Îl cunosc din vremea când era student, dacă nu chiar şi mai de mult, cred. Venea cu echipa cenaclului „Sfera” din Brăila la diverse manifestări naţionale, apoi – în vremea studenţiei petrecute la Iaşi – a fost membru al clubului „Quasar”, unde s-a şi remarcat treptat, treptat, drept unul dintre cei mai talentaţi prozatori din generaţia actuală. Şi observaţi că am spus prozator, pur şi simplu, şi nu prozator SF. Pentru că MARIAN COMAN (căci despre el este vorba), are acele rare calităţi care-i permit să scrie orice,  indiferent de gen sau stil – fără ca asta să însemne că nu are propria sa manieră de exprimare care l-a făcut atât de cunoscut şi de iubit în rândul publicului, cu deosebire al publicului tânăr, ceea ce este o mare realizare într-o epocă în care tinerii citesc din ce în ce mai puţin şi muncesc din ce în ce mai mult! Când ai timpul drămuit, alegerile devin tot mai dificile, inclusiv în domeniul lecturii, iar Marian a reuşit să „câştige” prin talentul şi munca sa o parte din acest timp extrem de preţios, fapt care nu poate decât să-l stimuleze şi mai mult în carieră. Şi, într-adevăr, scrierile sale devin tot mai bune de la un text la altul, tot mai cizelate, mai subtile şi mai  originale – în ultimă instanţă tot mai interesante.

Povestirea pe care v-o propun astăzi este o dovadă vie a tot ceea ce am afirmat mai sus. Accentele autobiografice, vizibile în tot corpul textului, ca şi ştiinţa dozării suspansului până la finalul uşor melodramatic, dar deloc nefiresc  şi care vă va lăsa un gust dulce-amar (sau numai amar, în funcţie de preferinţe), precum şi simplitatea scriiturii, însoţită de o imagistică de-a dreptul picturală, vă vor  convinge cu siguranţă să deveniţi fani ai lui Marian Coman, dacă nu aţi fost până acum.

Să-i dăm aşadar cuvântul scriitorului, să ne explice aşa cum ştie el ce este



Pentru Maic Haulică şi fluturii săi coloraţi


În timp ce oraşul dormea… Prima oară s-a întâmplat într-o noapte, în timp ce oraşul dormea. Fluturi pictaţi pe pereţii blocurilor. Sute de fluturi coloraţi, mai mici ori mai mari, cât o unghie ori cât un automobil. Fluturi cu aripi portocalii, verzi, roşii, galbene. Fluturi.

Când ne-a vorbit despre asta, Gelu avea un zâmbet cât toate zilele întins pe faţă, iar ochii îi străluceau într-un fel anume. Povestea cu atâta bucurie despre fluturii pictaţi pe blocul lui, încât, după ore, l-am condus acasă, să vedem cu ochii noştri minunea.

Era toamnă şi plouase mult în ultimele zile. Se scuturaseră frunzele şi peste tot erau bălţi şi noroi. Dar Gelu avea dreptate. Când am zărit printre crengile copacilor culorile de pe blocul lui, am început să alergăm călcând, fără să ne pese, în orice băltoacă, stropindu-ne, în goană, uniformele.

Gelu stătea la E2, iar pe strada lui zeci de miliţieni mişunau de colo colo. Oameni în salopete gri măsurau de zor picturile, căţăraţi pe scări, apoi strigau către cei de jos dimensiunile. Noi, toţi, priveam cu gura căscată la explozia de culori din faţa noastră.

– Pe blocurile din spate, lângă grădiniţă, sînt şi mai mulţi, iar la E1, aripa unui fluture ajunge pînă la etajul 4, ne-a repetat, cred că pentru a şasea oară, Gelu, care era atât de entuziasmat de toată povestea asta, încât nu-i mai păsa de nimic.

Ne dăduse lucrare la Geografie, iar el nu scrisese nimic, deşi mergea şi la Olimpiadă. Toată ziua nu aşteptase decât să se termine orele şi să se întoarcă în cartier, să ne arate grozăvia.

Fluturi (© Elena Bissinger)

Ore în şir am colindat străzile şi am căscat gura pe pereţi. De altfel, oamenii din tot oraşul păreau să se fi mutat la Gelu în cartier şi păşeau pe aleile din jurul blocului său de parcă erau la muzeu. Toată lumea nu vorbea decât despre asta. Şi toţi ne întrebam cine şi cum reuşise într-o singură noapte, fără să fie văzut de nimeni, să se caţere pe atâtea clădiri şi să picteze. Să picteze fluturi.

