Dacă e să fiu mulţumit de un lucru, în ultima perioadă, este acela că am reuşit să readuc la masa de scris, după intervale de timp mai mult sau mai puţin îndelungate, o serie de creatori de prim rang ai SF-ului românesc actual, între care primul a fost Marian Coman, iar a doua este autoarea pe care v-o propun în rândurile de mai jos. Numele ei? ANA-MARIA NEGRILĂ.

Ocupată în ultimii ani cu probleme legate în principal de familie şi de activitatea profesională,  Ana-Maria părea să fi renunţat întrucâtva la literatură, chiar dacă are în palmares câteva volume de succes, între care mie mi-au plăcut îndeosebi Oraşul ascuns şi Împăratul de îngheţată. De aceea, în momentul în care am primit povestirea care urmează, am fost plăcut surprins că prozatoarea care prin anii ’90 ne încânta cu povestirile sale neobişnuite din „Jurnalul SF” nu şi-a pierdut nimic din îndemânarea de a scrie şi de a inventa universuri misterioase, uşor distopice şi totuşi atât de personale.

Sper ca textul ce urmează să marcheze reîntoarcerea definitivă a scriitoarei Ana-Maria Negrilă la science fiction-ul românesc, unde sunt convins că nu şi-a spus nici pe departe ultimul cuvânt. Lectură plăcută!


Vântul se învârtea şi se răsucea în jurul copacilor îngheţaţi, stârnind coloane de zăpadă, iar vârtejurile păreau să formeze coloanele ruinate ale unui construcţii de mult dispărute. Câmpia se întindea aproape de orizont, monotonă şi îngheţată, iar cerul întunecat cobora până acolo unde nu mai puteai să-l distingi de zăpada spulberată. Cei care plecaseră cu puţin timp în urmă, deja nu se mai vedeau. Se înghesuiseră toţi într-un vehicul cu şenile ce se pusese în mişcare, scoţând pe coş un abur dens şi clătinând cabina din vârf. Dacă priveam la stânga, vedeam cum vârtejurile se roteau în jurul caselor joase, şi ele ca nişte movile de zăpadă. Mai departe, se întrezăreau luminile autostrăzii suspendate ce lega capitala de oraşele de la malul mării.

Aşezarea era destul de departe ca să nu se audă nici zgomotul traficului, nici cel al valurilor. Ştiam însă că maşinile greoaie treceau împrăştiind nori de praf şi vapori de apă, însă eu alesesem viaţa simplă a celor care trăiau în mijlocul naturii, iar metropola şi maşinăriile ei îmi erau străine. M-am îndepărtat de fereastra-hublou şi m-am întors spre oaspetele meu, care învelit în blănuri, stătea şi se uita absent la foc.

– Au dispărut, am spus după un moment de ezitare.

Un timp nu mi-a răspuns, apoi ochii i s-au dezlipit de flăcările din sobă şi a dat încet din cap. Era încă îmbrăcat cu hainele de exterior, cu gluga ridicată; îşi scosese doar mănuşile la ceva timp după ce intrase. Mâinile îi erau surprinzător de albe şi de curate, licărind palid în lumina scăzută din cameră. Prietenii lui îl lăsaseră aici şi plecaseră mai departe. Îmi spuseseră că era prea obosit şi bolnav ca să mai continue, că era urmărit de cei din oraş, că trebuia să se ascundă şi unde putea s-o facă mai bine decât într-un sat din mijlocul câmpiei, la cei ce refuzau civilizaţia. Ezitasem să-l primesc, dar nici nu avusesem motive să-i refuz. Îmi lăsaseră provizii, bani, deşi nu aveam ce să fac cu ei, iar primăvara nu era departe. În câteva săptămâni, vremea avea să se încălzească şi până atunci urma să se mai întremeze şi el. Am încercat să-i văd faţa când s-a întors pe jumătate spre mine, dar din nou m-a şocat lucirea albă a pielii şi nici o trăsătură de care să mă agăţ. Purta o haină lungă, din blana maronie a unui animal pe care nu reuşeam să-l identific. Un animal din sud, după firul scurt. Nu părea să-i ţină prea cald, animalele din sud nu erau obişnuite cu frigul iernii. Dacă bărbatul venea din acele regiuni, călătorise luni de zile. Şi totuşi, însoţitorii lui erau cu toţii din nord, dintr-un oraş de care auzisem.

Am început să mă învârt prin cameră ca să acopăr liniştea ce se adâncea şi care mă făcea nervos. Am aranjat câteva blănuri într-un pat improvizat, am strâns câteva lucruri, am început să sortez proviziile pe care le primisem. Bărbatul nu s-a mişcat cât timp eu m-am foit de colo-colo.

