Despre cel care semnează astăzi textul ce urmează,  n-am să vă mărturisesc decât un lucru: înainte de a ne cunoaşte personal, în carne şi oase vreau să spun, ne-am certat vreme de câteva luni bune pe internet, bălăcărindu-ne ori de câte ori am avut prilejul, pe diverse bloguri ori site-uri, plecând de la ideea că „ori…, ori…”. Aidoma unor berbeci care vor cu orice preţ să-şi impună punctul de vedere, nu ne-am gândit care ar putea fi consecinţele acestei înfruntări, câtă vreme adversarul rămânea un ilustru necunoscut, pe care – la adăpostul confortabil al internetului – era posibil să nu-l întâlneşti niciodată în viaţă, ca urmare (vorba „chinezului”) what the fuck?, pe cine interesează cu cine te mai cerţi tu, la un moment dat sau altul? Ei bine, viaţa îţi rezervă mari surprize, aşa că la o vizită făcută prietenului Marian Truţă, la „moşia” domniei sale din Chitila (Dumnezeule, ce loc are omul ăla ca să-şi petreacă orele de după slujbă, habar n-aveţi, câteva sute de metri pătraţi de verdeaţă, cu grădină şi ieşire la iazul unde poţi să pescuieşti ori să faci orice altceva îţi trece prin minte fără să te întrebe nimeni nimic fiindcă e proprietatea ta, nu-i aşa?), peste cine credeţi că am dat? Peste „el diablo”  BALIN FERI, despre care eram convins că la primul contact direct „o să-i iau gâţii”, cum se spune în anumite medii, la cât de mult mă enervase pe net. Când colo, ce să vezi?  Siliţi poate şi de convenienţele presupuse de o întâlnire pe teren neutru, am stat de vorbă (e-adevărat, cu dinţii cam rânjiţi!) şi-am descoperit un fapt de-a dreptul uimitor: chiar aveam ce să ne spunem!!! Chestie care s-a prelungit de-a lungul mai multor ore, în care am descoperit cât de fals poate fi internetul, atunci când e vorba de a crea profilul cuiva pe care nu l-ai întâlnit niciodată faţa în faţă. Rezultatul: am devenit buni prieteni (cel puţin eu aşa consider!) şi-am mai învăţat un lucru, şi anume că nimic nu poate înlocui contactele interpersonale.

Trecând peste toate aceste amănunte anecdotice, vreau să spun că am pentru Feri toată admiraţia dintr-un motiv cât se poate de simplu: după cum v-aţi dat seama şi singuri, după numele său, limba lui maternă nu este româna. Şi totuşi, de câţiva ani buni, ca autor de science fiction, a demonstrat că se numără printre autorii din eşalonul fruntaş al SF-ului românesc! Ca să moară duşmanii de necaz, indiferent din ce parte or fi ei, vă invit să citiţi povestirea următoare, unde Balin Feri dă adevărata măsură a talentului său.

Nu uitaţi să vă consultaţi ceasurile, căci veţi avea nevoie să ştiţi ce se va întâmpla



La prima bătaie în uşă doar s-a întors pe partea cealaltă, la a doua a mormăit ceva, la treia a înjurat şi, în sfârşit, la cea de-a patra s-a recunoscut învins. A aprins veioza şi a pornit către uşă. Ceasul din hol arăta patru dimineaţa şi Mihai, nemulţumit ca orice om dat jos din pat cu noaptea în cap, a mormăit ceva de genul „Sper că e un lucru important”. Adevărul e că tocmai de asta se temea şi spera să fie vorba doar de-o prostie sau de o greşeală făcută de vreun beţiv. Dar n-a fost nici o greşeală. În prag stătea Robi şi arăta de parcă tocmai ar fi dat nas în nas cu Moş Crăciun, Shrek sau cu o altă persoană la fel de neverosimilă. Doar stătea şi privea. Undeva, cine ştie unde, îşi pierduse sacoul, cămaşa îi era şifonată şi pătată, iar pantoful stâng lipsea. Dar pe cât de puţin îi păsa de propriile haine, tot atât de grijuliu strângea în mână nişte haine femeieşti.

