-ai apropiat şi l-ai privit. Căzuse secerat, împiedicat, cu piciorul drept prins sub cel stâng. Apoi privirea ţi s-a oprit asupra pălăriei. Ponosită, cumva ridicolă, zburase la o palmă de cap. Nu era nicio urmă de sânge. Te aşteptai să fie, şi de aceea erai puţin contrariat. Doar câteva fărâmituri de creier, ca nişte fărâmituri de pâine neagră, se risipiseră între capul cu părul rar şi pălăria gri. Te-ai aplecat şi i-ai examinat rana cu atenţie. Te-ai fi aşteptat să ţi se facă rău, să verşi acolo, pe trotuar, lângă cadavrul cu craniul spulberat. Nu. Ai privit atent, tulburat cumva doar de lipsa ta de reacţie, de sentimentul că nu simţi nimic.

— Fugiţi, fugiţi! se aude de peste drum, dinspre boscheţii rari ai Parcului Central. Trei persoane apar alergând pe lângă statuia lui Vicenţiu Babeş. O vezi negricioasă printre vergelele de caprifoi, unele păstrând pe ele frunze despre care te întrebi dacă mai sunt verzi ori s-au uscat. Grupul de trei dă să iasă spre şinele lucioase de tramvai. O rafală de armă automată îi culcă la pământ. Crezi că s-au aruncat singuri, dar gemetele venite de după gardul viu de tuie te anunţă că a fost rănit careva. Din nou simţi că ai fost păcălit. Tu ştiai că au apucat să se arunce la pământ fără să fie loviţi. Acum auzi scâncete ca în pragul unei agonii. Te întorci cu privirea nedumerit la faţa nerasă a cadavrului de la picioarele tale. E un bărbat slab, cu bărbia ascuţită, ţepoasă. Ochiul stâng nu mai e. Dar te priveşte cu cel drept, larg deschis. E albastru. Un albastru pur, eşti sigur. Şi privirea aceea este atât de neutră, atât de indiferentă, încât din nou te simţi înşelat. Te apleci, iei pălăria şi începi să o scuturi de praf. Răpăie o armă. Mai aproape, tot mai aproape, până când un glonţ te izbeşte puţin deasupra, în tâmpla dreaptă…

 

18 decembrie 1989, ora 19,15. În cabinetul şefului de clinică de la Neurochirurgie

Urcă grăbit scările. La etajul şapte, în uşă la Neurochirurgie, aproape că se loveşte de asistenta Pompilia Popea. Se retrage repede, face o reverenţă şi o pofteşte să iasă. Zâmbeşte. Fata, privindu-l pieziş, trece repede, ducând în braţe un vas mare cu instrumentar plin de sânge. Tânărul pare distrat, pus pe glume chiar, căci face o piruetă şi se apleacă într-o nouă reverenţă înainte de a înainta cu dosul prin uşa ţinută deschisă pentru asistentă. Ea face ochii mari, gata să se împidice şi să se ducă de-a dura pe scări. Ajunge la uşa pe care scrie „Şef de clinică”. Bate şi intră imediat, fără să mai aştepte să fie invitat. Dă cu ochii de o persoană aşezată la o masă de spital, din cele cu melamina gri-cenuşie desprinsă pe margini. Tânăra are în faţă un vraf de documente medicale.

— Sunt căpitanul Grui de la Departamentul Securităţii Statului. Unde e şeful? face repede, înainte ca doamna tânără să apuce să spună ceva.

― În sălile de operaţii de la etajul I. A fost chemat de urgenţă la un pacient.

— De acolo vin…

― Eu acolo ştiu că a plecat cam acum o oră…

Femeia este evident intimidată. Aruncă priviri temătoare către cravata pestriţă a individului din uşă, căci nu are curajul să ridice ochii mai sus, apoi se întoarce înspre hârtiile de pe masă.

Securistul pare să se amuze, sesizând impresia făcută asupra doctoriţei înfăşurate într-un halat roşiatic, destul de ponosit.

Intră o persoană corpolentă, un bărbat privind iritat prin lentilele groase ale ochelarilor.

— Tovarăşul e de la Securitate, domnule profesor, se repede femeia să i-l predea.

― Poftiţi! face cumva răstit profesorul cărunt.

— Avem nevoie de o listă cu toate persoanele împuşcate şi internate la Neurochirurgie. Cu cât mai multe date.

― Avem prea puţine date. Mulţi nu au acte la ei. Sau au fost înregistraţi jos, la Urgenţe, răspunde şeful clinicii pe un ton bolovănos.

