„Mă număr printre acei scriitori care nu tânjesc după aplauze la scenă deschisă. Sunt mulţumit dacă mă întâlnesc cu persoane care îşi amintesc că mi-au citit unele cărţi sau îmi pun întrebări legate de zonele mele de interes. De asemenea, mă bucur că am mulţi prieteni tineri, alături de care mă simt foarte bine. ” – ION HOBANA

Ion Hobana la simpozionul TENDINŢE ACTUALE ÎN LITERATURA PENTRU COPII ŞI TINERET (sediul Muzeului de istorie al oraşului Bucureşti - 03.10.2009) (© foto - Michael Haulică)

Ieri s-au împlinit trei luni de la dispariţia fizică a Maestrului. Este incredibil cât de repede trece timpul şi cât de uşor îi putem uita pe cei plecaţi dintre noi, chiar dacă am ţinut (sau – mai ales – dacă pretindem că am ţinut) la ei.  N-am văzut prea mare agitaţie în blogosferă (care s-ar putea numi mai degrabă „blegosferă”, într-atât de  terne şi de neinteresante sunt de multe ori subiectele de care se preocupă… Plus veşnicele răfuieli, plătiri de poliţe şi reglări de conturi care par să fie devenit o regulă în SF-ul românesc – unul atât de „mare”, cu cei 15-20 de autori pe care are şi cu cele câteva sute de cititori, încât îşi poate permite să se dea în spectacol ori de câte ori are chef vreunul dintre componenţii săi!).

Lăsând deoparte aceste constatări amare, ca şi faptul că sunt din ce în ce mai puţine articole pe internet dedicate vieţii şi operei Maestrului (ceea ce face din ce în mai dificilă şi realizarea rubricii de faţă), ceva bun tot s-a întâmplat în intervalul scurs de la ultima mea intervenţie pe acest subiect. A avut loc Colocviul „Ion Hobana”, organizat în comun de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi de Societatea Română de Science Fiction & Fantasy, în cadrul căruia s-au acordat şi Premiile Hobana (de ce nu tot „Ion Hobana”, asta numai cei ce le-au iniţiat ştiu!) – manifestare despre care mi-am exprimat părerile (şi nedumeririle) cu un alt prilej, deci nu am să mai insist. Am să spun doar că – în pofida lipsurilor ei – această manifestare este un prim pas pe calea păstrării cât mai vii a memoriei celui care a fost  şi va rămâne întotdeauna „omul-orchestră” al science fiction-ului românesc.

Că este aşa, o dovedesc şi fragmentele de interviuri sau de comentarii, precum şi articolele complete pe care le-am selectat în această lună şi pe care le puteţi parcurge în continuare, însoţite de noi fotografii inedite cu Maestrul în diverse ipostaze. Lectură plăcută şi, până data viitoare, rămâneţi alături de cărţile lui Ion Hobana, pentru că aveţi ce învăţa!

« Romanian SF writer Ion Hobana dies at 80

The Associated Press
Wednesday, February 23, 2011; 10:17 AM

BUCHAREST, Romania – Ion Hobana, Romania’s best-known science fiction writer whose works were translated abroad has died. He was 80.

Sorin Hobana said his father died late Tuesday in a Bucharest hospital.

Some of Hobana’s stories were included in international anthologies, such as „The Penguin World Omnibus of Science Fiction” and „Twenty Houses of the Zodiac.”

His last book, a history of French science fiction before 1900, was published in November.

Two volumes on UFOs, co-authored by Julian Weverbergh were published in the Netherlands in 1970s. The books were translated into English, French and Spanish.

Hobana received several awards for his works, including one from Poland’s Ministry of Culture and Arts. »

Împreună cu Brian Aldiss la "Worldcon"-ul de la Brighton - 1984

Trei fotolii

 « – Aţi simţit vreodată că interesul acesta al dumneavoastră faţă de fenomenele OZN a lezat, cumva, imaginea dumneavoastră de scriitor, să spunem, clasic?

– Acesta a fost un aspect care chiar nu m-a interesat. Nu mi-e ruşine de preocuparea mea pentru aceste fenomene. Ştiu că toată lumea crede şi îmi şi declară că eu sunt „specialistul în OZN-uri”, ceea ce, fireşte, e prea mult spus. Nu pot să-mi arog un asemenea statut. Totuşi, cred că, mai mult decât un ozenist, sunt văzut ca un reprezentant al SF-ului de la noi. Asta e categorisirea principală.