— Hai intră, l-a poftit Mihai, iar Robi nu s-a lăsat chemat de două ori, a aruncat o privire neliniştită în jur şi a sărit peste prag de parcă ar fi fost fierbinte.

— Bei ceva?

Robi a negat dând din cap şi s-a prăbuşit în fotoliul din sufragerie. Hainele din mână le-a pus pe măsuţă şi Mihai, fără să vrea, a remarcat că era o ţinută cât se poate de completă. De la chiloţi, sutien şi ciorapi, până la pantofi şi poşetă asortată — se aflau de toate acolo. Nu-şi dădea seama de unde, dar îi păreau cunoscute.

— Dă-mi un pahar de apă. Altceva nu mai beau câte zile am. Pe cuvânt!

Mihai i-a turnat dintr-o sticlă scoasă din frigider, apoi, când l-a văzut cu câtă grabă dă paharul peste cap, i-a întins sticla.

— Ce-ai păţit, Robi?

Vizitatorul nocturn s-a holbat o vreme la hainele de pe măsuţă, s-a scărpinat în cap, pentru câteva minute şi-a îngropat faţa între palme în încercarea de a se linişti, şi-a deschis gura de două ori şi şi-a închis-o la loc…Până la urmă, a întrebat:

— O ţii minte pe Diana?

— Care Diana?

— Diana, prietena mea. Adică fosta…

Lui Mihai îi venea să-l pleznească de nervi. Adică tâmpitul s-a despărţit de prietenă şi l-a trezit pe el cu noaptea în cap ca să se smiorcăie din cauza asta?

— V-aţi certat?

Robi a dat din nou din cap a nu, dar a răspuns afirmativ.

— Urât, ne-am certat urât de tot. Mai aveam puţin şi o luam la bătaie. O ţii minte?

— Normal că o ţin minte. Doar era cu tine în fiecare seară în care ne-am întâlnit… Dar de ce insişti pe ţinut minte? Ce s-a întâmplat de fapt? Şi ce-i cu hainele astea?

Pe Robi se vedea clar că vrea să povestească, să se descarce, dar nu ştia de unde să înceapă. „Ori poate vrea să mărturisească vreo grozăvie?”, i-a fulgerat prin cap lui Mihai şi a aruncat priviri neliniştite hainelor de pe masă, căutând pete de sânge. Dar hainele erau curate.

— Ne-am dus la party, la o colegă de-a ei… O cunoşteam şi eu. Erau numai băieţi şi fete din anturajul nostru. Ne simţeam bine. Am luat la bord, nici nu mai ştiu ce şi cât am băut, până să apară Mese. Tipul ăla mic şi îndesat pe care tu nu-l suporţi. Ăla de umblă mereu în negru. A adus ceva prafuri. Ştia că de aşa ceva nu mă ating, aşa că mie mi-a dat o pastilă. Am luat-o şi vreau să spun că după două minute deja pluteam.

Mihai îl asculta doar cu jumătate de ureche, dar când a auzit de prafuri şi pastile a devenit atent şi interesat.

— Şi?

— Şi când mă simţeam cel mai bine, l-a adus dracu’ pe Dragu, fostul prieten al Dianei.

— Iar tu te-ai luat de el — îşi dădu cu presupusul gazda, ştiindu-şi prietenul cam violent.

— Nu. Adică nu imediat… M-am luat de el după ce a dansat-o pe Diana, când a încercat s-o sărute. Ea l-a împins, dar nu cu destulă convingere, aşa că i-am dat eu un brânci mai sănătos. După care l-am cules de pe jos şi l-am aruncat pe scări. Iar Diana s-a luat de mine pe motiv că mă port ca un ţăran prost. Exact aşa mi-a zis, de faţă cu toţi prietenii noştri!