— Tot ce aveţi, domnule profesor, face tânărul inflexibil, accentuând lung pe „domnule”. Vin să le iau peste o oră..

Dispare pe holul întunecos, fără măcar să salute.

 

19 decembrie 1989, ora 10,30. Salonul de la Reanimare

Glasuri amestecate, voci difuze, cuvinte strecurate ca printr-un perete rugos de vată de sticlă. Fâşîituri, paşi târşiţi, zgomot de pantofi pe pardoseală de ciment. Eşti inert. Nu ştii pe ce lume te afli. Nu gândeşti, nu vorbeşti, nu deschizi ochii. Nici nu vrei, nici nu poţi.

― Cu ăsta ce e aici?

— Are un glonţ în creier.

― Chiar în creier? Şi n-a murit? Ai dracu’ ce viaţă e în ăştia!

― Nici nu cred c-o să moară aşa de repede…

Ştii că e vorba despre tine, însă nu-ţi pasă. Gândul se înfiripă şi crezi că ai fost minţit. Revezi dârele de creier ale bărbatului căzut lângă catedrală. Nu vezi sângele nici acum. Doar scurgerea de materie cerebrală. Şi-ţi aminteşti de toate cărţile SF, acelea în care se ucide din greu, armele scuipă moarte şi sângele curge în valuri. Acolo, la catedrală, era sleit înainte ca fruntea omului să fie lovită de glonţ…

Paşii se îndepărtează, vocile se sting, o uşă fâşâie de parcă s-ar deschide şi închide. Un curent de aer rece se împiedică de trupul tău inert. Se cuibăreşte alături, în aşternuturile ce par din cărămidă. Pătura ce te înveleşte o simţi şi pe ea ca făcută din mortar. O clipă îţi şi închipui o betonieră din care curg pături gri, din beton vălurit.

Se aud vaiete într-un colţ şi abia acum devii curios. Ameţeala  te mai lasă şi te forţezi să deschizi ochii. Nu reuşeşti decât unul, şi acela pe jumătate. Nici nu-ţi trebuie mai mult. Ştii dinainte să vezi că eşti în spital, că pereţii sunt gri-cenuşii, că cerşafurile sunt gri-cenuşii, că pacienţii sunt gri-cenuşii. Te întebi dacă aşa sunt şi medicii ori asistentele medicale.

― Te-ai trezit, auzi spunându-se lângă tine. Vocea vine din spate, cumva de deasupra capului. Nu vezi, dar ştii că e o femeie. „Să fie frumoasă, dă Doamne să fie frumoasă!” te rogi în gând. „Dacă e frumoasă, am să scap cu viaţă. Dacă e frumoasă, totul o să fie bine…”

― M-am trezit, şopteşti, iar cuvintele pleacă înainte ca tu să-ţi fi dat seama că ai de gând să le rosteşti. Cât de grav sunt rănit? întrebi când o simţi lângă pat, cu mâna pe mâna ta.

— Nu ştiu, dar doctorii cred că nu eşti în pericol. Vocea ei e plăcută. Sigur e drăguţă, îţi spui. Ai avut noroc. Mare noroc, continuă. Încă nu o vezi. E în partea opusă ochiului pe jumătate deschis. Şi nu îndrăzneşti să-ntorci privirea.

― Unde sunt rănit?

— La cap. Glonţul ţi-a atins creierul. Chirurgul spune că nu e aşa de grav. Că ai şanse. Da, ai avut mare noroc, căci noaptea trecută a curs cu morţi…

E tristă. Are o voce plăcută şi tristă. Suceşti capul ca să o vezi. Înainte să leşini de durere o vezi. E frumoasă.

 

20 decembrie 1989, ora 10,30. Sala de mese de la Neurochirurgie

― Cine-i ăsta? Ce cauţi cu el aici? E o voce groasă, autoritară, în constrast cu persoana care vorbeşte. Aceasta e subţirică, mai în vârstă şi cu ochelari groşi. Are un ecuson care îi dezvăluie funcţia: asistentă şefă.

― Păi, la masă, nu? Poate mănâncă ceva… Cealaltă asistentă, mai tânără, bine făcută, o priveşte mirată, iar cuvintele trădează surprinderea. I se pare firesc să-i ducă pe bolnavi la masă.

― Măi, fată, te mănâncă pe tine-n cur? Aici e Securitatea şi îi anchetează pe huliganii ce-au spart în Timişoara. E pe listă? L-a chemat cineva?