– Dar dumneavoastră cum v-aţi defini? Din ce sferă literară v-aţi revendica mai curând?

– De-a lungul carierei, nu am abandonat nici unul dintre cele trei interese literare ale mele. Şi e aşa de plăcut să cânţi la mai multe instrumente… (Râde.) Iată, în 2007, am publicat un roman pentru adolescenţi şi tineri – care însă poate fi citit de toată lumea – intitulat „Călătorie întreruptă”, iar în 2008 am scos cartea despre Roswell. În toate aceste trei „fotolii” mă simt la fel de confortabil. Dar dacă ar trebui, totuşi, să le aşez în trepte, atunci ordinea ar fi SF-ul, Jules Verne şi OZN-urile!

– Cum vă definiţi ca scriitor, domnule Hobana? Practicaţi genul „programat”, care îşi fixează nişte obiective şi le şi împlineşte, sau scrisul este pentru dumneavoastră, mai degrabă, o chestiune de context şi de stare?

 – Cred că mă înscriu în cea de-a doua categorie. De pildă, acum lucrez la „Istoria literaturii franceze de imaginaţie ştiinţifică de la începuturi şi până la 1900”. Şi prin „începuturi” înţeleg Evul Mediu, o perioadă între ale cărei graniţe am descoperit nişte lucruri chiar fantastice şi care ţin, realmente, de o imaginaţie ştiinţifică. Dar nu intru în detalii, ca să nu stric bucuria lecturii. Ei, pentru această istorie, mă documentez de vreo zece ani. Am robotit, ca un şoarece de bibliotecă get-beget, în marile biblioteci din Bucureşti, în Biblioteca Naţională din Paris şi în Biblioteca Naţională din Roma. Am redactat-o într-o primă formă, iar acum mă străduiesc să-i dau aspectul definitiv pe computer. Problema este că acest proces tinde să fie fără sfâşit, pentru că mereu găseşti lucruri noi de adăugat. De aceea, scriitorul trebuie să-şi adune puterea, iar, la un moment dat, să spună „Stop!”, altfel riscă să nu mai termine niciodată.

– Dar ca scriitor român, cum vă mai simţiţi în România anului 2010? Vă mai bucuraţi de faima şi stima de odinioară?

– Noţiunea de scriitor s-a depreciat în ultimii ani. Pentru că există alte preocupări care consumă timp şi pentru că se citeşte mult mai puţin. Dar ce spun eu?! Sunt oameni şi, în special, tineri care nu citesc chiar deloc. Distanţarea aceasta de cărţi cred că este generată, în mare parte, de invazia computerelor. Eu, din fericire, nu simt că n-aş mai interesa cititorii, sau măcar o parte dintre ei, dar probabil că acesta este un noroc datorat genurilor abordate de mine, care încă suscită curiozitatea multor oameni. Pe de altă parte, mă număr printre acei scriitori care nu tânjesc după aplauze la scenă deschisă. Sunt mulţumit dacă mă întâlnesc cu persoane care îşi amintesc că mi-au citit unele cărţi sau îmi pun întrebări legate de zonele mele de interes. De asemenea, mă bucur că am mulţi prieteni tineri, alături de care mă simt foarte bine. Şi încă şi mai mult mă bucur să văd că, măcar în domeniul SF-ului, există mulţi tineri foarte talentaţi, care nu numai că au idei, dar şi scriu bine, fiindcă, până la urmă, nu doar ingeniozitatea sau stranietatea ideilor contează, ci modul în care reuşeşti să faci aceste idei să ajungă la cititor. Eu sper, totuşi, să nu asistăm la moartea cărţilor şi, mai nădăjduiesc ca, dupa dispariţia mea, măcar două-trei din volumele mele să mai fie, totuşi, citite. Spun asta, pentru că e vorba de nişte cărţi care nu sunt ancorate într-o anume perioadă şi de aceea ar trebui să rămână valabile peste timp. Poate mai puţin atemporale sunt cărţile mele despre OZN-uri, dar şi acestea vor avea mereu o valoare documentară. Mi-ar plăcea ca şi ele să mai fie răsfoite, măcar cu titlu de curiozitate, de către persoane pasionate de subiect, care să aprecieze munca mea de înmagazinare a informaţiilor rezultate în urma cercetărilor pe care le-am făcut în decursul vieţii. »