— Iar tu te-ai enervat şi ai aruncat-o şi pe ea după Dragu…

— Nu încerca să ghiceşti, mai bine lasă-mă să-ţi povestesc. Am chemat-o în cealaltă cameră să stăm de vorbă. Eram calm, chiar dacă fierbeam în interior. Ne-am dus dincolo şi am încercat să lămurim situaţia. Eu mă calmasem, ea în schimb era tot mai arţăgoasă. I se suise la cap. A ajuns să ţipe la mine şi m-a împins să mă dea deoparte din faţa uşii, că vroia să plece, după ce mi-a zis că nu mai are ce vorbi cu mine.

— Ai lăsat-o?

— Aşa am vrut să fac, dar trebuia să-i zic şi eu ce aveam de zis. Am trântit-o în pat şi i-am zis cele mai grele vorbe care mi-au trecut prin cap. Ceva de genul că ea niciodată pentru mine n-a contat, că n-am ţinut la ea şi că doar am folosit-o. Şi încă ceva… Că pentru mine din clipa aia nu mai există! Asta am zis, dar nu ştiu dacă tocmai cu vorbele astea. Atunci a început nebunia. Am luat-o razna şi am început să halucinez. Nici n-am terminat bine de vorbit când ea s-a încordat, a deschis gura de parcă vroia să zică ceva şi a început să se topească. A devenit tot mai palidă, hainele au început să-i atârne…

— Stai! l-a întrerupt Mihai. Dă-mi voie să-l chem pe tata. El, ca medic, ştie o grămadă despre droguri şi din halucinaţiile tale poate ghiceşte ce ţi-a dat Mese.

Robi, drogat şi beat, s-a gândit că nu înţelege ce sens ar putea avea totul, dar se afla în casa prietenului său iar acesta era treaz…

***

— Agent 16, agent 19 şi inspector Marcu sunt rugaţi să se prezinte la comandament!

Anunţul s-a repetat de încă şase ori, până când cei citaţi au ajuns în faţa comisarului. Acesta se încrunta la monitorul unui laptop şi dădea indicaţii în şoaptă specialistei în IT. Când au intrat cei trei, le-a făcut semn cu mâna să se aşeze şi a apăsat o tastă a telefonului fix. În încăperea vecină a sunat o sonerie şi s-a aprins un led portocaliu. Un tip masiv, eşuat într-un fotoliu ca o balenă pe o banchiză de nisip a început să tasteze cu furie, s-a oprit o clipă cât să-şi sincronizeze activitatea cu a specialistei în IT, apoi — în aceaşi secundă — cei doi au apăsat tasta Enter. Rezultatele programelor rulate au fost proiectate pe geamul care despărţea cele două încăperi.

Agentul 16 l-a privit pe cel care purta numarul 19, apoi s-au întors amândoi înspre inspectorul Marcu. Ochii acestuia reflectau însă aceleaşi întrebări nepuse şi pentru a risipi orice bănuială a celor doi, cum că el ar şti ceva mai mult, a ridicat din umeri.

— Domnilor — şi-a început comisarul discursul — ce vedeţi proiectat pe sticlă este rezultatul final a două programe rulate simultan…

Poliţiştii au recunoscut dintr-o privire harta oraşului, au cercetat atent cele două linii şerpuite care străbăteau haotic reprezentările străzilor, cartierelor şi parcurilor. Atât cea roşie cât şi cea albastră porneau de undeva  din afara proiecţiei, vagi impresii mai degrabă decât linii clar definite, dar căpătau consistenţă şi se colorau mai intens pe măsură ce înaintau. Chiar înaintea convergenţei lor cea albastră deveni violet, iar cea roşie se transformă în ocru.

— În urmă cu doi ani — a continuat comisarul — au apărut primele fluctuaţii energetice majore la suprafaţa Pământului, măsurate de cercetătorii aflaţi pe staţia orbitală. În aceeaşi perioadă, au avut loc câteva dispariţii misterioase şi domnişoara genială, aici de faţă — domnişoara s-a înroşit până în vârful urechilor, şi-a aranjat părul şi şi-a netezit fusta — a fost prima care a intuit existenţa unei legături între cele două fenomene. După măsurători şi monitorizări, bănuiala ei s-a confirmat: fluctuaţiile se produc în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu dispariţiile. Explică-le tu, Ioana!