*

– Vezi-ţi de treabă că or să-i prindă! i-a spus mama, tatălui meu, în timp ce ne punea să mâncăm.

Maică-mea nu văzuse fluturii. Se întorsese târziu de la fabrică. Nu-i văzuse şi nici nu voia să-i vadă. I se părea, oricum, o mare prostie.

– Or să-i prindă şi să vezi atunci… Ce-o fi fost în capul lor? Auzi!? Au mâzgălit şi geamurile? Că asta ar mai lipsi. Numai eu ştiu cât m-am chinuit să frec la ale mele. Şi nu dăduse nimeni cu vopsea, da’ ştii cum se depune… De la praf, de la combinat, de la ploaie…

Taică-miu nu o asculta. Se gândea la ale lui.

Mama vorbea de ale ei, tata se gândea la ale lui.

Iar eu puteam să-mi văd de ale mele.

*

Rigla cu care îmi liniam caietele era ciobită. Şi, dacă nu eram atent, puteam oricând să-mi scap peniţa stiloului în căuşul de la 14,6 cm. Proful de mate ne cerea să tragem două linii, perfect paralele, la  distanţă de jumătate de milimetru între ele, pe fiecare pagină şi la fix doi centimetri distanţă de cotorul caietului. Şi trebuia să ne liniem în felul ăsta şi caietul de teme, şi pe cel de la clasă, maculatorul adică. Carneţelul cu formule nu trebuia liniat, însă trebuia să-l avem mereu la noi şi să scriem în el fiecare nouă formulă pe care ne-o preda. Iar cu proful de mate nu era de glumit. Era foarte important să ştii şi ce fel de caiete să ai. În niciun caz caiete studenţeşti. Şi să te ferească Dumnezeu să îţi fi cumpărat ai tăi caiete dintr-acelea, cu foi care se desprind dacă tragi un pic mai tare de ele. “Ţestoşilor, neapărat să aveţi caiete capsate!”, ne spusese proful încă din prima zi, într-a cincea. Iar anul ăsta, acum, în septembrie, chiar după practică, Toni venise la şcoală cu caiete dintr-acelea lipite. Când s-a uitat la tema lui, proful a apucat o filă, chiar cea pe care erau exerciţiile făcute de Toni acasă şi a tras de ea. S-a desprins de parcă nici nu ar fi fost acolo. Apoi proful a luat caietul şi l-a aruncat către fundul clasei. Şi zeci de foi au zburat din el, ca nişte fulgi gigantici. Sau ca nişte fluturi. Ca nişte fluturi albi, da. Apoi l-a apucat pe Toni de perciuni şi l-a ridicat în sus. Toni stătea pe vârfuri şi-i curgeau, încet, lacrimi din ochi. “Ţestosule, ţi-am spus să nu vii la mine cu foi lipite…” – apoi l-a plesnit cu palma peste faţă şi urma verighetei sale a rămas pe obrazul lui Toni pentru vreo patru – cinci zile. – “… că te lipesc de nu te vezi!”

Aşa că eram foarte atent să nu greşesc ceva când liniam caietul de matematică. Un caiet capsat, fireşte, cu tabla înmulţirii tipărită pe spate, dar învelit într-o supracopertă albastră, de plastic. Eram concentrat, spuneam, să nu care cumva să greşesc la liniile alea, aşa că n-am auzit soneria de la intrare, ci m-am trezit direct cu capul maică-mii rânjind de după uşa întredeschisă:

– Te caută cineva!

Şi hodoronc-tronc, cu o puştoaică la mine-n dormitor.

Pe mine nu prea mă căuta nimeni acasă. Foarte rar mai venea Gelu, să mergem împreună la Atelier ori, vara, să facem o baie, cu gaşca, la Dunăre, dincolo de Fabrica de case. În rest, cu toată lumea mă vedeam la şcoală sau în faţa blocului.

Maică-mea a împins-o pe fata aia în dormitorul meu, apoi, clanc!, a închis uşa şi s-a făcut nevăzută. Şi, al dracului lucru, nici n-am apucat bine să-mi dau seama dacă o cunosc pe fata aia, că s-a întrerupt curentul. Pac! Tot blocul, tot cartierul, tot oraşul. Peste toate s-a aşternut întunericul.