INES HRISTEA, “Marele maestru” român al fenomenului OZN, în interviu – ION HOBANA, (Formula As, Anul XX, nr.928 (29), 23-30 iulie 2010)

(http://www.formula-as.ro/2010/928/lumea-romaneasca-24/marele-maestru-roman-al-fenomenului-ozn-in-interviu-ion-hobana-12701)

Dând un interviu cu ocazia simpozionului Jules Verne de la Cluj, în 2005 (© foto - Corina Moldovan)

« Dispariţia unui maestru generează un fenomen asemănător imploziei. În gol sunt atrase cu forţă elemente din spaţiul înconjurător, de obicei cele mai mărunte, mai instabile, mai slab ancorate. Unele dintre ele, sub acţiunea inerţiei, depăşesc limitele spaţiului de implozie şi îşi continuă mişcarea, pe propriile traiectorii. Altele, a căror energie s-a epuizat, rămân să umple golul. Nimic nu mai poate însă înlocui întregul iniţial…

Maestrul a ieşit din odaia împodobită cu fresce de mare valoare, iar în locul lui intră chiriaşii sau vizitatorii, unii chiar hotărâţi să acopere pereţii cu un tapet  ieftin, ţipător, şi să respire zgomotos, organizat, eficient, aerul cu parfumul unor vremuri care nu se vor mai întoarce. Până când aerul va deveni irespirabil…

Un ritual obişnuit în asemenea ocazii, pe care aş dori sincer să-l evităm măcar de data asta este acel „priveghi în folos personal”, unde fiecare ins îşi aminteşte ceva, orice, nu contează, despre maestru, însă musai un prilej în care s-a aflat şi el, discipolul.

Plângându-l în acest mod pe cel plecat, nu ratăm ocazia de-a arăta cui ne ascultă/citeşte, ce importanţi suntem noi înşine, de vreme ce maestrul ne-a zis o dată ceva, personal, ca de la egal la egal. Oh, înduioşătoare iubire de sine, mascată sub respectul şi iubirea de altul…

Cu dispariţia lui Ion Hobana ia sfârşit definitiv persistenţa după ’90 a unei epoci pe care nu mă sfiesc, în ciuda ironiilor pe care mi le voi atrage, s-o numesc „de aur” pentru sefeul românesc. Acel aur la care ne gândim când admirăm secolul de apogeu al Renaşterii, de pildă. Depinde de fiecare dintre noi dacă el va mai străluci în anii următori sau dacă fotografia maestrului se va îngălbeni în colţul unei rame de oglindă, până când nu-i vom mai putea distinge trăsăturile…

Ce moştenim de la Ion Hobana? Cărţile, fireşte. Opera. Căile desţelenite. Prestigiul internaţional al unui român. Ar trebui să gestionăm însă, cu grijă, o componentă cu  mult mai importantă a moştenirii sale, şi anume spiritul pe care l-a cultivat şi l-a promovat o viaţă, încercând fără ostentaţie să-l insufle şi celor din jur, să ni-l inoculeze, să ne contamineze. Cu ce rezultate, Dumnezeu ştie…

Spiritul despre care vorbesc nu înseamnă doar alura seniorială, ori eleganţa discursului. Este şi credinţa adâncă în moderaţie şi competenţă, un cod confucianist autohton, dedicat, ca şi originalul, omului superior, cu îndatoririle sale. Acolo scriitorul e îndemnat să scrie în loc să se risipească prin smârcurile falselor polemici de orgolii, editorul e lăudat când publică valori, iar criticul critică în câmp deschis, nu de pe meterezele celor care-i dau ceva la schimb. Acolo cititorul citeşte, iar fanul e preocupat mai mult să fantazeze decât să se fandosească…

Boala a ucis omul, dar spiritul său a rămas aici, deocamdată. Fireşte, ceea ce nu a putut face boala, ne stă la îndemână nouă, contemporani şi urmaşi ai lui Ion Hobana.