— Pot încerca, dar nu cred că sunt capabili să înţeleagă o prezentare făcută în limbajul de specialitate. Mai bine le explic în mare, cât pot ei pricepe. Uitaţi despre ce-i vorba… Din când în când, dispare câte un om. De fapt, materia din care este el compus se transformă iniţial în energie pură, apoi în aşa numita materie întunecată. Nu ştim ce anume produce sau declanşează acest eveniment, dar am observat că — înainte să aibă loc transformarea propriu-zisă — câmpul magnetic terestru este uşor perturbat şi suprafaţa pământului este străbatută de o vagă fosforescenţă ce se propagă asemenea valurilor  pe un lac. Undele converg mereu către punctul în care urmează să se producă transformarea. Ştiind asta, am dezvoltat un program de monitorizare continuă, care pe baza modificărilor unor parametri fizici reuşeşte să determine cu o precizie de cinci-şase metri pătraţi locul în care se va produce evenimentul. În timp ce eu lucram la acest proiect, domnul de vis-à-vis — a rostit „domnul” pe un ton care nu lăsa loc de interpretări în privinţa dispreţului ei pentru balena eşuată —, specialist în astrologie, chiromanţie, tarot şi alte asemenea pseudoştiinţe (aceste cuvinte au fost scuipate, nu rostite) a pus la punct un program capabil să prezică aproape cu exactitate momentul producerii transformării. Dacă nu vreţi să mă enervez, nu mă întrebaţi ce părere am de căcatul ăsta!

— Nu te întrebăm, a intervenit comisarul înainte ca blonda să treacă la un limbaj şi mai colorat. În ultimele patru luni, prezicerile lui Mandea au fost mai precise decât ale tale, dar tu nu vrei să accepţi asta. Pentru tine, ce nu poate fi explicat matematic nu există!

Mandea n-a avut nimic de comentat, s-a scărpinat doar satisfăcut pe burtă şi s-a întins să culeagă o ultimă felie de pizza. A scăpat-o peste tastatură cu umplutura în jos, a adunat bucăţile şi le-a îndesat în gură, apoi a şters grosul sosului cu mâneca. Domnişoara Ioana a făcut gestul binecunoscut  al celor pregătiţi să vomite, cu degetul arătător îndreptat către gura deschisă, apoi s-a întors cu spatele la bărbatul scârbos. Tocmai la timp pentru a surprinde privirea lui Marcu.

— Domnule inspector, era vorba să urmăriţi  graficele de pe sticlă, nu să vă uitaţi la fundul meu… A lăsat propoziţia în aer şi s-a răsucit nervoasă către comisar. Dobitocii ăştia sunt cei mai buni oameni pe care îi avem?

Comisarul şi-a deschis gura ca să ia apărarea poliţiştilor înmărmuriţi, dar nu a mai fost nevoie.

— Treaba dumneavostră, domnule. Eu v-am spus unde se va întâmpla, cretinul de dincolo susţine că dispariţia va avea loc la ora 3 şi 24 de minute şi n-aveţi decât s-o daţi în bară. Iarăşi!

A ieşit şi a trântit uşa. Comisarul a răsuflat uşurat, şi-a tamponat fruntea cu o batistă portocalie şi a împărţit ordinele.

— Imobilul în care ne asteptăm să se producă evenimentul se găseşte la numărul 98, pe strada Gladiolelor. Patrula ne-a înştiinţat că acolo se află un bairam în plină desfăşurare, ceea ce ne dă posibilitatea ca cineva să se înfiltreze între cheflii şi să observe totul de aproape. Agent 19, eşti mai tânăr şi cred că vei trece neobservat. Dar grijă mare, la cel mai mic semn te retragi, nu vrem să dispari ca…mă rog. Agent 16 şi dumneavostră, domnule comisar, veţi ţine sub supraveghere intrările imobilului. E de aşteptat ca făptaşul, dacă fenomenul nu este unul natural, să părăsească zona imediat după comiterea infracţiunii. Dacă se întâmplă aşa, îl urmăriţi, dar nu interveniţi decât în caz de necesitate majoră. Întrebări?