– Paştele mă-tii! l-am auzit pe taică-miu înjurând şi mototolind un ziar în bucătărie.

Apoi maică-mea a strigat că ne aduce o lumânare.

Iar eu stăteam singur, pe întuneric, în dormitorul meu, pentru prima oară în viaţa mea, cu o fată.

– Nasol!

*

Dacă ţi-ar creşte aripi ai avea curaj să le arăţi cuiva?

*

Grădina cu fluturi (© Şcoala "Mircea Eliade" - Satu Mare)

– Dacă ţi-ar creşte aripi ai avea curaj să le arăţi cuiva?

Pe întuneric, înainte ca maică-mea să intre şi să ne aducă lumânarea, puştoiaca de lângă mine se apucase să vorbească.

– Dacă mi-ar creşte aripi? Ce fel de aripi? am făcut eu, în timp ce frecam între degete o aţă subţire, culeasă orbeşte de pe birou.

Acolo, pe birou, aveam un robot făcut din pachete de ţigări. Le lipisem între ele cu aracet, iar în dreptul ochilor, robotul avea două leduri care se aprindeau alternativ. Într-unul dintre pachetele de ţigări ce formau capul robotului ascunsesem cablajul pe care montasem rezistenţe, tranzistori şi condensatoare după o schemă din revista „Electronica”. Chiar în creştet, aproape invizibilă, se afla o diodă fotosensibilă care, la întuneric, pornea circuitul şi făcea ledurile să pulsese. Roşu şi verde. Roşu şi verde. Două leduri triunghiulare, stupide. Un robot făcut din 34 de pachete de ţigări Cleopatra, aduse de unchiul meu care lucrase în Irak. Sau Iran. Sau Libia, nu-mi mai amintesc.

– Nu ştiu. Aripi ca toate aripile… Sau încă o mână, pe spate. Dacă ţi-ar mai creşte o mână ai spune cuiva?

– Nu-i acelaşi lucru. Dacă mi-ar creşte aripi, aş zbura… Cu încă o mână ce să fac? Să mă scarpin pe ceafă, în timp ce merg pe bicicletă?

Fata de lângă mine râdea.

Am râs şi eu.

– Eu sunt Teo, nu ştiu dacă mă ştii. Teodora, adică. Sunt sora lui Liviu. Sora mijlocie. Stau în bloc cu Gelu, mi-a spus ea.

Apoi a intrat maică-mea şi, brusc, am devenit teribil de tăcuţi şi de serioşi.

Mama adusese cu ea o lumânare mare şi albă şi, în timp ce flacăra ei se mişca, umbrele noastre dansau pe pereţi.

Teodora purta ochelari.

– V-am adus şi uscăţele, a mai spus mama, apoi a lăsat pe birou o farfurie încărcată cu funde din aluat prăjit, acoperite cu zahăr pudră.

Ochelari cu rame groase, închise la culoare…

*

– Şi ce ţi-a spus, mă, Aragaz? m-a întrebat, a doua zi, Gelu, în drum spre şcoală.

– Nu pot să-ţi zic. E o prostie, oricum…

– Eşti bou! Dacă nu-mi zici, îi spun lu’ Grasu că te dai la soră-sa

– Bou eşti tu! Şi nu pot să-ţi zic fiindcă am jurat că nu spun la nimeni.

– Ba tu eşti bou! Îi zic lu’ Grasu, treaba ta!

– De ce eşti aşa? Puteam să nu-ţi zic nimic. Puteam să nu-ţi zic că a venit aseară la mine… Şi-apoi, n-a venit la mine. A trimis-o maică-sa la maică-mea să ia o cană de ulei, că-s colege la fabrică. Şi a intrat să mănânce nişte uscăţele.

– Mai ai?

– Ce?

– Uscăţele…

– Da, ţi-am adus şi ţie. Am în geantă. Da’ dacă-i zici lu’ Grasu, nu-ţi dau!

– Nu-mi da! Nici nu vreau. Dacă nu-mi spui, te zic!

– Treaba ta! Da’ dacă ne dă lucrare la mate, nu-ţi mai dau să copii!

– Nici eu nu-ţi dau la geografie!