– Ţi-e foame? l-am întrebat.

– Da, mi-a răspuns. Aş mânca ceva.

De-abia acum şi-a coborât gluga, şi-a scos căciula şi s-a ridicat în picioare. Era mai tânăr decât crezusem la început după silueta chircită, micşorată lângă foc. Călătorise mult timp înghesuit în cabină şi încă nu părea să se fi obişnuit cu un spaţiu mai larg. Poate îi era şi frig, aşa că am mai pus un lemn în sobiţa din mijlocul camerei. Avea pielea albă, palidă, deşi venea din sud, şi ochii de un gri tern. Părul negru îi era tuns scurt, aşa cum îl purtau cei din oraşe. Şi-a scos haina de blană şi a rămas într-un costum bleumarin dintr-un material lucios. În partea stângă a pieptului avea o monogramă ce semăna cu doi şerpi roşii împletiţi în jurul unei coroane aurii.

Am pus pe măsuţa de lângă sobă un castron cu peşte sărat, unul cu carne şi una dintre pâinile pe care mi le lăsaseră ceilalţi. Mai erau şi alte lucruri, conserve, cutii de biscuiţi, dar încă nu avusesem timp să mă uit prin ele. Ne-am aşezat amândoi la masă, dar lui nu-i era foame.

– De unde eşti? am întrebat în cele din urmă. Nu mă pricepeam la conversaţii şi în general nu reuşeam să aflu prea multe despre alţii, dar nici nu puteam să nu spun nimic.

– Acum de nicăieri, mi-a răspuns. Am trăit în oraş, dar mi-am pierdut locul acolo.

Se servise cu o bucată de peşte şi cu pâine, după ce aruncase o privire rapidă în jur.

– Nu am tacâmuri, i-am spus. N-am prea multe lucruri, după cum vezi.

A zâmbit uşor şi nu a mai spus nimic. Părea să se gândească la ceva sau poate că nu dorea să vorbească.

După masă s-a întins lângă sobă, s-a învelit în pături şi un timp s-a uitat absent la pereţii căptuşiţi cu paie. M-am aşezat şi eu în apropiere. Nu m-a privit, de parcă nici nu aş fi fost acolo. După un timp a scos din buzunar o carte cu coperte negre, dar când a deschis-o culorile au izbucnit din interiorul ei şi atunci mi-am dat seama că era altceva. Am văzut un glob care a început să plutească în mijlocul dispozitivului, pentru ca apoi să se cufunde din nou între cele ce păreau a fi pagini.  Săgeţi roşii s-au desprins de pe suprafaţa cărţii şi formând tot atâtea elipse, au dispărut şi ele. Bărbatul le privea concentrat şi, dintr-odată, a început să urmărească ceva. De unde stăteam, nu mai vedeam decât lumina colorată şi umbrele ce i se schimbau pe faţă. Deodată a tresărit şi mi s-a părut şi mie că aud zgomote afară. Prin faţa ferestrei trecuseră nişte siluete. Nu avea cine să fie. Vecinii mei erau toţi prin case la ora aceea.

Ne-am ridicat amândoi. Bărbatul se crispă şi ridică dispozitivul în dreptul ochilor. De afară se auzea un ţiuit şi un freamăt, de parcă ne-am fi aflat lângă autostradă dar maşinile nu ar fi fost vizibile, ci numai amprenta lor sonoră. Dintr-odată, pereţii casei erau ca ai unui cort în furtună – aerul vibra, totul tremura în jur. Bărbatul s-a apropiat de mine şi atunci m-am simţit ca şi cum m-aş fi găsit în mijlocul unei sfere de linişte, dincolo de care se afla haosul. Dispozitivul bărbatului ne proteja de atacul din exterior. Oricine ar fi fost afară, nu dorea să intre. Şi totuşi, sfera noastră de linişte se micşora din ce în ce mai mult şi, brusc, nimic nu ne mai apăra de haos. Eram în mijlocul unei furtuni, dar nu una obişnuită pentru că senzaţia era una stranie, de pierdere în somn. Simţeam cum mă destram şi cum dispar, iar realitatea se stingea şi ea alături de noi.

*

Şi dintr-odată, dormi şi nimic nu te poate atinge pentru că în somn lucrurile sunt îndepărtate, iar lumea este undeva unde simţi că există, dar nu o mai vezi.

Şi dintr-o dată, nu mai sunt singur, lângă mine este oaspetele meu cu o coroană aurie pe cap şi în mână ţinând doi şerpi cu cozile împletite, dar ai căror capete încearcă să se muşte.