Când toţi au înţeles ce au de făcut şi au încetat se se mai holbeze doar ca viţelul la poarta nouă, au fost  concediaţi scurt de comisarul care se întreba dacă nu cumva Ioana avea dreptate.

***

— Cheamă-l!

După câteva secunde, în pijamale, dar perfect treaz şi cât se poate de curios, nea Valer, doctorul, s-a aşezat în fotoliul aflat faţă în faţă cu băiatul speriat de efectele unui drog nou.

— Zice Mihai că ţi s-a întâmplat ceva ciudat…

Robi a zâmbit strâmb.

— Cam aşa ceva. Am luat o pastilă, una verde, perfect sferică. Arăta de fapt ca o boabă de mazăre.

— Ce-ai văzut?

— Păi…m-am certat cu mândra…

— Nu mai pierde vremea cu introducerea că s-ar putea să n-ai timp destul, depinde de ce ai luat. Mie zi-mi efectele…

Tânărul, de data asta speriat, s-a grăbit să explice.

— Efecte? O senzaţie ca de plutire, parcă eram mai uşor decât altă dată şi simţeam o furnicătură undeva în spatele ochilor. Iar halucinaţia, aia a fost totală!

Nea Valer aproba, semn că deja are o idee.

— Descrie halucinaţia, cât poţi de fidel.

— A fost numai cât i-am zis şi lui Mihai. Diana s-a făcut tot mai palidă, apoi a devenit transparentă şi s-a evaporat. I-au rămas doar hainele. Astea de aici… Le-am luat şi-am fugit. Cei de la party m-au scos din minţi. Toţi susţineau că nu mersesem la chef cu nimeni, doar singur-singurel şi că de fapt n-am avut niciodată o prietenă cu numele de Diana. Le-am arătat hainele, dar degeaba. Mi-au zis că halucinez, că nişte haine nu dovedesc nimic.

A rămas tăcut câteva secunde, cu privirea pe haine. S-a întins şi le-a pipăit, apoi l-a privit în ochi pe nea Valer.

— Dar hainele există. Eu le simt, Mihai le-a văzut că m-a întrebat de ele şi v-am văzut şi pe dumneavostră cercetându-le din priviri. Astea nu sunt o halucinaţie, dar dacă dispariţia Dianei a fost doar o iluzie indusă de drog, atunci…

Între timp Mihai, în plimbarea sa prin cameră, a ajuns în spatele lui Robi. S-a oprit în aceaşi clipă în care prietenul lui şi-a dat seama că ceva nu-i în regulă şi a dat să se întoarcă brusc. Dar n-a făcut-o la timp, o fracţiune de secundă i-ar fi trebuit şi l-ar fi evitat pe Mihai. Aşa însă acesta a apucat să-i tragă ceva negru pe cap şi, înainte să-şi piardă cunoştinţa, Robi l-a auzit pe nea Valer:

— Tu din clipa asta nu mai exişti!

Mihai a adunat în linişte hainele lui Robi de pe fotoliu, le-a luat şi pe cele de pe măsuţă şi le-a aruncat pe toate la gunoi, în timp ce tatăl lui a ridicat un colţ al covorului, a deschis o uşiţă secretă şi a scos un aparat de lângă un pistol şi un borcan cu nişte pastiluţe verzi, rotunde, ca nişte boabe de mazăre.

Aparatul semăna cu un telefon mobil, doar că avea un singur buton. Nea Valer a ezitat puţin, ca pentru a-şi aduna gândurile sau pentru a-şi pregăti cuvintele, apoi a dus aparatul la ureche şi a apăsat butonul.