– La geografie am avut lucrare ieri, boule!

– Da, mă, chiar. Şi n-am scris nimic! M-am gândit numai la fluturii ăia. Cred că am şi desenat pe lucrare un fluture.

– Mai erau?

– Ce?

– Fluturii! Mai erau?

– Erau…

O vreme, am mers fără să ne spunem nimic. Mai aveam câţiva paşi până la poarta şcolii, când Gelu se opri:

– Ştiu ce ţi-a spus Aragaz!

– Ă!?

– Ştiu ce ţi-a zis Teo!

– Ştii pe naiba! Ce mi-a zis?

*

La mate nu m-a ascultat. N-am dat nici lucrare şi nici măcar la temă nu s-a uitat. Proful a venit mai târziu din cancelarie – cică din cauza unei şedinţe, apoi s-a apucat să predea. În a doua oră ne-a dat să rezolvăm exerciţii din “Petrică”, iar el a plecat din nou în cancelarie. L-a pus pe Liviu să-i scrie pe tablă pe ăia care fac gălăgie cât timp lipseşte.

– Cine nu-i cuminte, mâine vine chel la şcoală! a mai spus proful şi a ieşit.

Liviu stătea la catedră şi ne privea atent. De fapt, îi spuneam Liviu doar când vorbeam cu el. În rest, când vorbeam despre el, îi spuneam Grasu. Iar ăia de-a VII-a, din clasa vecină, îi ziceau Gogoaşe. Mă rog, îi spuseseră aşa până acum două  zile. Când Liviu Grasu Gogoaşe şi-a ieşit din minţi.

– Grasule! Bă! Bă, Gogoaşe! Tu nu ne bagi în seamă? strigase la el unul dintre băieţii mai mari, când mergea spre casă, pe undeva printre blocurile de garsoniere din spatele şcolii, acolo unde golanii se strângeau să fumeze.

Grasu nu i-a băgat în seamă şi a continuat să meargă, privind în direcţia opusă.

– Gogoaşe! Bă, Gogoaşe, dacă-ţi dau un cuţit, mă-ta-i pe-burtă?

– Gogoaşe!!! au continuat să strige ei.

Mă-ta-i curvă, tac-tu-i poponar! Gogoaşe!!! Băăă!

Şi, povesteau băieţii care văzuseră faza, la un moment dat, Grasu a aruncat ghiozdanul şi s-a întors spre ei. S-a întors către golani.

– Aveţi chibrituri? a întrebat el.

– Chibrite, bă, Gogoaşe! Chibrite, nu chibrituri!

– Aveţi?

– Gogoaşe, hai, marş de-aici!

Dar Gogoaşe, în loc să plece, a pornit hotărât către ei. S-a dus direct la cel mai înalt şi i-a fript un pumn în figură – Bang! – cu o forţă de care nu l-ai fi crezut în stare. Lunganul s-a prăbuşit la pământ, dar, până să cadă, Grasu îl mai altoise pe unul cu un picior la tibie şi câţiva pumni în cap. Ceilalţi doi au luat-o la fugă spre şcoală, în timp ce colegii lor se tăvăleau pe jos de durere.

– Acum, daţi-mi toate chibriturile! a poruncit Liviu, iar băieţii mai mari au executat cu lacrimi în ochi ordinul.

Grasu a studiat atent cutiile de chibrituri, apoi a aruncat una pe jos.

– Asta nu-i bună! N-are fluturi! a spus, apoi şi-a cules ghiozdanul de unde-l lăsase şi a plecat acasă.

În şcoală povestea a circulat rapid şi, în timp ce de băieţii dintr-a şaptea râdeau deja şi femeile de serviciu, Grasu era privit cu mai mult respect chiar şi de către profesori.

Iar acum, Grasu ne privea autoritar de la catedră şi deşi nu purta ochelari părea că se uită către noi pe deasupra ramelor, la fel ca profa de biologie. Îşi ţinea bărbia în piept şi peria cu privirea întreaga clasă. Cu mâna dreaptă ţăcănea un creion chinezesc, dintr-acelea cu mină de 0,5. Ţăcănea până când cărbunele ieşea aproape cu totul din cilindrul metalic, apoi, cu grijă, înfigea mina la loc. Şi apoi, din nou, ţac-ţac-ţac!