Cu hărnicie şi entuziasm demne de cauze mai bune, putem extermina şi acest spirit, în numele „libertăţii de expresie” pe care ne-a dăruit-o internetul. Nu pot împiedica o asemenea crimă, dar pot, depăşit şi poate ridicol, să-i blestem de acum pe aceia care o vor comite. Și tentativa se pedepseşte…»

DĂNUŢ UNGUREANU, Implozia Hobana (Articol publicat pe 23/02/2011 – orele 4:32 pm, pe site-ul SRSFF)

(http://www.srsff.ro/editorial/implozia-hobana/)

La sediul CPSF, alături de Ioan Eremia Albescu şi Alexandru Mironov (data şi ocazia neprecizate)

« Ion Hobana (1931 –2011)

S-a stins Ion Hobana, ieri, 22 februarie.

Acesta este textul pe care l-am scris pentru numărul aniversar al revistei Biblioteca Nova, dedicat lui Ion Hobana cu prilejul împlinirii vîrstei de 80 de ani.

Exerciţiu de admiraţie

Nu mai ştiu cînd l-am cunoscut, dar ştiu cînd a intrat definitiv în viaţa mea: pe 5 martie 1999, cînd a vorbit la lansarea volumul meu de debut, Madia Mangalena. Se întîmpla la Bucureşti, la un tîrg de carte (cel de la Muzeul de Istorie). Îi trimisesem şpalturile de la Iaşi, ca să ştie despre ce e vorba (asta i-a fost cererea şi a fost una dintre primele lecţii pe care le-am învăţat de la el şi care mi-au prins bine mai tîrziu, cînd am ajuns şi eu să vorbesc la lansări), exemplarele cărţii au ajuns cu cîteva minute înainte de ora evenimentului, dar totul a mers bine, foarte bine, am avut şi public, s-au vîndut şi cîteva cărţi, am dat şi autografe. Adică eram scriitor de-adevăratelea. Puteam să-mi las şi barbă, ascultînd de vorba mamei (prima tentativă de a–mi lăsa barbă a fost în anul I de facultate): Cînd o să fii scriitor n-ai decît să-ţi laşi barbă, dar pînă atunci să umbli ca lumea!

Din ziua aceea m-am simţit mereu dator faţă de Ion Hobana, dator să nu-l dezamăgesc, dator să am grijă ca, la fiecare carte publicată, să nu-l fac de ruşine, să nu-l fac să regrete că atunci, în marite 1999, s-a pus chezaş pentru mine în faţa unei mîini de oameni.

L-am ascultat apoi pe Ion Hobana vorbind la multe lansări şi i-am admirat mereu stilul uşor preţios care, alăturat eleganţei ţinutei, îl făcea pe fiecare scriitor despre care vorbea să se simtă de parcă i se înmîna Premiul Academiei, să se simtă ca şi cînd alt scriitor mai talentat şi mai îndreptăţit să fie în lumina reflectoarelor n-ar fi existat nicicînd şi el, tocmai el este buricul Pămîntului, ăl mai scriitor dintre toţi, aşa cum şi trebuie să se simtă un scriitor la lansarea unei noi cărţi. Are lipici la public Ion Hobana cînd vorbeşte, are darul de a fermeca, are harul… Ai tot sta şi l-ai asculta. Și nici măcar nu depune efort pentru asta. Îşi citeşte notiţele scrise de mînă pe o foaie A4 împăturită – la Ion Hobana notiţele sînt o recenzie în toată regula, superşlefuită şi rafinată, numai bună de dat la tipar şi nici redactor, nici corector nu mai are ce modifica – şi lumea se repede să-şi cumpere cartea fiind perfect lămurită de ce va găsi între copertele ei.

L-am admirat întotdeauna pe Ion Hobana pentru ţinuta lui, pentru aerul de senior pe care-l răspîndeşte, pentru respectul pe care ţi-l stîrneşte aşa, pe nevăzute, fără măcar să ştii ce ţi se întmplă, pentru felul domol şi ales în care vorbeşte, indiferent de împrejurare şi de preopinent, pentru seriozitatea şi rigoarea cu care abordează toate lucrurile în care se implică, pentru tenacitatea cu care îşi duce la capăt proiectele, pentru stăruinţa cu care mereu şi mereu găseşte alte şi alte proiecte la care, multe dintre ele, nimeni altcineva nu s-ar încumeta. L-am admirat întotdeauna pe Ion Hobana şi nu i-am spus-o niciodată.