— Şefule, tocmai l-am eliminat definitiv pe cel mai bun prieten al băiatului meu. Ne-a povestit că a luat o pastilă la un chef şi că din întâmplare şi-a desfiinţat prietena. Trebuie urgent să-l găsim pe cel care vinde Power, că ne pune în pericol organizaţia. Şi n-am vrea ca oamenii să afle că suntem printre ei, nici că deţinem puterea…

Mihai n-a scos nici un sunet multă vreme, dar tăcerea lui nu era a unui om împăcat, a unui om care ştie exact ce are de făcut, ci semăna mai mult cu un fel de aşteptare. Amănunt sesizat şi de nea Valer, imediat ce i-a aruncat o privire:

— Nu sta în uşă ca un semn de întrebare. Şezi şi…

Băiatul, de parcă nici nu l-ar fi auzit, s-a întors. Ceva nu era bine, senzaţia că cineva îi priveşte, ori că îi ascultă fără ştirea lor, i-a ajuns la creier ca un val şi dintr-odată certitudinea a luat locul bănuielilor. Cu paşi hotărâţi, s-a îndreptat către măsuţă şi din locul unde înainte au stat hainele Dianei a cules un nasture. Sau ceva ce părea a fi un nasture…

A apucat obiectul cu două degete şi l-a privit mai de aproape. Într-o parte, unde luciul de la suprafaţă s-a şters, se vedea pojghiţa subţire de plastic transparent şi dedesupt se ghiceau nişte circuite.

— Futu-i! a înjurat nea Valer, mai înalt şi mai tânăr decât a fost când a coborât de la etaj. Cred că avem câteva minute să dispărem. Transformă-te, repede!

Într-o clipită, nea Valer şi-a aruncat hainele şi s-a topit, devenise o baltă strălucitoare, s-a scurs într-un colţ şi s-a transformat într-un scaun ce imita aproape perfect lemnul de nuc, doar că avea un luciu prea accentuat.

Mihai a ezitat o clipă, parcă evaluându-şi şansele, apoi din doi paşi a fost lângă nea Valer, cel schimbat în scaun, şi şi-a aşezat palma stângă pe spătar.

— Tu eşti doar un scaun obişnuit!

Un scârţâit, un mic tremur, chiar şi un oftat slab, apoi scaunul şi-a pierdut surplusul de luciu şi tânărul s-a aşezat liniştit, dar nu înainte de a lua pachetul de Pall Mall de pe colţul mesei. Şi-a aprins o ţigară, a tras cu poftă fumul în piept, apoi l-a suflat către tavan.

Terminase doar jumătate de ţigară când uşa s-a desprins din ţâţâni sub o lovitură năpraznică şi s-a prăbuşit în mijlocul holului. Cu pistoalele în mâini au pătruns cei trei poliţişti, l-au reperat pe Mihai şi s-au grăbit să-l înconjoare. Nu aveau curaj să-l atingă şi nici să se apropie prea mult, dar erau hotărâţi ca la cel mai mic gest ce denotă violenţă să-l umple de plumb. Mihai însă nu avea astfel de intenţii. S-a întins liniştit până la scrumieră şi a stins ţigara.

— Mâinile sus! l-a somat inspectorul Marcu.

— Nu mişca! i-a urlat agentul 16.

— Tăceţi din gură! le-a luat piuitul comisarul sosit cu ceva întârziere..

Mihai doar zâmbea şi şi-a aprins o altă ţigară.

— Cine eşti? a început comisarul interogatoriul. Drept răspuns a primit încă un zâmbet şi o ridicare din umeri.

Privirile s-au îndreptat încet de la Mihai către golul care se căsca în podea, apoi către borcanul cu „boabe de mazăre”. În aceeaşi secundă, au înţeles toţi că ceea ce văd este sursa puterii absolute şi atunci s-a declanşat iadul. Inspectorul a trimis un glonţ în creierul agentului 16, dar a fost imediat doborât de agentul 19 cu o lovitură dată cu patul pistolului peste tâmple. Marcu încă nu căzuse din picioare, când agresorului său i-a explodat faţa.

Comisarul, ca un pistolar vestit din Vestul Sălbatic de cândva, a suflat în ţeava Coltului înainte de a-l ascunde iarăşi în buzunarul paltonului.