Când Gelu a ridicat două degete sus de parcă ar fi vrut să răspundă la vreo lecţie, Grasu nu a ştiut ce să facă. A încetat să-şi ţăcăne pixul, însă a îndreptat privirea către fereastră. Se făcea că nu-l vede. Însă Gelu îşi flutura mâna în toate părţile de parcă ar fi vânat vreun 10, aşa că i-am tras o palmă peste picior, cu toată puterea.

– Boule, te spun, mi-a şoptit Gelu şi a continuat să-şi fluture mâna.

*

Grasu avea cea mai faină colecţie de timbre. Vreo zece clasoare adusese numai la şcoală. Era înscris în clubul filatelic, şi făcea schimb cu colecţionari din Cehoslovacia, Iugoslavia şi chiar din URSS. El le trimitea mărci poştale de la noi, iar ăia îi trimiteau plicuri cu timbre de la ei. Avea coliţe mari, serii întregi din toată lumea. Într-o pauză, o profesoară care nimerise cine ştie cum prin clasa noastră i-a spus lui Liviu că dacă şi-ar vinde timbrele, ar putea să-şi cumpere o Dacie. Grasu s-a uitat la ea, apoi şi-a adunat toate clasoarele şi le-a băgat în bancă fără să spună nimic.

Teodora îmi povestise că Liviu strânge timbrele pentru Anita, sora lor mai mică. Fiindcă Anita suferă de o boală ciudată. Că nu prea vorbeşte, nu se joacă, nu iese afară, nu râde şi nu face mai nimic din ce fac toţi copiii de vârsta ei. La 8 ani, ea încă nu merge la şcoală, îmi spusese Teo, şi stă cât e ziua de lungă cu un cub Rubik în faţă, pe care-l întoarce pe toate feţele. Zâmbeşte doar când Liviu îi arată timbrele sau colecţia de cutii de chibrituri. Îl atinge uşor pe mână atunci când vrea ca Liviu să dea pagina clasorului. Şi, da, puştoaicei îi plac cel mai mult timbrele cu fluturi. Iar Teo m-a pus să jur că nu o să spun nimănui faptul că visele surorii ei apar pe pereţi. Şi că, da, în mod sigur ea este autorul fluturilor gigantici din cartier.

Fata cu fluture (© - http://www.8images.com)

– La noi acasă, şi mai ales în dormitorul nostru – îmi şoptise Teo cu o seară înainte în camera mea, în timp ce umbrele noastre dansau – toţi pereţii sunt plini de fluturi. Însă nu numai fluturi… Rubik-ul ei este întins în mii de poziţii, din hol până în baie, iar în bucătărie, zeci de cuburi par a cădea din tavan printre nori, păsări, căţei de porţelan, pene de păun şi baloane colorate.

Tata ar vrea ca Anita să nu mai visese, mi-a mai spus Teo.

*

– Liviu, pot să mă duc până la baie? a făcut Gelu atunci când, în sfârşit, Grasu i-a făcut semn să vorbească.

– Mai aşteaptă zece minute până la pauză, a murmurat Liviu de la catedră şi i-a arătat, cu creionul mecanic, către tablă semn că dacă mai spune ceva, îl trece în capul listei.

*

Cu Teo m-am regăsit pe la începutul iernii. Nu ninsese deloc, ba încă era foarte cald, iar copacii desfrunziţi parcă aşteptau să înmugurească. Teo avea un deget pansat pe care îşi desenase cu carioca doi ochi, un nas şi o gură.

– I-am dat Anitei să mănânce şi m-a muşcat, s-a plâns ea, apoi mi-a explicat că doar Liviu o poate hrăni, că doar pe el îl acceptă fiindcă ştie să vorbească cu ea, că pe el îl lasă să o atingă şi se lasă atinsă de el.

– Aş vrea să o cunosc şi eu pe sora ta, i-am spus Teodorei cu jumătate de glas.

Recunosc faptul că eram doar curios să văd o ciudăţenie şi că, în fond, niciun sentiment curat nu mă mâna de la spate. Voiam să văd cu ochii mei pereţii coloraţi cu vise, voiam să văd fetiţa aia tăcută, ascunsă în casă ca un animal urât într-o cuşcă din fundul curţii. Aş fi mers la Teo acasă, cum m-aş fi dus la Zoo.

