EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE ŞTEFANA CRISTINA CZELLER

Povestirea pe care v-o propun astăzi este una cu totul ieşită din comun – cel puţin pentru ficţiunea speculativă românească. Vă mărturisesc cinstit că în momentul în care am terminat de citit textul, m-am uitat încă o dată la numele autorului, ca să fiu sigur dacă-l reţinusem bine. Şi nu, nu greşisem,  era vorba de o creaţie marca ŞTEFANA CRISTINA CZELLER. Pentru că surpriza de care am avut parte după lectură a fost atât de mare, am avut nevoie de câteva minute bune să pot asimila tot ceea ce propunea simpatica (cel puţin până la acest text! 🙂 ) scriitoare şi ziaristă din Iaşi. Dacă n-aş cunoaşte-o personal, aş putea să jur că în mintea ei (vorba maestrului Bradbury) Something Wicked This Way Comes. Aşa însă, nu pot decât să salut o imaginaţie cu adevărat debordantă, care ştie să asimileze în mod creativ teme şi motive din literatura altora, dar o face cu un meşteşug deosebit, care-i conferă noi valenţe şi o deosebită originalitate.

Ştefana Czeller are stofă de mare scriitoare. Dacă va continua tot aşa, sunt sigur că va deveni unul dintre autorii de care Literatura Română va fi mândră în viitor. Deocamdată, haideţi să vedem ce poate ieşi din următoarea asociere: paranoia, sex, horror – totul, în combinaţie cu

În fiecare noapte, gândacul era acolo. O frântură gălăgioasă şi încăpăţânată de întuneric, pe care o zărea abia după ce urca pe perete până în colţul din dreapta sus. Rămânea sfidător cu orele la întretăierea tapetului vechi, desprins pe alocuri, cu tavanul. Parcă gândacul ştia că acolo era tărâmul făgăduinţei, unde nu-l putea ajunge, unde i se îngăduia să foşnească toată noaptea fără să fie pedepsit.

Picioarele lui făceau tapetul să se înfioare şi să ofteze, presimţindu-şi inevitabila măcinare, în care timpul nu mai avea niciun cuvânt de spus. Făptura lui dezgustătoare stârnea ecouri şi şoapte lugubre care o ţineau trează mai bine de jumătate de noapte. Cursele lui nebuneşti prin labirintul de hârtie erau întrecute doar de clefăitul constant şi viguros, care-i făcea Adelei stomacul să se contracte şi tâmplele să zvâcnească.

Uneori plângea de nervi până la desfigurare, dorindu-şi ca Mira să fie iarăşi lângă ea. Mira ar fi ştiut să-l alunge, ea fusese întotdeauna bărbatul în relaţia lor, meşterul bun la toate şi amantul perfect, dar acum era departe. Ar fi putut s-o sune, să i se plângă, dar nu se aştepta să se întoarcă din Anglia, ar fi fost nedrept să-i ceară aşa ceva. Aşa că umbla ca o stafie prin casă şi revenea obsedant în mijlocul holului, pândindu-l. Înălţimile o speriau, însuşi gândul de a urca pe ceva mai înalt decât un scaun îi îngheţa sângele. Iar tavanul era înalt, de casă veche, boierească, nu putea ajunge la el fără scară de zidar. Se întreba cum de gândacul urca acolo în fiecare noapte, fără ca ea să-l vadă sau să-l audă. Ar fi fost mai uşor să-l vâneze jos, pe perete, dar era ca şi cum s-ar fi materializat direct în zona de siguranţă.

După vreo zece zile, şi-a întrebat colegii dacă ştiu vreun spray infalibil. Le-a încercat pe toate. Jetul de insecticid se pierdea până acolo, rămânea fără efect, sau poate el ar fi fost oricum imun. Şeful i-a recomandat o firmă de dezinsecţie. Au venit trei inşi în salopete, cu ochi porcini şi recipiente pătrate în care clipocea un lichid puturos. Au stropit peste tot, s-au urcat chiar pe o scară albă, a cărei simplă vedere îi dădea Adelei ameţeli, şi au mânjit imperiul gândacului cu substanţa aceea aducătoare de moarte. A doua zi, a găsit alte creaturi chitinoase, mici şi maro, cu picioarele-n sus prin colţurile casei. Dar nu şi pe cel care luase în stăpânire nopţile ei. În noaptea aia a dormit totuşi, la spital. I se făcuse rău de la insecticid.