Acum, la ceas aniversar, după atîta vreme, poate e timpul să spun: dragă domnule Ion Hobana, vă admir, vă preţuiesc, vă respect. Să-mi trăiţi mulţi ani de-acum înainte.

*

Ion Hobana este o parte din mine, aşa că, pentru mine, va trăi cît timp am să trăiesc şi eu. »

MICHAEL HAULICĂ, Ion Hobana (1931 – 2011)

 (Articol postat pe blogul Colierul de perle al bunicii la data de 23 februarie 2011)

(http://michaelhaulica.wordpress.com/2011/02/23/ion-hobana-1931-2011/)

Cu prietenii, la Euroconul 2001 de pe insula Atlantykron. De la stânga la dreapta: Joe Haldeman, Roberto Quaglia, Alexandru Mironov, Ion Hobana, Jonathan Cowie şi Norman Spinrad (© foto - Roberto Quaglia)

(ASIS) – Ieri, cunoscutul autor de literatură SF din România Ion Hobana şi-a sărbătorit împlinirea a 78 de ani în oraşul care i-a marcat întreaga existenţă, după cum afirmă de fiecare dată cînd revine la Bîrlad. Scriitorul a fost invitat de muzeograful Alina Butnaru să-şi prezinte în această zi specială, în cadrul Secţiei „personalităţi bîrlădene” a Muzeului Vasile Pârvan, volumul Enigme pe cerul istoriei, reeditat pentru a treia oară în 2008. Primele apariţii au fost în 1993 şi 1995, cartea bucurîndu-se de un mare succes în rîndul iubitorilor acestui gen. Ultima ediţie este cu mult îmbogăţită, conţinînd elemente de noutate privind fenomenul apariţiei extratereştrilor, ilustraţii şi o bogată bibliografie care indică preţioase surse de documentare. Chiar dacă se crede, şi s-a scris de-a lungul timpului că istoria fenomenelor aerospaţiale neidentificate, categorie care cuprinde şi OZN-urile, ar fi început după cel de-al doilea război mondial, întemeindu-se pe cercetările întreprinse în ţară şi străinătate, Ion Hobana demonstrează existenţa din cele mai vechi timpuri a acestor fenomene enigmatice. În volumul Enigme pe cerul istoriei sînt invocate desene descoperite în peşterile preistorice, pasaje din cronici antice şi medievale, picturi din perioada Renaşterii, mărturii ale unor scriitori şi artişti celebri, observaţii ale oamenilor de ştiinţă, articole din ziare şi reviste. La finalul prezentării, Ion Hobana le-a mulţumit tuturor celor care i-au fost alături la aniversarea zilei de naştere, exprimîndu-şi totodată speranţa că va putea reveni cît mai de des şi cîţi mai mulţi ani de aici înainte la Bîrlad cu noi apariţii editoriale.

 GETA MODIGA, Ion Hobana, la 78 de ani

(Comentariu publicat în ediţia online Evenimentul regional al Moldovei, din 26-01-2009)

La simpozionul "Jules Verne" de la Cluj, în 2005 (© foto - Corina Moldovan)

Atât pentru astăzi… Ne reîntâlnim în jurul datei de 22 iunie (2011, bineînţeles! :-))

P.S. : O precizare binevenită din partea scriitorului Michael Haulică lămureşte provenienţa primei poze din acest articol. Îi mulţumesc pe această cale pentru ajutor. Şi, pentru că tot veni vorba, pentru a evita pe viitor confuzii şi greşeli care pot influenţa corecta informare a publicului privind istoria SF-ului românesc, am să-i rog pe toţi aceia care observă erori de plasare în timp sau spaţiu a legendei fotografiilor inserate în acest serial (şi pe care le pot proba, evident!), să mă anunţe pentru a face cuvenitele rectificări. Nu de alta, dar viitoarele studii despre viaţa şi opera Maestrului Ion Hobana merită să se bucure de toate informaţiile corecte pentru a putea crea imaginea adevărată a unui om de excepţie.

Vă mulţumesc anticipat!

Publicitate