Trebuie să spun că de la o vreme devenisem foarte atent la discuţiile alor mei, atunci când pomeneau de părinţii lui Liviu şi că îmi făcusem o părere destul de clară despre calvarul prin care treceau. Ştiam de pildă că erau la un pas de divorţ din cauza Anitei, fiindcă tatăl ei insistase să o dea la Casa de copii atunci când a văzut că aia mică e retardată, iar maică-sa a ameninţat că se aruncă în Dunăre dacă îi ia copilul. Ai mei spuneau că la ei e ca la nebuni şi că mâine-pomâine or să se omoare între ei.

– Poţi veni mâine, pe la prânz, mi-a zis Teo, dar înainte ca Liviu să vină de la şcoală. Eu am scutire medicală şi sunt singură cu Anita până ajunge frate-miu.

– Dar ai tăi nu sunt acasă?

– Sunt la treabă, a murmurat Teo, apoi mi-a zâmbit, m-a pupat pe obraz şi a plecat.

Mi-a zâmbit şi degetul ei pansat, când Teo mi-a făcut din mână în semn de la revedere.

*

Mai era o săptămână până la vacanţa de iarnă, însă afară era atât de cald încât în balcon stăteam în tricou.

Atunci l-am văzut. Nu era foarte colorat. Alb-crem, cu câteva pete negre pe fiecare aripă. Se odihnea pe balustrada balconului şi mi-a lăsat urme de praf alb pe degete atunci când l-am prins şi l-am închis într-un borcan. O albiliţă. Un banal fluture de varză. Prin sticla borcanului i-am privit chipul cu o lupă. Ochii bulbucaţi, cu reflexii violet, antenele ca nişte măciuci, aripile şi picioarele încărcate de puf. L-am aşezat lângă robotul de pe birou şi m-am întrebat vreme îndelungată dacă ar trebui să-i dau ceva să mănânce.

*

Anita arăta ca oricare alt copil.

Pentru prima oară în viaţa mea, chiulisem. Chiulisem de la ultima oră şi ajunsesem acasă la Teo. În drum spre blocul ei, golanii ţipaseră după mine să le dau cinci lei, însă m-am făcut că nu-i aud. Am grăbit pasul şi am ajuns pe una dintre aleile colorate. Plouase de câteva ori de când primii fluturi apăruseră pe ziduri, însă culorile nu-şi pierduseră din prospețime. Ici-colo, lipseau bucăţi din tencuială în locurile din care oamenii în salopete luaseră probe.

Teo mi-a deschis şi mi-a făcut semn să nu fac gălăgie. Am intrat pîş-pîş până în dormitorul fetelor.

Anita arăta ca oricare alt copil. Era îmbrăcată în pijamale cu fluturi şi fluturi erau desenaţi pe toţi pereţii. Mii de fluturi suprapuşi, întinşi ca igrasia din colţuri până în tavan, cu aripile desfăcute exact ca în imaginile de pe mărcile poştale ori de pe cutiile de chibrituri. Fetiţa îşi ţinea cubul Rubik în mână şi murmura ceva atât de încet încît zgomotul vântului ce se pornise din senin afară îi acoperea glasul. Părea doar că mişcă încet din buze, în timp ce învârte faţetele cubului. M-am aşezat în faţa ei, însă nu m-a privit. De parcă eram invizibil.

– Las-o în pace, mi-a şoptit Teo. Hai să-ţi arăt televizorul. E color.

– Ei, na?! am făcut eu, însă doar aşa, să mă arăt interesat. În fapt, nu mi-am desprins ochii de pe Anita. Apoi, în timp ce Teo a pornit-o uşor către sufragerie, acolo unde cred că era televizorul, eu am dus mâna la ghiozdan de unde am scos borcanul în care ţineam închis fluturele alb. L-am aşezat uşor în faţa Anitei. Albiliţa a mişcat încet din aripi, apoi a rămas nemişcată, cu antenele întinse către sora Teodorei. Mâinile fetei au încetat să mai răsucească cubul colorat. De altfel, toate feţele păreau potrivite acum pe câte o culoare, iar Anita şi-a ridicat privirea, uşor, către mine.