– În locul dumneavoastră, n-aş mai folosi astfel de produse. Sunteţi alergică, i-a spus doctorul.

L-a rugat să o mai ţină la Urgenţe, dar aveau nevoie de paturi pentru cei mai bolnavi decât ea. S-a întors acasă, simţind că păşeşte pe uşa unei închisori.

În noaptea următoare, foşgăitul lui a fost ceva mai nerăbdător. Spre dimineaţă, chiar înainte să se scufunde într-o toropeală căznită, i s-a părut chiar că-l aude plonjând pe podea. N-a mai avut putere să se ridice din aşternut, era ca şi cum cineva îi turnase plumb în fiecare părticică a corpului, chiar şi sub pleoape.

Şi-a cumpărat somnifere şi n-a mai chemat pe altcineva în ajutor. În afară de Mira nu avea pe nimeni apropiat căruia să i se destăinuie. Chiar dacă ar fi fost, tot nu le putea cere să facă treabă mai bună decât ucigaşii de gândaci cu patalama. Colegilor nu avea cum să le explice de ce nu-şi folosise poate singura şansă de a pune capăt calvarului cu care deja le împuiase capul.

Somniferele nu aveau cine ştie ce efect. Se trezea noapte de noapte, pe la unu, chiar înainte să-l audă. El era acolo şi o saluta în felul său, molfăind tapetul. Uneori, i se părea că desluşeşte în zgomotele care o torturau un murmur straniu, aproape un cântec. Arunca spre el cu volume cartonate, tomuri vechi şi groase, singura moştenire valoroasă de la familia ei răpită de cancer. Ţintea cât putea de bine, dar dacă-l privea lung, gândacul se dubla, se mărea şi se micşora ca un balon în care suflă un magician. Adela transpira abundent, urechile începeau să-i ţiuie. Lansa proiectilul cu braţ tremurător, deja convinsă că o să greşească. El se muta cu doar câţiva centimetri, după ce o lăsa să vadă că iarăşi nu nimerise. I se năzărea câteodată că-l aude râzând.

Plângea tot mai des şi, într-o noapte, a sunat la numărul de telefon pe care i-l dăduse Mira. I-au spus că era plecată la Paris, la o conferinţă. Avea ceva de transmis? Nu.

Când disperarea o podidea, bătea în pereţi sau în calorifer cu o ţeavă, scotea zgomote animalice doar ca să-l alunge. Uneori, reuşea să se sperie singură, dar gândacul rămânea impasibil, nici măcar nu se clintea. Dacă-i lăsa pe podea bucăţi de plăcintă, le ignora suveran. Îşi luase în stăpânire teritoriul şi nu avea nevoie de bunătăţile altuia. Dacă asta era o bătălie între voinţe, el îi era, fără îndoială, superior.

Agitaţia ei noctură răzbătea câteodată până în stradă, lumina aprinsă la ore ciudate nu scăpa neobservată. Vecinii o priveau ciudat când se întâlneau la magazin ori pe stradă, o întrebau dacă se simte bine şi dacă a fost pe la doctor. A început să-i evite, abia dacă le mai răspundea la salut. Unii dintre ei păreau uşuraţi când îi ocolea.

În unele nopţi, gândacul parcă dorea să-i ofere un răgaz. Nu putea spune după ce reguli. Nu se întâmpla asta numai când ploua, era mai cald sau rece. Nu o ocolea doar în nopţile de la sfârşitul săptămânii sau în cele de după epuizante zile lucrătoare. Dar nici chiar atunci când el rămânea tăcut, Adela nu mai reuşea să adoarmă repede. Căsca şi se foia în patul din lemn de cireş, cu urechea ciulită, anticipând cavalcada nocturnă. Şi-l imagina ascuns în vreo ţeavă, într-un cotlon al bucătăriei sau în beci, gata să urce pe perete. Se temea că, într-o noapte, îl va simţi pe palma sau pe obrazul ei, proclamându-şi victoria supremă. Sau în cadă, în apa caldă, pătrunzând în ea înainte să se apere. Se înfăşura în pătură ca într-un cocon şi descoperea că se teme să-l caute, să-l surprindă urcând. Când în sfârşit adormea, îl visa aplecat peste pat, înalt cât ea, fixând-o cu ochi nonumani şi atotştiutori.