Şi dintr-odată, sus sunt stelele, forfotind în întuneric, iar cupola cerului se deschide pentru ca să vezi dincolo de ea.

– Să mergem, îmi spune el, deşi sunetul este ca un murmur şi mai mult îl ghicesc.

Îl văd în faţa mea, iar mişcarea lui mă atrage şi pe mine, aşa că-l urmez fără să ştiu unde. Este o lume, alta parcă decât cea în care am trăit până acum. Ieşim din coconul de umbră în această nouă dimensiune şi plutim deasupra satului, a câmpiei de zăpadă şi mai departe vedem podul luminat, iar când ne apropiem, farurile maşinilor ne invită să le urmăm spre oraş. Aşa că urmărim autostrada care ne duce spre sud, trecem prin furtunile de zăpadă, dar continuăm până vedem lumini şi mai mari, şiruri nesfârşite roşii şi galbene, forme ce pulsează colorate şi , apoi, şi de mai aproape, clădiri cu multe niveluri, case mai joase, străzi pe care maşinile de pe autostradă se răsfiră şi îşi continuă drumul, până când dispar sub pământ. Nu le mai urmărim pentru că oaspetele meu trece mai departe şi nu se opreşte decât la cea mai înaltă clădire cu faţada acoperită de mii de culori din care se desprind imagini de oameni ce privesc fascinaţi la simbolul coroanei şi a celor doi şerpi. Prin pereţii transparenţi vedem alţi oameni alergând de colo-colo şi mi se pare ciudat că sunt atât de ocupaţi, nici unul nu se uită la ceilalţi, nici unul nu se opreşte să discute până nu dispar în cutiile din mijlocul sălilor.

Urcăm de-a lungul clădirii şi etaj după etaj luminile, feţele bărbaţilor şi femeilor ne asaltează, iar când ajungem în vârf suntem deja printre nori, iar lumea se întinde dincolo de orizont, dispărând încet în negură odată cu autostrada.  În sala din vârf este linişte, bărbaţii strânşi în jurul unei mese se uită la un alt ecran pe care văd casa mea, satul meu cum se năruie şi dispar în timp ce umbre în mâini cu dispozitive ca ale oaspetelui meu se rotesc în jurul ruinelor de parcă ar căuta ceva. Nimic nu mai este însă acolo. Şi nimic nu va mai fi. Pe alte ecrane –  alte locuri, alte oraşe şi alţi oameni cu dispozitive, dar aceeaşi tăcere şi ruină.  Şi totuşi, dispozitivul oaspetelui meu se luminează şi simt din nou coconul de linişte cum ne înconjoară. Bărbaţii nu-şi dau seama de prezenţa noastră, aşa cum nici noi nu am ştiut ce avea să urmeze, discută între ei, par să se bucure, se felicită, dar pe măsură ce lumea noastră se extinde şi străluceşte, lumea lor se face din ce în ce mai palidă şi se stinge. Ecranele se prăfuiesc, culorile dispozitivelor dispar, oamenii din sală devin transparenţi şi corpurile li se scurg spre podea.

Şi dintr-odată, mă îndepărtez de cel care mă adusese acolo. Mă uit spre el, dar deja mi se pare departe, prins în lumea aceea lichidă. Ceva mă atrage spre punctul de origine, spre autostradă, spre câmpia de zăpadă, spre satul  meu. El rămâne în urmă, iar furtuna îl acoperă.

 Şi dintr-odată, văd casele ce nu mai sunt ruine, văd…

 *

 Când m-am trezit, era frig, iar uşa se trântea sub rafalele de vânt. Aveam impresia că visam şi că mă aflam sus pe podul suspendat, sprijinit de parapet şi privind luminile din vale. Vântul bătea cu putere şi mă ţineam de balustradă ca să nu mă împingă spre maşinile ce treceau pe lângă mine. M-am dezmeticit cu greu, eram îngheţat şi ameţit, şi aproape că nu m-aş fi ridicat dintre pături dacă nu aş fi ştiut că aveam să nu mă mai trezesc dacă mă lăsam doborât de somnolenţă. Ceva mă trăgea în jos şi fiecare mişcare era dureroasă. Am reuşit să mă târăsc prin întuneric şi să închid uşa. Focul se stinsese şi l-am reaprins cu greu. Camera s-a luminat şi atunci, m-am uitat spre locul unde se aflase oaspetele meu. Păturile erau aruncate pe podea, iar el dispăruse. Pe podea era o urmă ca de apă ce se întindea până aproape de sobă, iar în mijlocul ei, doar haina cu semnul celor doi şerpi brodaţi pe ţesătură şi nimic altceva.

Anunțuri