Apoi a ţipat. Nu, nu s-a speriat. S-a înfuriat, mai degreabă. A privit fluturele şi a ţipat. Atât de tare încât mi-a părut că-mi plesnesc urechile, iar sticla borcanului că se sparge. Nu ştiu… Poate că l-a lovit cu ceva, însă eu nu am văzut. Am văzut doar cum fluturele îşi ia zborul, printre cioburi, din faţa mea şi se aşază lângă miile de fluturi de pe pereţii camerei. Că se pierde printre ei, că se amestecă acolo, în pereţii coloraţi cu vise. Şi când Anita a încetat să ţipe şi părea că zâmbeşte către direcţia în care a zburat insecta, eu am simţit cum sunt apucat cu putere de păr şi aruncat pe jos. Un picior m-a lovit în burtă. Iar, şi iar, şi iar… Până ce am simţit că nu mai pot respira. Iar fluturii toţi s-au pierdut în păienjănişul lacrimilor mele.

Nud cu fluturi albi (sursa - efemer11.blogspot.com)

– Te dai la sora mea, căcatule? şuiera Grasu deasupra mea, continuând să mă lovească cu picioarele. Avea dreptate Gelu! Te dai la sora mea, căcatule!

– Lasă-l în pace! se tânguia Teo, lângă el.

– Tu să taci! urla Grasu. Să taci! Eşti o curvă, ca mama! Sunteţi două curve! Are dreptate tata.  Să taci!

Grasu a încetat să mă lovească abia atunci când Anita a început să cânte. Părea să cânte ceva într-o altă limbă, iar Liviu s-a aşezat pe pat, lângă ea. Eu mi-am luat ghiozdanul şi am năvălit către uşă, apoi pe scări, în goană, către casă. În spatele meu, Teo plângea, iar Anita cânta. E ca la nebuni, mi-au răsunat în minte cuvintele maică-mii.

*

Închis în dormitorul meu, îmi priveam vânătăile de pe mâini, de pe picioare şi coaste, urmele de pe tot corpul lăsate de ghetele lui Liviu. Tremuram de nervi şi de ciudă şi-mi era groază de explicaţiile pe care trebuia să le dau alor mei, inclusiv pentru absenţa de la ultima oră. În acelaşi timp îmi imaginam cum o să-l pocnesc pe Gelu fiindcă-i spusese lui Liviu că mă dau la soră-sa.

Până să vină tata, curentul s-a întreupt. Mama ne-a gătit la lumina unei lămpi cu carbid. Am mâncat în linişte şi-n beznă, apoi i-am minţit pe-ai mei că mi-am făcut temele şi am fugit la culcare.

*

Însă au trecut zile întregi până să înţeleg ceva. Miliţia m-a luat din pat. I-au luat şi pe ai mei, cred, însă nu ne-au dus cu aceeaşi maşină. Eram probabil într-un alt oraş, după cât am mers. M-au întrebat de ce portretul meu apare pe pereţii blocului. Mi-au arătat fotografii cu chipul meu întins între etajele trei şi patru, înconjurat de fluturi albi.

Un domn în halat m-a bătut şi, într-un final, i-am povestit despre Liviu, despre Teo şi despre Anita, fetiţa care pictează cu vise. Nu m-a crezut şi m-a bătut din nou. Şi tot aşa până când, probabil, s-au hotărât să verifice ce le spun.

Au ajuns însă prea târziu.

Mama lui Liviu se aruncase în Dunăre. Asta după ce taică-su şi-a legat toţi copiii de calorifer, a stropit casa cu benzină şi şi-a dat foc. Au ars toţi patru ca şobolanii, spuneau oamenii prin cartier. Însă nu au vorbit despre asta prea multă vreme. Era iarna aia caldă când au început să fluture steaguri găurite. În centru se auzeau împuşcături, iar televizoarele transmiteau non-stop imagini cu proteste de la Bucureşti. Nimeni nu-şi mai bătea capul cu tragedia de la E2, iar de la unitatea militară din apropiere câteva gloanţe au muşcat din fluturii desenaţi pe blocuri.

*

Eu am mai trecut o singură dată pe strada aia. Când am revenit cu treabă în oraş, acum câţiva ani. Negrul de fum nu s-a şters de pe pereţii blocului. Însă, cumva, pe sub el îmi pot zări chipul. Se mai văd câteva aripi colorate şi conturul unui bol de sticlă în interiorul căruia este pictat un fluture alb-crem, cu câteva pete negre pe fiecare aripă. O albiliţă. Un banal fluture de varză…

Anunțuri