— Iar acum stăm de vorbă, domnule! Probabil voia ca vocea să-i sune ameninţător, dar din cauza emoţiilor nu i-a reuşit. Mihai numai speriat nu era, de parcă ar fi avut o armă mortală în mână şi nu o ţigară pe jumătate fumată. Cu un gest plictisit, a arătat ceva în spatele comisarului, acesta însă nu şi-a lăsat atenţia distrasă de trucuri ieftine.

— Chestii de-astea făceam la grădiniţă, cu mult timp înainte ca tu…

Domnişoara Ioana nu l-a lăsat să termine propoziţia. Venind tiptil din spate, i-a înfipt un cuţit de bucătărie între coaste, îndeajuns de tare cât să-i străpungă inima şi să-i reteze o bucată din plămânul stâng. În timp ce sângele comisarului îmbiba covoarele, i-a luat pistolul din buzunar şi, pentru a se asigura că nu va exista un martor al crimei, a tras câte un glonţ în capul fiecărui poliţist. Urmărindu-l din priviri pe Mihai, s-a apropiat de borcan. L-a tras afară, i-a deşurubat capacul şi a cules o pastilă. S-a grăbit s-o înghită, moment în care, pentru o fracţiune de secundă şi-a luat privirea de la Mihai. A fost suficient ca acesta să dispară fără urmă…

***

— Ai lăsat-o să plece?

Cel care pusese întrebarea era Mandea, specialistul în ştiinţe oculte. Stătea cu spatele sprijinit de un perete şi lângă capul său, printr-un hublou, se vedea imaginea unui Pământ tot mai mic, ca o dovadă a faptului că nava se îndepărta în mare viteză.

— Normal că am lăsat-o. Crede-mă că e mai bine aşa, sau eşti şi tu fixist, ca Valer? Voiai să mai joci rolul expertului în alchimie? Ori crezi că a ne ascunde printre aceste forme de viaţă primitive era maximumul pe care-l puteam obţine?

Mandea şi-a supt burta şi şi-a reclădit corpul astfel încât să fie mai puţin dizgraţios. Noua formă, mai degrabă musculoasă decât înecată în grăsime, i-a permis să se îndoaie de mijloc şi să se aşeze pe jos. De-abia când şi-a găsit o poziţie comodă a răspuns:

— Nu ştiu dacă era maximum, dar în orice caz aş fi preferat să stau ascuns între oameni, decât să mă întorc acasă…

— Asta pentru că-ţi lipseşte viziunea. Am lăsat-o să plece dintr-un motiv întemeiat. De fapt, am fugit eu şi am lăsat-o pe ea acolo!

Mandea a făcut ochii mari.

— Te-ai tâmpit? Ai lăsat şi pastilele de Power?

— Bine’nţeles că le-am lăsat! Nu i le-am vândut, aşa că nu pot fi acuzat de nimic. Nu mă întrerupe iar, te rog, lasă-mă să-ţi explic. Legea interzice să vindem pastilele, dar nu spune nimic despre datul gratis. Dacă le foloseam noi, ne-ar fi luat câteva zeci de ani până reuşeam să împingem oamenii pe drumul extincţiei, în plus exista mereu riscul de a fi descoperiţi, caz în care-ar fi pornit împotriva noastră cu mic, cu mare şi până la urmă ne-ar fi venit de hac pentru că oamenii sunt capabili să se unească şi să conlucreze pentru combaterea unei ameninţări externe. Aşa, dacă nu există decât ei şi Power se vor autodistruge în cel mult doi-trei ani, pentru că fiecare îşi doreşte să deţină controlul. Tot ce avem de făcut este să ne asigurăm că nu rămân fără pastile!

Mandea n-a zis nimic, doar şi-a deschis nelipsitul laptop şi a rulat câteva programe. Într-un târziu, a zâmbit fericit.

— Eşti genial, prietene! Peste nici o mie de zile vor exista maxim cinci mii de oameni. Suficient de puţini cât să ne descurcăm cu ei şi să moştenim Pământul!