Dimineaţa, din oglindă o privea nu o blondă veselă de douăzeci şi cinci de ani, ci o femeie încercănată de treizeci şi cinci. Privirea îngrijorată a Mirei, venită pentru o săptâmănă din Anglia, îi confirmă asta. S-au întâlnit într-o cafenea şi, fără să-i pese de ceilalţi, Mira a sărutat-o lung. Gustul ei acrişor, care altădată o făcea pe Adela să se umezească de sus până jos, i-a rămas doar o clipă pe buze crăpate. După numai cinci minute de istorisire, Mira a dat semne că s-a săturat să audă despre gândac.

– De asta m-ai căutat? De unde ştii măcar că e acelaşi? a întrebat Mira, fără a mai încerca să-şi ascundă grimasa de exasperare. Doar nu are cip, ca un câine!

– Ştiu, pur şi simplu, a răspuns încăpăţânat Adela. E îngrozitor. Parcă e mai mult decât o insectă, îl simt cum mă urmăreşte… Ţie-ţi convine să iei totul în uşor, stai acasă doar câteva zile!

– Nu iau totul în uşor! Arăţi rău şi îmi fac griji pentru tine. Dar e doar un gândac! Pune-ţi şi tu perna pe ureche, bea nişte vin înainte de culcare, ia un somnifer…

Adela a hohotit sinistru.

– Chiar crezi că n-am încercat tot ce se poate? Cât de proastă eşti?

Mira s-a ridicat de la masă fără un cuvânt şi Adela a urmărit-o cum mergea repede, pocnind dezaprobator cu tocurile cui pe gresia verde. Îi părea rău, dar nu simţea nevoia să-şi ceară scuze. Mira dovedise cât de puţin o înţelegea, deşi împărţiseră totul din studenţie, deşi ştia cum s-o atingă şi s-o liniştească. Ştiuse până acum… Privind-o din spate, a văzut o necunoscută cu pantaloni negri, bufanţi până spre jumătatea coapsei, bluză roşie cu umeri ascuţiţi, prea ridicaţi, şi pălărie lată de soare. Semăna cu o insectă, iar ea n-avea nevoie de alte gângănii în viaţa ei.

Mira a sunat-o în fiecare zi şi Adela nu i-a răspuns. Duminica, în ultima dintre nopţile în care altădată ar fi făcut-o să râdă şi să geamă, a auzit bătăi nervoase în uşă şi a ştiut că era ea chiar fără să se uite prin vizor. A rămas în pat, cu o carte – din care de fapt nu citea – pe genunchi.

– Nu fi nebună, Adela, deschide! a spus Mira. Ştiu că eşti înăuntru… Nu vrei să ne luăm rămas bun?

Vocea Mirei se auzea estompat şi rugător. Adela şi-a zis că Mira trecuse peste greşeala ei, că era şi mai îngrijorată pentru ea. Mira o iubea. Gândul nu-i aducea nici bucurie, nici tristeţe. Era ca şi cum şi-ar fi  spus că peştele de la alimentara era proaspăt.

– Adela, a strigat Mira, pe cuvânt c-am să chem Poliţia! Deschide, vreau doar să ştiu că totu-i în regulă. Te rog…

Adela s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă, oripilată de gândul unui scandal. A învârtit yala şi s-a uitat la chipul familiar al Mirei. Ochii îi erau larg deschişi, buzele tremurau puţin, mâinile Mirei i-au prins umerii ca şi cum voiau să se convingă de materialitatea lor.

– Adela, te simţi bine? a murmurat Mira. Ştiu că n-ai vrut, atunci, că ţi-a părut rău. A fost o ceartă prostească, doar ştii că te iubesc. Mi-a fost aşa de dor de tine!