― Nu l-a chemat nimeni, eu m-am gândit că i-o fi foame…

Bolnavul tace. Are capul înfăşurat în bandaje şi arată exact aşa cum trebuie să arate o persoană rănită la cap. Parcă ar fi un bandaj de recuzită. Şi un cap de recuzită, dar nimeni nu ştie ce e în el. Recuzită…

— Du-l de aici, până nu apare vreun tovarăş dinăuntru şi se supără pe noi că umblăm aiurea cu pacienţii prin spital.

— Şi cu masa cum rămâne?

— Să-i dea ceva la salon, că aici nu…

— Haideţi cu el înăuntru, se aude o voce de bărbat, ivit brusc în uşa sălii de mese.

— Dar l-aţi chemat? face asistenta mai tânără, împingând scaunul cu rotile.

— Cum adică? face ofiţerul în civil. I-am chemat pe toţi cei care au participat la distrugerile din oraş. Cum te numeşti?

— Sorina Gallovics, răspunde fata repede.

— Nu pe tine, pe el l-am întrebat.

Pacientul tace, cu capul căzut în partea dreaptă. Pare că doarme sau că e căzut într-o stare de letargie.

— E rănit grav, îndrăzneşte asistenta. Are un glonţ în cap…

— Da, am mai auzit de el. Mai bine murea. Asta le trebuie la toţi huliganii şi bandiţii care au spart oraşul. Dă-mi datele lui. O să vorbesc cu el mâine. Nu scapă niciunul dintre golanii ăştia!

21 decembrie 1989, într-un salon la Neurochirurgie

Desfaci leucoplastul ce-ţi ţine strânsă faşa de pe frunte şi împingi de ea uşor în sus. Cedează milimetru cu milimetru. Acum poţi să-ţi vezi vârful nasului, dar numai cu ochiul stâng. Îşi dai seama că bandajul a fost aplicat ca o căciulă dată pe ureche. Pe cea dreaptă. Mai forţezi un pic basca albă. Simţi că te ustură. „S-a închegat în crusta rănii”, îţi spui şi te opreşti. Dar ochiul drept a apucat şi el să desluşească nişte dâre de lumină. Acum vrea să fie liber. Te amuzi la ideea că ochiul acesta acţionează, impune, are voinţă. Se zbate să vadă, iar pleoapa se agaţă de marginile faşei ce-l acoperă. Te irită. Împingi ca să-l dezveleşti, iar durerea îţi secţionează creierul. Noroc că eşti pe pat. Cazi cu capul pe perină, dar nu leşini. Minute în şir, secole, te gândeşti, simţi cum durerea pulsează, creşte şi scade. Iar sub pleoapele strânse vezi un ocean de lumini care scapără verzui, în şerpuri de negru şi roz. Apoi se conturează un chip, se face şi se desface. Nu e destul de clar, iar tu mori de curiozitate să ştii al cui este. Nu-ţi dai sema, dar îţi distrage atenţia de la durere. Te concentrezi, te chinui să prinzi imaginea şi de atâta efort simţi cum sudoarea începe să ţi se prelingă, călduţă, pe sub bluza ponosită de pijama.

— Te simţi bine? Eşti treaz?

Cuvintele se încheagă şi ele greu. Când le desluşeşti înţelesul, ştii. Şi chipul, şi cuvintele sunt ale Sorinei Gallovics, asistenta care are grijă de tine. Deschizi ochii şi te simţi mai bine. E aplecată asupra ta, cu sânii mari foarte aproape de nasul tău, şi atunci zâmbeşti.

— Mă simt cât se poate de bine, rosteşti cu claritate. Cât de bine se poate simţi un om cu un glonţ în creier…

— Un tovarăş vrea să vorbească cu tine, şopteşte şi pare că îţi transmite un mare secret. Se dă puţin la o parte, iar în spatele ei se compune figura unui bărbat. Îl ştii. E securistul din sala de mese. Cunoşti chipul, acum nu te mai şochează. E al tău. Ai avut o noapte şi mai bine să te acomodezi.

— Ia spune, ce dracu’ ai căutat în oraş, huliganule? Cine te-a chemat să furi şi să devastezi? înaintează securistul sigur de sine.

Nu răspunzi, nu te mai simţi înşelat. Ridici încet căciula albă, pătată cu sânge şi iod. Te raşchetează durerea când bandajul se smulge din crusta rănii. Dar nu mai leşini. Îl priveşti drept în ochi. În chipul tău şi-l recunoaşte pe al lui. Ochii i se dilată, trupul îi tremură, buzele i se bat încercând să articuleze ceva. Iar tu zâmbeşti. Şi atunci simţi împunsătura glontelui în creier…

Anunțuri