Adela a dat din cap la fiecare propoziţe a ei, mirându-se de lacrimile care curgeau pe obrajii Mirei. A ridicat privirea şi a văzut gândacul sus pe perete, uitându-se la ele. De ce Mira plângea? De ce degetele Mirei îi mângâiau umerii ca de atâtea ori până atunci, de ce coborau spre sâni, îi prindeau sfârcurile, silindu-le să se întărească? De ce buzele Mirei se apropiau de ale ei, le atingeau fierbinte, de ce limba ei îşi croia loc în gura ei? Cine se întreba asta? Cine voia să vadă, să simtă şi să înţeleagă tot? Ce i-ar fi adus asta?

Adela şi-a lipit trupul de cel al Mirei şi a început să se frece de ea. Limbile lor încă se dezmierdau când degetele ei au căutat nasturii de la bluza Mirei. O nerăbdare străină urca în ea şi a rupt ultimul nasture, dezvelind sânii mari ai Mirei, pe care fusese întotdeauna puţin geloasă. Şi-a lipit palmele de ei şi a auzit-o pe Mira gemând când a început să-şi mişte degetele peste sfârcuri. A muşcat-o uşor de buza de jos, apoi tare, până a simţit sângele curgând.

Mira a întrerupt sărutul şi, gâfâind, a izbit-o cu spatele de perete. S-au privit câteva secunde şi Adela a văzut o urmă de mirare în ochii Mirei.

– Ce-i cu tine? a şoptit Mira.

– O să fiu bine, a răspuns Adela. De acum, o să fiu bine,

A văzut pe faţa Mirei că-i lega cuvintele de vizita ei şi nu i-a spus că greşeşte. Surâzând recunoscător, Mira şi-a coborât palma stângă spre pântecele ei.

– Aşa, a murmurat Adela. Aşa, aşa, hai…

Degetele Mirei au trecut prin părul des, puţin ţepos, până spre fese, iar Adela s-a arcuit, cu ochii fixaţi pe pata neagră de perete. Mira s-a întors şi, cu un deget, i-a vizitat deschizătura umedă. Cântecul din mintea Adelei a crescut, sălbatic şi ascuţit, fără cuvinte. Adela a ştiut, ascultându-l, că plăcerea nu era de ajuns, ea era doar o faţă a adevărului. A prins fesele Mirei şi le-a ciupit cu putere, un semn pe care nu i-l dăduse decât o singură dată până atunci.

– Eşti sigură? a întrebat răguşit Mira.

– Da, spuse Adela, da!

Ştia că-i face astfel un dar Mirei. Acum, putea să-şi descătuşeze dorinţele fără să se teamă că o va răni, fiindcă şi ea îşi dorea asta. Mira şi-a umezit buzele şi a pălmuit-o scurt. Adela a simţit cum obrazul drept îi ia foc, dar a surâs. Mira a lovit-o încă o dată, peste cel stâng, şi Adela s-a clătinat. O sclipire de regret s-a iţit în privirea Mirei.

– Nu te opri, orice spun! a şoptit Adela.

Mira a împins-o brutal peste măsuţa din colţ, silind-o să se îndoaie. Adela şi-a lipit obrazul  de lemnul rece şi a lăsat-o să-i desfacă picioarele. O auzea pe Mira respirând tot mai greu pe măsură ce o pălmuia peste fese. A gemut când Mira a intrat în ea cu degetele pe la spate, făcându-i carnea să se strângă a apărare. Mira a împins dureros, trei degete gata s-o rupă şi Adela a strigat:

– Doare, te rog, Mira…

Dar degetele Mirei au continuat să se mişte până când durerea s-a topit şi a rămas doar explozia pulsatilă. Apoi Adela a gustat-o încet pe Mira, făcând-o să-şi strige plăcerea. Dar gândurile îi erau altundeva, o prezenţă bizară, dar nu neplăcută i le acapara, interogând şi descoperind.

Mira a dormit în patul ei şi toată noaptea nu s-a auzit niciun foşnet, dar dimineaţa Adela l-a simţit pe obraz. L-a lăsat să se plimbe în voie peste ea, fără să-i pese că Mira încă sforăia alături. Vorbeau fără cuvinte şi fără prefăcătorii, într-o comuniune magică. Îi părea rău că nu-l înţelesese mai devreme, dar acum ştia totul despre el, cum şi el o cunoştea în sfârşit pe ea, cea adevărată. Frica dispăruse, la fel şi oboseala. Împărţeau perna ca doi camarazi.

Mira s-a întors brusc pe o parte şi Adela a ţipat, dar era prea târziu. Obrazul Mirei s-a lăsat peste el şi pocnetul a reverberat până în ultima celulă a Adelei.

– Ce-ai făcut? a urlat.

Cu ochii doar întredeschişi, Mira s-a ridicat într-un cot. Leşul lui era întins pe obrazul ei, dezgolindu-şi măruntaiele, şi Adela nu a simţit nici scârbă, nici uşurare, doar mânie. Mira şi-a pipăit pielea şi a rămas cu trupul lui mutilat în palmă.

– Ce greţos! a exclamat Mira, luând un şerveţel de pe noptieră. Nu cumva ăsta era ticălosul?

– Da, a şoptit Adela.

– Atunci a meritat să mi se întoarcă stomacul pe dos, a spus Mira.

Adela a privit-o cum îşi ştergea degetele, cu aerul cuiva care se abţine cu greu să vomite. Înţepenită doar pe dinăuntru, a apucat sfeşnicul greu de bronz şi a lovit. A izbit-o pe Mira chiar în obrazul ucigaş, terciuindu-l aşa cum zdrobise şi el. Mira s-a prăbuşit pe spate, înecându-se în propriul sânge, şi Adela a coborât sfeşnicul din nou, crăpându-i fruntea. În mintea ei, cântecul se oprise şi asta o îngrozea.

– De ce? a strigat Adela. Cum ai putut?

A lovit pentru ultima oară, mânioasă că nu-i răspunde, turbată fiindcă o silise să facă asta. Mira nu mai mişca şi Adela a lăsat sfeşnicul să cadă. A început să plângă, fără să ştie pe cine jelea.

După o vreme, a dus trupul însângerat în baie şi s-a pregătit pentru serviciu. Simţea că păşeşte pe nisipuri mişcătoare şi nu oboseala era de vină. A ajuns târziu la şedinţă şi, când şeful vorbea despre planurile de extindere a cabinetului de avocatură, a pierdut firul discuţiei. S-a răstit la clienţii nemulţumiţi şi a încurcat programările.

– Ce-ar fi să-ţi iei nişte zile libere? i-a propus şeful pe un ton ce dădea de înţeles că întrebarea e de formă. Mai ai două săptămâni pe anul ăsta… O să-ţi facă bine.

– Sigur, a murmurat Adela.

Nu-i păsa nici dacă o concedia. A urcat în tramvai şi tot drumul până acasă s-a uitat pe geam fără să ştie ce vede. A ezitat câteva minute înaintea uşii. Înăuntru, în cadă, o aştepta Mira. Mira, care n-avea să mai râdă, să mai plângă, să se mai mişte. Mira, care făcuse singura greşeală ce nu putea fi iertată. Mira, care-i dăruise plăcere, durere şi înţelegere. Trebuia să scape de ea. Poate la noapte.

Dar când a intrat în casa ce mirosea a moarte, nu s-a dus în baie, ci s-a prăbuşit în aşternutul plin de sânge închegat, căutând urmele lui. Nu se vedeau şi, ştiind asta, se simţea goală pe dinăuntru. Nu-l auzea şi ar fi preferat să surzească decât să ştie că el a amuţit. Cum putuse să-l urască atât? Cât de bun fusese c-o iertase! Cum îl răsplătise pentru asta? Suspinând, a pus capul pe pernă, acolo unde stătuse el şi somnul a luat-o prizonieră pe neaşteptate.

S-a trezit după o zi, a zâmbit şi a păşit încet spre baie. A deschis uşa mânjită cu sânge şi a privit ochii goi ai Mirei, a adulmecat-o lung. Cum de nu se gândise singură? Dacă el nu i-ar fi vorbit în vis…

A început să fluiere în timp ce-şi pregătea de mâncare. În curând, prietenii lui aveau să apară. Nu va mai fi singură. Niciodată nu va mai fi singură…

– Ai să mi-i aduci repede, Mira! a şoptit. E o vară fierbinte… Nu te superi, nu? Ei de-abia aşteaptă să se înfrupte din tine. În fond, şi noi suntem la fel. Mâncăm, ne înmulţim, ucidem… Nişte gângănii mai mari!

Publicitate